De ce folosesc femeile ruj? Un psiholog oferă explicaţii

Contrastul dintre culoarea buzelor şi cea a pielii feţei este un indicator al vârstei, pe care îl percepem cu toţii în mod inconştient. Machiajul le ajută pe femei să pară mai tinere prin mărirea contrastului de culoare dintre diferite porţiuni ale feţei, explică un psiholog.

Richard Russell, profesor de psihologie la Gettysburg College, SUA, a studiat recent modul în care privitorii estimează vârsta unei persoane şi a descoperit că aceasta este dezvăluită nu numai de riduri, ci şi de semne mult mai subtile, pe care oamenii le percep şi le descifrează adesea fără a fi complet conştienţi de ele. 

Unul dintre aceste semne este contrastul de culoare prezent în trăsăturile feţei - un indicator care trădează vârsta unei femei şi care ar putea explica şi de ce utilizăm cosmeticele aşa cum o facem azi.

Machiajul este adesea folosit pentru a intensifica un contrast de culoare la nivelul feţei, cum ar fi cel dintre culoarea buzelor şi cea a pielii din jur (acest contrast este intensificat de obicei prin folosirea rujului).

Cu cât buzele unei femei par mai roşii, în contrast mai viu cu pielea feţei, cu atât femeia pare mai tânără.

Richard Russell a colaborat, în acest studiu, cu cercetători din cadrul companiei de cosmetice Chanel. 

  Într-unul dintre experimente, ei au analizat imaginile a 289 de chipuri, ale unor persoane cu vârste cuprinse între 20 şi 70 de ani, şi au constatat că procesul de îmbătrânire face ca buzele, ochii şi sprâncenele să piardă din culoare, în vreme ce pielea din jurul lor devine mai închisă. 

  Astfel, contrastul dintre aceste trăsături şi pielea din jur devine mai slab. Diferenţa dintre culoarea buzelor şi cea a pielii din jurul gurii se reduce, ca şi diferenţa de intensitate dintre culoarea sprâncenelor şi cea a frunţii, iar aceste caracteristici sunt percepute şi intepretate, fără să ne dăm seama, de noi toţi, atunci când estimăm vârsta unei persoane, afirmă cercetătorii.

  Pentru a-şi confirma ipoteza, cercetătorii au realizat un al doilea studiu, în care au prelucrat digital imaginile a peste 100 de feţe (aparţinând unor persoane din Gettysburg, SUA, şi Paris, Franţa), modificând contrastele faciale culoare cu ajutorul computerului.

  Au rugat apoi un număr de participanţi să estimeze vârsta respectivelor persoane pe baza fotografiilor şi au constatat că feţele la care contrastul de culoare fusese intensificat erau percepute ca fiind mai tinere decât cele la care contrastul fusese atenuat.

Este unul dintre aspectele care pot fi „manipulate” prin folosirea machiajului, ceea ce poate explica modul specific în care sunt utilizate produsele de machiaj.

Rezultatele studiilor au fost publicate în jurnalul  PLoS ONE.

Cometa Pan-STARRS a fost surprinsă în filmări time-lapse spectaculoase

Cometa Pan-STARRS, una din cometele care vor lumina cerul Terrei în acest an, a fost surprinsă în mai multe filmări timelapse spectaculoase.

 Cometa ce poartă numele observatorului astronomic din Hawaii care a descoperit-o în 2011 şi-a croit drum prin interiorul sistemului solar în ultimele săptămâni. În cursul acestei „plimbări”, obiectul cosmic a devenit vizibil pe cer cu ochiul liber sau cu ajutorul unui binoclu.

Deoarece trecerea cometei a coincis cu începutul primăverii, mulţi oameni nu au putut zări cometa din cauza norilor. Cei ce doresc totuşi să observe o cometă vor avea şanse mai mari în luna noiembrie, atunci când pe cerul planetei noastre îşi va face apariţia cometa ISON. Specialiştii afirmă că ISON are potenţialul de a fi vizibilă chiar şi în timpul zilei.

Pan-STARRS a devenit vizibilă în emisfera nordică pe 7 martie, însă apoi a dispărut pentru câteva zile pentru că s-a apropiat prea tare de Soare. Începând cu 11 martie, cometa a redevenit vizibilă în fiecare seară spre vest, după asfinţit. Cele mai spectaculoase imagini au fost surprinse în seara de 12 martie, când cometa a putut fi zărită pe cer în apropierea Lunii. Obiectul spaţial va continua să strălucească, devenind tot mai puţin vizibilă până la sfârşitul acestei luni.

Primul clip de tip time-lapse a fost realizat de fotograful Dan Finnerty din California. Artistul a surprins cometa în apropiere de Luna ce asfinţea peste Verdugo Hills, în apropiere de Los Angeles:

„Telefonul mobil din creier”: dispozitivul care permite transmiterea semnalelor cerebrale wireless

Oamenii de ştiinţă au creat un nou implant cerebral radio care poate transmite semnale wireless de la 100 de celule cerebrale pentru mai bine de un an. Specialiştii susţin că într-o bună zi, aparatul va ajuta la îmbunătăţirea membrelor robotizate şi chiar a dispozitivelor controlate de la distanţă.

Implantul reîncărcabil, realizat de oamenii de ştiinţă de la Universitatea Brown, poate înregistra activitatea neuronilor şi poate transmite wireless datele precum un telefon mobil pentru creier. 

