Să fie acestea cele mai vechi „chibrituri” din lume?

Arheologii din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim susţin că misterioasele artefacte din piatră şi argilă datând din perioada Neoliticului ar putea fi cele mai vechi instrumente de aprins focul cunoscute până în prezent.

Cu toate că obiectele de formă cilindrică erau cunoscute cercetătorilor de ceva timp, acestea au fost catalogate iniţial drept obiecte de cult cu simbolism falic. Cu toate că dovezi ale existenţei "pirotehnologiei" - tehnologiile asociate cu focul - vechi de circa 750.000 ani - au fost descoperite în Eurasia, aceasta este cu totul şi cu totul deosebită.

"Avem dovezi sub forma cenuşii, a cărbunilor şi a vetrelor, care demonstrează că atât oamenii de Neanderthal, cât şi primii oameni moderni ştiau să aprindă focul, dar nu se descoperiseră încă dovezi sub forma unor instrumente folosite strict la aprinderea focului", susţine profesorul Naama Goren-Inbar din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim.

Cu ocazia unei vizite la Muzeul Israelului din Ierusalim, profesorul Goren-Inbar a descoperit că forma obiectelor descoperite în şantierul arheologic din Sha'ar HaGolan este asemănătoare cu cea a uneltelor folosite şi la alte scopuri decât cele pur culturale.

"Am văzut aceste obiecte şi am fost uimit de asemănarea lor cu beţele de chibrituri cu care aprindem focul în prezent", continuă dr. Goren-Inbar. Cu ajutorul analizelor electronomicroscopice, cercetătorii israelieni au identificat urme de frecare pe obiectele cilindrice din argilă, ceea ce sugerează că acestea erau rotite la viteze mari pentru a se genera astfel, cu ajutorul forţei de fricţiune, căldura necesară aprinderii focului. Au fost descoperite de asemenea urme de ardere, precum şi şanţuri în partea superioară a obiectelor, adâncituri care provin de la corzile arcurilor folosite pentru a genera mişcările de rotaţie.

"Chibriturile" preistorice au o vârstă estimată la cca. 8.000 de ani.

Aceste noi interperetări readuc în lumină tehnologiile sofisticate - pentru acele timpuri - cunoscute şi folosite de oamenii care trăiau în zona Sha'ar HaGolan de astăzi.
Prezenţa acestor obiecte într-o zonă largă a coastelor din estul Mării Mediterane indică faptul că aceste "chibrituri" din argilă erau obiecte comune în acea perioadă de timp, precedând probabil alte tehnologii de aprindere a focului în regiune.

Arheologii israelieni au declarat că echipa lor va mai efectua o serie de cercertări experimentale pentru a-şi valida concluziile.

Elefanţii - marii duşmani ai pădurilor Africii?

Pe baza unor imagini aeriene şi cercetări la sol, cercetătorii sud-africani susţin că în zonele unde trăiesc elefanţi, se înregistrează o rată a distrugerii copacilor de şase ori mai mare, comparativ cu zonele unde nu trăiesc aceste mamifere.

De-a lungul timpului, cei de la conducerea rezervaţiilor şi parcurilor naţionale africane unde elefanţii distrug pădurea au încercat să rezolve problema prin relocarea directă sau indirectă a populaţiei excedentare de elefanţi.

Conform estimărilor de pe teren, elefanţii africani preferă copacii cu înălţimi cuprinse între 5-10 metri.

Un elefant adult poate doborî un astfel de arbore în câteva secunde, pentru a consuma ulterior fructele şi frunzele aflate pe ramurile dinspre vârf, la care nu avea acces altfel. Descoperirea cercetătorilor sud-africani ridică o problemă deopotrivă delicată: copacii oferă hrană, adăpost, umbră şi alte avantaje pentru multe alte specii de animale din ecosistemele africane, dar, pe de altă parte, distrugând copacii, elefanţii fac în mod natural tot ce trebuie pentru a supravieţui.

Pierderile de arbori au fost documentate în savanele din celebrul Parc Naţional Kruger din Africa de Sud. Pe viitor, datele obţinute vor ajuta cercetătorii să estimeze impactul populaţiilor de elefanţi asupra ecosistemului forestier.
Imaginile tridimensionale de ultimă generaţie au fost obţinute cu ajutorul unor lasere montate pe aripa fixă a unui aparat de tip Carnegie Airborne Observatory.

"Studiile anterioare de teren ne-au adus informaţii pertinente asupra elefanţilor, care au ajuns un factor-cheie în ecuaţia pierderilor de copaci, dar cartografierea 3D a fost singura metodă cu ajutorul căreia am reuşit să înţelegem impactul elefanţilor asupra unui teritoriu vast din savană", declară conducătorul studiului, profesorul Greg Asner din cadrul Departmentului de Ecologie Globală al Institutului de Ştiinţă Carnegie.

"Hărţile noastre arată cum elefanţii distrug arborii de înălţime medie. Populaţiile de elefanţi care s-au specializat în acest mod de hrănire au un impact considerabi în ecosistem, inclusiv asupra cantităţilor de carbon absorbite de arbori din atmosferă", continuă dr. Asner.