  Dispozitivul foloseşte un chip de electrozi de mărimea unei pastile. Acesta este amplasat pe cortex pentru a înregistra semnale de la cei 100 neuroni. Aceşti electrozi transportă informaţiile într-o cutie de titan de mărimea unui pachet de Tic Tac, sigilată cu ajutorul unui laser. În cutie se află bateria, transmiţători cu infraroşu, un cablu de cupru pentru reîncărcare şi un microcip care converteşte semnalele neutre în date digitale. Semnalele wireless şi cele de încărcare trec printr-o fereastră de safir electromagnetică. 

Neurochirurgii au implantat dispozitivul în trei porci şi maimuţe rhesus. Implanturile i-au ajutat pe oamenii de ştiinţă să observe în timp real, timp de 16 luni, semnale cerebrale complexe. 

Implanturile cerebrale îi ajută din ce în ce mai mult pe oameni să controleze roboţi folosind propriile minţi. Speranţa este ca în curând, oamenii vor putea să treacă mai uşor peste dizabilităţi folosind membrele bionice sau exoschelete mecanice. 

„Dispozitivul nostru a obţinut cea mai lungă înregistrare neuronală obţinută cu ajutorul wireless broadband”, a declarat neuroinginerul  David Borton.

„la fel cum o barcă trebuie să nu permită pătrunderea apei sărate în cabina de pilotaj, tot aşa elementele electronice din dispozitiv sunt păzite de mediul salin din corp”, a mai adăugat acesta. 

Dispozitivul înregistrează toate frecvenţele activităţii neuronale şi transmite date cu o viteză de 24 de megabytes pe secundă. După ce este încărcat timp de două ore el poate funcţiona pentru alte 7 ore. 

Pe viitor, cercetătorii speră ca pe lângă lărgirea numărului de neuroni monitorizaţi, ei să reducă dimensiunea dispozitivului şi să prelungească viaţa bateriei. 

O dronă poate prinde obiecte din zbor, ca o pasăre de pradă

Cercetătorii de la două universităţi americane construiesc vehicule aeriene fără pilot - drone - înzestrate cu „braţe” şi „picioare”, care pot apuca din zbor un obiect sau pot realiza singure reparaţii la înălţime.

Un prim model a fost dezvoltat la Universitatate Pennsylvania din Philadelphia, SUA: inspirându-se din comportamentul unor păsări de pradă care îşi prind victimele din zbor, cercetătorii au construit o dronă înzestrată cu gheare ce pot apuca din zbor obiecte. Ei au echipat drona cu un picior motorizat de 10 cm lungime, la care au ataşat un dispozitiv de apucare cu trei „degete”, obţinut prin printare 3-D. Cu apendicele fixat chiar sub centrul de greutate, drona poate „înhăţa” din zbor un obiect, cu mare precizie, la fel ca un vultur care îşi pescuieşte prada din apă.

O combinaţie de băuturi ajută la prevenirea atacurilor cerebrale

Nu ştiţi ce să alegeţi între ceai şi cafea? Răspunsul corect ar putea fi: ambele!

Oamenii de ştiinţă au descoperit că persoanele care beau zilnic o ceaşcă de cafea prezintă un risc cu 20% mai scăzut de a suferi un atac cerebral în comparaţie cu persoanele care evită această băutură.

  De asemenea, cei ce beau cel puţin patru ceşti de ceai verde pe zi beneficiază la rândul lor de oreducere similară a riscului de a suferi un atac cerebral.

  Cercetătorii consideră că aceste băuturi acţionează în mod diferit pentru a proteja consumatorii de atacuri cerebrale, astfel că persoanele care beau în mod regulat şi cafea, şi ceai verde vor beneficia de cea mai mare reducere a riscului.

Pentru acest studiu oamenii de ştiinţă au analizat obiceiurile de consum a aproximativ 84.000 de adulţi japonezi de-a lungul unei perioade de 13 ani. 

„Este vorba despre primul studiu pe scară largă ce analizează efectele combinate ale ceaiului verde şi ale cafelei asupra riscului de accident vascular cerebral”, a explicat principalul autor al cercetării, doctorul Yoshihiro Kokubo de la Centrul Naţional Cerebral şi Cardiovascular din Japonia.

„Adăugând o porţie zilnică de ceai verde în dietă veţi efectua o schimbare pozitivă ce va reduce riscul de a suferi un atac cerebral”, a adăugat cercetătorul.

Cercetarea publicată în jurnalul ştiinţific Stroke arată că pe măsură ce cantităţile de cafea şi de ceai verde consumate sunt mai mari, cu atât riscul este mai redus.

  Chiar şi în cazul în care ceaiul verde este consumat în cantităţi mai reduse, acesta ajută la prevenirea atacurilor cerebrale. Studiul arată că persoanele care beau 2-3 ceşti pe zi beneficiază de o reducere a riscului de 14%.

Participanţii la studiu aveau vârste cuprinse între 45 şi 74 de ani şi nu sufereau de cancer sau de probleme cardiovasculare. Rezultatele au fost ajustate pentru a lua în considerare vârsta, sexul şi factorii de risc precum fumatul, consumul de alcool, greutatea şi nivelul activităţii fizice.

Deşi nu este clar modul în care ceaiul verde acţionează împotriva riscului de atac cerebral, oamenii de ştiinţă cred că anumiţi compuşi cunoscuţi sub numele de catechini oferă protecţie vaselor de sânge.

Printre compuşii chimici din cafea despre care oamenii de ştiinţă cred că sunt benefici se numără cofeina şi acidul clorogenic, despre care cercetătorii afirmă că reduce riscul de atacuri cerebrale prin atenuarea riscului de a dezvolta diabet de tip 2.

De asemenea, cercetătorii spun că ambele băuturi reduc riscul de a suferi un atac de cord.

„Consumul regulat de ceai şi cafea ajută aparatul cardiovascular pentru că previne formarea cheagurilor de sânge”, a explicat doctorul Kokubo.

Specialiştii avertizează: numărul mamelor care suferă de depresie postpartum este îngrijorător de mare

Este binecunoscut faptul că unele femei suferă de depresie după ce nasc. Cu toate acestea, până acum, nimeni nu ştia cât de mare este numărul mamelor care se confruntă cu această problemă.

Un studiu recent demonstrează că 1 din 7 femei suferă de depresie postpartum. Mai exact, cercetătorii au constatat că din numărul total de femei monitorizate de-a lungul unui an după naştere, 20% sufereau de depresie. Ca urmare a acestor rezultate, studiul sugerează ca toate femeile însărcinate şi viitoarele mame să fie testate pentru diagnosticarea depresiei. 

La studiu au luat parte 10.000 de femei care au născut la un spital din Pittsburgh şi care au fost dispuse să răspundă la un interviu telefonic după ce au devenit mame. 

„Le-am întrebat dacă au putut râde şi dacă identifică partea amuzantă a lucrurilor”, a declarat psihiatra Dorothy Sit. De asemenea ea a mai adăugat şi că mamele au fost întrebat cu privire la „capacitatea de a aştepta unele lucruri cu plăcere, dacă se învinuiau atunci când ceva nu mergea bine, dacă erau anxioase şi îngrijorate fără motiv şi dacă se speriau şi se panicau din orice nimic”. 

Rezultatele au arătat că 14% dintre femei aveau un risc crescut de apariţie a depresiei postpartum. Mai mult, după ce specialiştii au efectuat vizite la domiciliile mamelor au constatat că simptomele erau chiar mai serioase decât rezultase din interviurile telefonice. 

„Am descoperit că 20% au gânduri sinucigaşe - se gândeau la moarte, că nu vor să trăiască, că nu vor să se trezească, că vor să evadeze. De fapt, unele paciente care se confruntau cu simptome severe luaseră decizia de a-şi pune capăt zilelor”, a explicat Sit. 

Nu se ştie sigur de ce unele femei sunt mai vulnerabile decât altele. Este posibil ca un rol important să îl joace o serie de factori genetici, alături de fluctuaţiile hormonale. 

Rebeca Starck, director la o clinică de obstetrică unde noile mame sunt consultate pentru identificarea depresiei are grijă să le informeze mereu pe femei. „Înainte să părăsească spitalul le spun mamelor: «Este normal să ai stări bune şi stări rele şi să plângi din senin. Dar dacă simţi că nu poţi să dormi ...sau dacă te simţi de parcă eşti într-o gaură neagră şi nu vezi lumina de la capătul tunelului, atunci s-ar putea să ai nevoie de tratament sau de un specialist care să te ajute»” , le spune Stark proaspetelor mame. 

A fost descoperit un nou tip de planete

Aceste misterioase corpuri cereşti, cu densitate foarte mare, observate în afara Sistemului Solar, ar putea fi rămăşiţele unor gigantice planete de gheaţă care au ajuns prea aproape de sorii lor şi au suferit efectele temepraturilor colosale ale acestora, indică un nou studiu asupra exoplanetelor.

Printre cele mai surprinzătoare descoperiri realizate în cadrul misiunii Kepler a NASA (destinată studiului exoplanetelor) se numără un tip aparte de obiecte spaţiale, neobişnuit de grele pentru dimensiunile lor. Rezultatele au fst prezenate la o conferinţă pe tema exoplanetelor, desfăşurată la Royal Society din Londra.

În câteva cazuri, astronomii au putut estima atât masa, cât şi  dimensiunile planeând că unele dintre aceste planete aveau o rază apropiată de cea a Pământului, dar o densitate neobişnuit de mare - mai mare decât a fierului pur.

Niciuna dintre teoriile acceptate în prezent privind formarea planetelor nu poate explica formarea acestor corpuri cereşti extrem de dense. 

  Olivier Grasset, geofizician la  Universitatea din Nantes, Franţa, crede că aceste obiecte ar putea fi „nucleele fosile” ale unor planete care au fost cândva mult mai mari - o idee propusă pentru primaoară în 2011.

Aceste planete ar fi putut fi aşa-numiţi „giganţi de gheaţă”, formaţi în partea externă a unui sistem stelar şi care ar fi migrat apoi spre interiorul acestuia - din cauza faptului că orbitele lor ar fi fost afectate de interacţiunile cu gazele şi praful cosmic din jur -, fiind posibil să ajungă aproape de soarele lor (steaua centrală a sistemului), poate la aceeaşi distanţă la care se găseşte Mercur de Soarele nostru.

Temperaturile mari din apropierea stelei ar fi putut duce la vaporizarea stratului exterior al planetei - constituit predominant din substanţe volatile precum hidrogenul, heliul şi apa - lăsând în urmă nucleul mult mai dens, constituit din roci şi metal, asemeni Terrei, dar care ar fi putut cântări de câteva ori mai mult decât planeta noastră, fiind astfel un super-Pământ, cum îl numesc  oamenii de ştiinţă.

Însă un asemenea nucleu s-ar fi format sub greutatea colosală exercitată de straturile exterioare ale planetei, sub o presiune de aproximativ 500 gigapascali - de 5 milioane de ori mai mare decât presiunea atmosferică pe Terra - şi la temperaturi de cca. 6000 grade Kelvin. Ca rezultat, materialul din care sunt formate aceste nuclee  ar fi mai compact, mai dens decât cel din care este alcătuit Pământul.

Pentru a-şi testa ipoteza, oamenii de ştiinţă au creat un model computerizată pentru a simula aceste procese.

  Au constatat că dacă straturile exterioare ale unui gigant de gheaţă ar fi îndepărtate într-un timp lung, de miliarde de ani, atunci materialu rămas şi-ar fi putut „reveni”, expandându-se până la densităţi obişnuite. Dar, dacă îndepărtarea straturilor exterioare are loc rapid, într-un timp scurt la scara geologică, acest fapt ar menţine nucleul în starea sa densă, probabil pentru totdeauna ducând la apariţia unui „super-Pământ comprimat”.

William Borucki, astronom al NASA şi conducător al misiunii Kepler, crede că ideea este plauzibilă, dar că să îşi piardă straturile exterioare; de pildă, o coliziune colosală cu un alt corp ceresc de mărimea unei planete. Sau, poate, aceste nuclee foarte dense sugerează că aceste planete s-ar fi format prin procese mai „exotice”, precum cele care duc la formarea stelelor. 

Cum gândesc bărbaţii cărora le plac sânii mari? Un nou studiu face o dezvăluire

Este posibil ca bărbaţii care adoră sânii mari să fie totodată mai predispuşi spre ostilitate faţă de femei? Un nou studiu pare să ofere răspunsul.

Cercetarea publicată în jurnalul ştiinţific „Archives of Sexual Behavior” arată că bărbaţii care preferă femeile cu bustul mai mare tind să nu fie deranjaţi de atitudinile sexiste.

Studiul a fost efectuat pe 361 de bărbaţi caucazieni din Marea Britanie. Voluntarilor li s-a cerut să se uite la 5 femei randate în 3D, după care li s-a solicitat să spună care dintre ele este mai atrăgătoare. Femeile erau identice aproape în totalitate, singura diferenţă fiind în ceea ce priveşte dimensiunile bustului.

Cercetătorii au subliniat că alte studii efectuate cu ajutorul aparatelor de eye-tracking au arătat că atunci când bărbaţilor le este prezentată o imagine din faţă a unei femei, majoritatea vor petrece mai mult timp privind sânii şi partea superioară a corpului decât oricare altă parte a trupului femeii.

Participanţii la studiu aveau posibilitatea să vadă imaginile din toate unghiurile posibile. Majoritatea bărbaţilor, 32,7%, au ales imaginea din mijloc, în care femeia avea un bust mediu ca dimensiuni, drept cea mai atrăgătoare. femeile cu sânii mari (24.4%) şi foarte mari (19.1%) s-au clasat pe locurile următoare.

Ulterior, voluntarii au fost rugaţi să completeze un sondaj care testa atitudinile lor faţă de femei. Cercetarea urmărea trei aspecte diferite: atitudinile generale faţă de femei, ostilitatea faţă de femei şi „sexismul benevolent” (denumire ce se referă la acele stereotipuri despre femei ce sunt aparent pozitive, dar care pot fi de fapt dăunătoare în contextul egalităţii între sexe).

„Bărbaţii care adoptau cu tărie atitudini sexiste faţă de femei, care priveau femeile ca pe nişte obiecte şi care erau mai ostili faţă de femei idealizau, totodată, sânii de mari dimensiuni”, au concluzionat cercetătorii.

Cândva, păsările aveau 4 aripi, sugerează un nou studiu paleontologic

În urmă cu peste 100 de milioane de ani, pe teritoriul de azi al Chinei trăiau păsări care aveau aripi de pene la toate cele patru membre, indică analiza recentă a unor fosile de păsări primitive.

Studiind fosilele a 11 exemplare de păsări străvechi, păstrate în Muzeul Naturii Shandong Tianyu, China, paleontologii au descoperit urme ale unor pene mari la picioarele păsărilor, o descoperire ce sugerează că aceste păsări primitive ar fi avut 4 aripi, care ar fi putut juca un rol major în apariţia şi evoluţia zborului.

Cei mai mulţi dintre paleontologi cred că păsările se trag din dinozauri cu pene; convingerea lor este sprijinită de descoperirea a numeroase creaturi asemănătoare păsărilor şi înzestrate cu pene.

În anul 2000, a fost descoperit un dinozaur non-avian cu pene la toate cele 4 membre, numitMicroraptor, şi care era, probabil, capabil să zboare.

În plus, şi unele exemplare de Archaeopteryx - o formă de tranziţie între dinozaurii cu pene şi păsările moderne - prezintă urme slabe ale unor structuri de tipul penelor, pe picioare, dar aceste structuri nu s-au conservat prea bine.

Acum, însă, cercetătorii au descoperit pene pe picioare la 11 fosile provenite din situl fosilifer Jehol din provincia chineză Liaoning; fosilele datează din Cretacicul Inferior, având vârsta de 100-150 milioane de ani.

Penele sunt rigide, înfipte perpendicular pe picior şi au o suprafaţă suficient de mare pentru a avea un rol aerodinamic, afirmă autorii în studiul lor publicat în revista Science.

Păsările studiate fac parte din cel puţin patru grupuri, incluzând genurile Sapeornis, Yanornis şiConfuciusornis, ca şi grupul Enantiornithes.

Descoperirile sugerează că penele la picioare nu erau o raritate în evoluţia păsăsrilor.

Cercetătorii au analizat, de asemenea, penele altor păsări şi ale unor dinozauri cu pene. Concluzia a fost că penele care acopereau în întregime picioarele au apărut întâi la dinozauri, s-au menţinut la păsările primitive şi apoi au dispărut. Păsările şi-au pierdut treptat penele de la membrele posterioare, astfel încât păsările de azi mai au pene numai la membrele anterioare.

Încă nu se ştie cu exactitate dacă păsările primitive îşi foloseau penele de la picioare pentru a zbura şi în ce mod ar fi putut face asta. 

Conform studiului publicat în Science, suprafaţa plană formată de penele rigide perpendiculare pe axa piciorului ar fi putut oferi forţă portantă (de ridicare în aer) şi manevrabilitate.

Teoria a suscitat controverse în rândul paleontologilor, unii acceptând că penele de la picioare aveau un rol în mecanica zborului, alţii considerând că nu există dovezi suficiente pentru a susţine acest lucru.

David Alexander, de la Universitatea Kansas - Lawrence, e de acord că penele de la picioare ar fi avut un rol aerodinamic, deşi rămâne de văzut ce rol anume - de stabilizator, de cârmă sau aripi propriu-zise.

  În schimb, paleontologul Kevin Padian, de la Universitatea California - Berkeley, consideră că autorii articolului aduc dovezi ale faptului că aceste pene ar fi servit la zbor. După părerea lui, penele de la picioare ar fi opus rezistenţă la înaintare, ceea ce ar fi îngreunat zborul; în schimb, sugerează el, aceste pene ar fi putut servi altor scopuri, precum paradele nupţiale ale păsărilor.

Sunt necesare mai multe studii pentru a elucida rolul penelor de la picioarele păsărilor, iar examinarea mai multor exemplare din cele câteva mii deţinute de muzeul menţionat ar putea clarifica problema, afirmă autorii studiului.

Sexul în spaţiu ar putea fi letal!

Într-un nou studiu oamenii de ştiinţă au descoperit că sexul în spaţiu ar putea duce la apariţia unor probleme de sănătate serioase şi boli ameninţătoare printre care se numără şi cele cerebrale sau cancerul.

Mai exact, studiul a dorit să observe modul în care gravitaţia zero afectează procesul de reproducere. Din moment ce, modul de reproducere al plantelor se asemănă cu cel uman, adică  celulele spermatice sunt livrate la ovul cu ajutorul unui „instrument cilindric”, cercetătorii au ales să studieze efectele gravitaţiei zero asupra reproducerii la plante. 

Specialiştii au ales polenul, care transportă celulele spermatice, atât pentru rolului său esenţial în reproducere, cât şi pentru faptul că acesta creşte foarte repede. Această caracteristică a polenului, menţionată anterior, le-a permis oamenilor de ştiinţă să măsoare efectele gravitaţiei modificate în doar câteva secunde. Rezultatele lor nu s-au dovedit a fi promiţătoare: atât condiţiile de hipergravitaţie cât şi cele de microgravitaţie afectează ceea ce ar trebui să fie construcţia dezvoltării unei celule. 

„Acest studiu ne permite să înţelegem nu numai principiile mecanismului reproductiv la plante, ci şi modul în care răspunde transportul intracelular al celulelor eucariote la condiţiile de gravitaţie modificată”, a declarat coautorul studiului dr. Youssef Chebli. 

„Studiul nostru are implicaţii şi asupra sănătăţii umane din moment ce există posibilitatea ca efecte similare să apară şi la celulele umane”, a adăugat Chebli. 

Au fost descoperite forme de viaţă într-un loc neaşteptat, ce devine cel mai mare habitat de pe Terra

Oamenii de ştiinţă au descoperit în premieră microbi ce trăiesc la mari adâncimi în crusta oceanică, roca vulcanică dură ce se găseşte pe fundul oceanelor. Această crustă are o grosime de câţiva kilometri şi acoperă 60% din suprafaţa planetei, astfel că este cel mai mare habitat de pe Terra.

Microbii care trăiesc aici par să supravieţuiască în mare parte folosind hidrogenul ce se formează atunci când apa trece prin rocile bogate în fier pentru a transforma dioxidul de carbon în materie organică. Acest proces, cunoscut sub numele de chemosinteză, diferă de fotosinteză, proces ce foloseşte lumina soarelui în acelaşi scop.

Chemosinteza susţine şi alte forme de viaţă aflate la mari adâncimi, cum ar fi cele ce trăiesc în apropierea izvoarelor hidrotermale, însă acelea sunt limitate la marginile platourilor continentale. Crusta oceanică este mult mai mare. Dacă vor fi descoperiţi microbi similari de-a lungul ei, crusta „ar fi primul ecosistem major de pe Terra care foloseşte energia chimică pentru a exista şi nu razele soarelui”, a explicat Mark Lever, un ecologist de la Universitatea Aarhus din Danemarca, care a realizat cercetarea publicată în jurnalul Science.

„Acest studiu este foarte important, pentru că atestă existenţa unei biosfere aflate la mare adâncime şi care este populată de microorganisme anaerobe”, afirmă Kurt Konhauser, geomicrobiolog la Universitatea Alberta din Edmonton, Canada.

  Crusta oceanică se formează la crestele dintre plăcile tectonice unde lava întâlneşte apa şi se răceşte. Roca nou-creată, compusă în mare parte din bazalt, este îndepărtată de creste şi este îngropată sub un strat gros de sediment. Deşi oamenii de ştiinţă cunosc de mult timp faptul că în acest sediment şi în bazaltul expus trăiesc microbi, părţile aflate la o mai mare adâncime, ce sunt acoperite, au reprezentat până acum un mister. „Până la studiul nostru nu era clar dacă există forme de viaţă în aceste zone”, a declarat Lever.

În 2004, Lever a călătorit la bordul navei de cercetare JOIDES Resolution pentru a colecta mostre din una din cele mai studiate regiuni ale crustei oceanice, ce se găseşte la vest de statul american Washington. De regulă vasul de cercetare american are la bord doar geologi, „dar de această dată am avut şi cinci microbiologi cu noi”, a explicat Lever.

Echipa formată din cercetători din şase ţări au săpat prin 265 de metri de sediment şi 300 de metri de crustă pentru a colecta bazalt ce s-a format acum 3,5 milioane de ani. În interiorul mostrelor cercetătorii au descoperit gene de la microbi care metabolizează compuşi de sulf şi de la microbi ce produc metan.

Pentru a testa dacă genele originau de la microbi vii sau de la unii care au murit acum mult timp, cercetătorii au încălzit mostrele de rocă la 65 °C în apă bogată în substanţele chimice ce se găsesc la fundul oceanului. În timp, oamenii de ştiinţă au detectat producţia de metan, ceea ce arăta că microbii erau vii.

Lever este convins că microbii nu sunt aduşi de la suprafaţă, ci sunt cu adevărat locuitori ai crustei. „Când am pornit în această expediţie, am crezut că va fi imposibil să obţinem mostre necontaminate”, spune cercetătorul. Specialistul şi-a schimbat părerea după ce a analizat mostrele. Membrii echipei adăugaseră câţiva markeri chimici în fluidul folosit pentru a fora pentru mostre, iar analiza rocilor arătau că pe exteriorul lor aceşti markeri existau în cantităţi mari, dar în interior aceştia nu se găseau aproape deloc. Acum, Lever plănuieşte să analizeze fragmente de crustă colectate din alte situri din Oceanul Pacific şi din Atlanticul de nord.

„Dat fiind volumul imens de crustă oceanică, nu pot decât să mă întreb cum se compară biomasa care trăieşte acolo cu cea aflată pe suprafaţa planetei noastre”, a mai spus Konhauser.

De ce este muştarul galben?

Avem tendinţa să credem că muştarul este galben din cauza seminţelor din care este făcut. În realitatea însă, lucrurile nu stau aşa. Mai exact, seminţele de muştar au o culare gri-maronie. Culoarea galbenă a alimentului este dată de un portaltoi al unei plante numite curcuma. Însă istoria muştarului este mult mai lungă şi mai complicată de atât.

Curcuma este originară din pădurile tropicale din Asia de Sud şi de secole ea este utilizată drept colorant alimentar. Planta curcuma este culeasă anual pentru rizomul ei. Acesta este fiert, uscat şi măcinat până ia forma unei pudre. Pentru a obţine tradiţionalul muştar galben, pudra de curcuma se amestecă cu pudra obţinută din seminţele de muştar, oţet, apă şi sare.

De asemenea, curcuma este un ingredient tradiţional folosit în multe feluri de mâncare indiene, oferindu-le alimentelor un gust uşor amar. Dar nu doar pudra din rizomul de curcuma este utilizată în industria alimentară, ci întreaga plantă poate face parte din mâncare. Graţie gustului lor înţepător şi frunzele plantei sunt utilizate în multe reţete indoneziene. 

Mai mult, încă de acum multe generaţii, oamenii din regiune au descoperit că planta are şi multe calităţi medicinale. În mod tradiţional, curcuma a fost utilizată în tratamentul antiinflamator, antiseptic şi împotriva leziunilor hepatice. De fapt, Societatea Americană împotriva Cancerului a declarat că ingredientul activ din curcuma, curcuminul, este un atioxidant care, în studii de laborator, s-a dovedit capabil să distrugă celule canceroase. Mai mult, cercetările realizate pe animale au scos la iveală faptul că acest ingredient reduce dezvoltarea a mai multor forme de celule canceroase şi tumori. 

În ceea ce priveşte istoria muştarului, primii creatori ai acestui aliment au fost romanii. Ei combinau seminţele cu suc de struguri nefermentat pentru a crea ceea ce ei numeau „ mustum ardens” (sucul care arde). Popularitatea muştarului a crescut în Roma şi în teritoriile cucerite de romani. 

În regiunea franceză Burgundia, într-un mic orăşel numit Djon nu numai că muştarul a devenit popular, dar locuitorii de aici au creat propria lor varietate de astfel de topping-uri, înlocuind sucul de struguri nefermentat cu oţetul. Din acea perioadă până în zilele nostre, Dijon este cunoscut drept capitala muştarului. 

Muştarul galben, însă, nu a fost creat până în secolul XX. În 1884, doi fraţi numiţi Robert şi George French au adus o moară în Rochester, New York, după ce moara anterioară arsese într-un incendiu. După moartea lui Robert, un al treilea frate, pe numele său Francis a venit să ajute familia să dezvolta afacerea. Aşa se face că în 1904, George a început să experimenteze cu „muştarul cremos pentru salată” şi a decis să adauge curcumă la reţeta tradiţională a muştarului pentru ai da un aspect mai atrăgător. În final, muştarul galben şi-a făcut premiera la târgul din 1904, St. Louis World’s Fair, fiind prezentat ca un condiment potrivit pentru hot dog. 

De ce au ajuns oamenii să aibă pielea deschisă la culoare?

Pielea umană şi părul de pe corp sunt două elemente ce au constituit dintotdeauna o enigmă pentru biologii evoluţionişti. Când şi de ce au renunţat strămoşii noştri la cea mai mare parte a blănii pentru a deveni „maimuţe nude”? De ce variază culoarea pielii umane atât de mult? Printre specialiştii care au făcut un progres important în studierea acestei probleme se numără Nina Jablonski, profesor de antropologie la Universitatea Penn State.

Totul începe în Africa, acum două milioane de ani. Pe măsură ce un climat mai uscat a dus la transformarea zonelor împădurite în savane, iar legumele şi fructele ce se găseau cândva în abundenţă au devenit mult greu de găsit, hominizii au început să vâneze mai mult. Selecţia naturală a dus la modificarea structurii strămoşilor noştri australopiteci, îndepărtându-i de proporţiile maimuţelor şi producând un corp mai lung, capabil de a alerga pe distanţe mai mari în urmărirea prăzii. Pentru a putea gestiona căldura generată de activitatea intensă în bătaia soarelui african, selecţia naturală a dus la eliminarea celei mai mari părţi din blana groasă şi la apariţia glandelor sudoripare pentru a răcori corpul prin evaporare.

La fel ca cimpanzeii, australopitecii aveau pielea roz deschis sub blană. Hominizii care au trăit mai târziu erau expuşi la arsuri şi la alte probleme de piele din cauza soarelui ca rezultat al faptului că şi-au pierdut părul, astfel că pielea lor s-a închis la culoare pe măsură ce concentraţia de melanină, pigment care îi proteja de soare, a crescut. Acum 1,2 milioane de ani, specii precum Homo ergaster erau lipsite de păr şi aveau pielea puternic pigmentată.

  Dar atunci când oamenii au părăsit Africa şi au călătorit spre nord, în Asia şi Europa, principala presiune a selecţie naturale nu mai era protejarea pielii de radiaţiile ultraviolete. Ceea ce conta mult mai mult era permiterea unui număr suficient de raze ale soarelui să penetreze pielea pentru a permite sintetizarea vitaminei D, un element nutritiv esenţial care este obţinut în cea mai mare parte mulţumită soarelui, nu dietei. Astfel, pielea noastră a devenit din nou deschisă la culoare.

„Ştim că există cel puţin trei cazuri separate în istoria omenirii în care pielea s-a deschis la culoare”, explică Jablonski. Analizele ADN arată că acest lucru li s-a întâmplat neanderthalienilor, fosilele descoperite având gene asociate pielii deschise la culoare (şi părului roşcat). Apoi, strămoşii noştri moderni au dezvoltat piele deschisă la culoare separat, în Europa şi în Asia.

Oamenii de ştiinţă au vindecat 14 adulţi infectaţi cu HIV!

 La doar o săptămână după ce oamenii de ştiinţă au anunţat că un bebeluş a fost vindecat de HIV, un nou raport sugerează că adulţii pot fi vindecaţi la rândul lor folosind un tratament similar. Elementul crucial pare să fie tratarea timpurie, însă acest lucru nu garantează succesul.

Asier Sáez-Cirión de la Institutul Pasteur din Paris a studiat 70 de persoane cu HIV care au fost tratate cu medicamente antiretrovirale începând cu 35 de zile şi până la 10 săptămâni după ce au fost infectaţi cu virusul HIV, mult mai repede decât majoritatea pacienţilor.

  Toţi pacienţii întrerupseseră regimul de tratament dintr-un motiv sau altul. De exemplu, unelepersoane aleseseră să înceteze să mai ia medicamentele, iar altele luaseră parte la teste clinice ale diferitelor medicamente.

În cazul celor mai mulţi pacienţi, virusul a revenit la nivelul de dinainte de tratament după ce aceştia au încetat să mai ia medicamente. Cu toate acestea, în cazul a 14 pacienţi – patru femei şi 10 bărbaţi – virusul nu a revenit, în ciuda faptului că nu au mai continuat tratamentul. Aceştia fuseseră trataţi, în medie, timp de trei ani.

Cei 14 adulţi continuă să prezinte urme de HIV în sânge, dar la un nivel atât de mic încât corpul lor poate contracara acţiunea sa fără a mai fi nevoie de medicamente.

În medie, cei 14 adulţi au renunţat la medicamente de 7 ani. Unul dintre ei a petrecut 10 ani şi jumătate fără medicamente. „Virusul nu este eradicat, dar în mod evident pacienţii pot trăi fără pastile pentru o perioadă lungă de timp”, a explicat Sáez-Cirión.

Săptămâna trecută, doctorii au anunţat vindecarea unui bebeluş de HIV după ce acesta a fost tratat cu trei medicamente antiretrovirale imediat după naştere. Sáez-Cirión avertizează că tratamentul rapid nu funcţionează pentru toată lumea, dar că noul studiu oferă noi dovezi în favoarea faptului că intervenţia timpurie este importantă.

„Sunt trei beneficii majore oferite de tratamentul timpuriu: limitează rezervorul de HIV care persistă în corp, limitează diversitatea virusului şi menţine reacţia imună la virus ce îl menţine sub control”, spune cercetătorul.

  Analizele de laborator au confirmat că cei 14 adulţi nu fac parte din grupul select, format din 1% din populaţie, care este rezistent natural la HIV, deoarece nu prezintă genele respective. 

  Acum, cercetătorii doresc să identifice factorii suplimentari care ar putea explica de ce intervenţia timpurie funcţionează doar în cazul unor persoane, sperând că acest efort să permită vindecarea mai multor pacienţi.

„Marea provocare este identificarea persoanelor în fazele iniţiale ale infecţiilor”, afirmă Andrew Ball, consilier pe probleme de HIV/AIDS în cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. „Aceste reuşite reprezintă un motiv suplimentar pentru oameni să se testeze rapid, aşa că sperăm că rezultatele anunţate de cercetători vor încuraja publicul să facă acest lucru”, a concluzionat expertul.

Inteligenţa copiilor e scrisă în gene

În medie, între 20 şi 40% din inteligenţa unui copil este moştenită, a constatat o echipă internaţională de cercetători.

„În studiul nostru am descoperit că între 20 şi 40 de procente dintre variaţiile din IQ-ul din copilărie sunt determinate de factori genetici”, a explicat coordonatorul studiului, de. Beben Benyamin, de la Universitatea din Queensland. 

Benyamin susţine că studii anterioare realizate asupra gemenilor şi familiilor au sugerat că genele ar putea fi responsabile pentru 40% din inteligenţa din copilărie. dar, tot el este de părere că astfel de concluzii sunt controversate deoarece separarea factorilor de mediu este imposibilă. 

Pentru a contracara aceste limitaţii ale studiilor realizate pe familii, Benyamin a folosit informaţii genetice din Australia, marea Britania, Olanda şi SUA. Mai exact, echipa coordonată de el a analizat probe ADN şi rezultate ale testului IQ de la aproape 18.000 de copii cu vârste cuprinse între 6 şi 18 ani. Prin acest experiment, oamenii de ştiinţă au dorit să afle dacă pot corela modele ale diferenţelor de ADN, cu cele ale IQ-ului. 

Astfel, ei au descoperit că o genă, numită FNBP1L, cunoscută anterior drept o genă asociată semnificativ cu inteligenţa adulţilor, era puternic asociată cu inteligenţa în copilărie. 

Dar atunci când cercetătorii caută factori genetici care influenţează inteligenţa şi alte trăsături, ei preferă să analizeze polimorfismul uninucleotidic (SNPs), sau variante de gene care asigură informaţii genetice mai precise. 

La fel ca în cazul studiilor similare realizate pe adulţi, cercetătorii nu au găsit nicio variantă genetică SNP care să fie puternic asociată cu inteligenţa în copilărie. 

„Dar când am analizat efectul combinat al tuturor SNPs am putut estima contribuţia geneticii ca fiind 20% - 40% din diferenţa din IQ”, a declarat Benyamin. 

Specialiştii au explicat că estimările din noul studiu sunt mai mici decât cele rezultate în urma studiilor realizate pe familii şi gemeni, iar acest lucru s-ar putea datora faptului că au fost analizate doar cele mai comune SNPs. 

Benyamin susţine că multe gene contribuie la inteligenţa din copilărie şi că fiecare asigură câte un mic efect. 

Oamenii de ştiinţă pot afla la cine te gândeşti printr-o simplă scanare a creierului

Acum, oamenii de ştiinţă pot afla la cine anume se gândeşte un om al cărui creier este scanat.

Recent, specialiştii au utilizat scanarea cerebrală pentru a decoda imagini direct din creier. Astfel, ei pot afla numărul la care se uită persoana în cauză sau amintirea la care se gândeşte subiectul. Mai mult chiar, prin simpla scanare a creierului oamenii de ştiinţă pot reface un video urmărit de subiect. 

Nathan Spreng, de la Universitatea Cornell, a realizat o cercetare prin care a vrut să afle dacă poate deduce imaginile mentale ale oamenilor la care se gândesc subiecţii. 

  „Încercăm să înţelegem mecanismul fizic care ne permite să avem o lume interioară, iar o parte a acestui proces este reprezentarea altor persoane în mintea noastră”, a declarat Spreng.

  Iniţial echipa de cercetare a realizat un experiment pe 19 voluntari cărora le-au fost descrise 4persoane imaginare, despre care li s-a spus că ar fi reale. Fiecare dintre cele 4 personaje aveau personalităţi diferite. Jumătate dintre ele aveau personalităţi plăcute, fiind descrise drept persoane cărora le place să coopereze, în timp ce celelalte două personaje erau mai puţin plăcute şi descrise drept indivizi reci şi neprietenoase. De asemenea, personajele aveau mereu acelaşi sex cu cel al subiectului şi primeau nume populare, precum Mike, Chris, Dave, Nick sau Ashley, Sarah, Nicole sau Jenny.

Apoi, creierul fiecărui voluntar a fost scanat folosind tehnici de imagistică cu rezonanţă magnetică funcţională (fRMN). În timpul scanărilor, specialiştii le-au cerut participanţilor să îşi imagineze cum s-ar comporta fiecare dintre cele 4 personaje în diferite contexte (de exemplu dacă s-ar afla într-un bar şi cineva ar vărsa o băutură, sau dacă ar vedea o persoană fără casă cerând bani). 

Astfel s-a constatat că fiecare dintre cele patru personaje erau asociate patternuri unice ale activităţii cerebrale, într-o parte a creierului cunoscută sub numele de cortex prefrontal. Cu alte cuvinte, cercetătorii şi-au putut da seama la care dintre cele 4 personaje se gândeau subiecţii. 

Cortexul prefrontal medial îi ajută pe oameni să deducă trăsături caracteristice pentru alţi indivizi. Aceste descoperiri sugerează că regiunea în cauză este asociată şi cu codificarea modelelor de personalitate, lucru care îi ajută pe oameni să prezică un comportament viitor al unui anumit individ.