Timp de ani de zile, cercetătorii din cadrul parcului s-au întrebat ce se întâmplă cu vegetaţia şi arborii. Ei ştiau că elefanţii sunt mari consumatori de vegetaţie, dar considerau că erbivorele mici (precum iepurii) sau incendiile de vegetaţie sunt principalii factori care ajută la regenerarea vegetaţiei. Unele zone din parc au fost închise pentru toate erbivorele mai mari decât un iepure, iar alte zone au fost deschise tuturor erbivorelor cu excepţia elefanţilor. Pe baza acestor experimente, cercetătorii au reuşit să compare ce se întâmplă cu arborii din zonele de parc cu şi fără elefanţi. Au descoperit aşadar că aproximativ 9% din cadrul tuturor speciilor de arbori studiateau scăzut în înălţime într-un interval de timp de doi ani. Multe pierderi de arbori au fost înregistrate în zonele joase, cu soluri umede şi bogate în nutrienţi, care favorizează creşterea arborilor preferaţi de elefanţi.

"Deoarece acum ştim că elefanţii au un impact semnificativ în ecosistemele vulnerabile, managerii rezervaţiilor trebuie să ia măsuri specifice şi să acţioneze ca atare", susţine şi Danie Pienaar, conducător al cercetărilor ştiinţifice din cadrul South African National Parks.

Viaţa secretă a pisicilor, surprinsă cu ajutorul camerelor: aceste feline sunt o mare ameninţare la adresa faunei

4 miliarde de animale - atâtea omoară, în fiecare an, numai în SUA, pisicile de casă şi vagaboande. Cifrele sunt foarte îngrijorătoare, iar biologii afirmă că acest comportament prădător - firesc, desigur - al pisicilor reprezintă o cauză importantă a declinului faunei în Statele Unite.

Cifrele au fost obţinute prin extrapolarea rezultatelor unui studiu realizat pe 55 pisici din suburbiile oraşului Athens, din statul american Georgia, de către National Geographic Society în colaborare cu Universitatea Georgia.

Pisicile au fost echipate cu camere video care au înregistrat comportamentul felinelor timp de mai multe zile, arătând că pisicile cărora li se permite să iasă din casă omoară, în medie, 2,1 animale pe săptămână.

Aproximativ 30% dintre pisicile studiate s-au dovedit vânători eficienţi, omorând câte o pradă la fiecare 17 ore petrecute afară din casă.

Cercetătorii au fst surprinşi să afle că, spre deosebire de ceea ce se crezuse anterior, pisicile erau departe de a aduce acasă tot ceea ce vânau; doar 23% dintre prăzile ucise erau aduse la domiciliu.

Pisicile vânează o gamă largă de animale: şoareci sălbatici, veveriţe, şopârle, păsări, broaşte şi mici şerpi. Calculele au arătat că păsările constituie 13% din totalul prăzilor.

Extrapolând rezultele la scara întregii ţări şi incluzând şi pisicile vagaboande, oamenii de ştiinţă au ajuns la conlcuzia că pisicile din SUA omoară anual aproximativ 4 miliarde (!) de animale, dintre care cel puţin 500 milioane de păsări, unul dintre motivele pentru care o treime dintre specii de păsări din SUA sunt în declin.

Organizaţiile de protecţie a faunei fac mereu apeliuri la proprietarii de pisici, recomandându-se acestora să îşi ţină animalele în casă, pentru a reduce efectele asupra faunei de animale mici.

În afară de impactul asupra faunei, filmările au mai documentat şi numeroase comportamente riscante ale felinelor, masculii tineri fiind cei mai aventuroşi şi vulnerabili din acest punt de vedere: traversează şosele, se angajează în confleicte cu alte pisici, intră în rigole şi se vâră în tot felul de spaţii strâmte, unde riscă să rămână blocate.

Marele mister al stelelor uriaşe a fost descifrat

Oamenii de ştiinţă au elaborat o teorie care explică formarea stelelor gigantice, ducând astfel la elucidarea uneia dintre cele mai mari enigme ale Universului.

În 2010, cercetătorii NASA au descoperit patru stele care depăşeau ca mărime absolut orice corp întâlnit până atunci în spaţiu, fiind de 300 de ori mai mari decât Soarele nostru şi de două ori mai mari decât credeau specialiştii că ar fi posibil. Conform concepţiilor vremii, stelele cele mai mari din univers puteau avea o masă de maximum 150 de ori mai mare decât a Soarelui.

Descoperirea celor 4 stele ultramasive a produs confuzie în rândul astrofizicienilor, contrazicând teoriile acceptate până atunci şi făcând necesară elaborarea unei noi teorii explicative.

Acum, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Bonn din Germania susţin că aceste stele, care fac parte din aglomerarea R136 din galaxia Marele Nor al lui Magellan (foto), situată la aproximativ 160.000 ani-lumină de Pământ, au ajuns să aibă dimensiuni colosale ca urmare a unor "achiziţii şi fuziuni".

Experţii au realizat o simulare pe computer în care au aşezat, rând pe rând, fiecare stea din galaxie, dând naştere unei aglomerări de 170.000 de stele. Pentru a arăta modul în care acest sistem relativ de bază se schimbă de-a lungul timpului, computerul a trebuit să rezolve 510.000 ecuaţii de mai multe ori. Simularea a fost complicată de efectul reacţiilor nucleare, de energia eliberată de fiecare stea şi de efectele produse în urma coliziunii dintre două stele.

"După ce calculele au fost efectuate, ne-am dat seama că stelele ultramasive nu reprezintă un mister. Ele se formează foarte devreme în galaxie. Cu atât de multe stele mari strânse în perechi binare, nu e de mirare că se produc atât de multe întâlniri între ele, unele transformându-se în coliziuni ce dau naştere unei singure stele de dimensiuni mai mari", a declarat dr. Sambaran Banerjee .

Cu alte cuvinte, simularea pe computer a putut explica faptul că dimensiunile stelelor întâlnite în galaxia vecină se datorează aglomerării care le predispune la coliziuni.

Summer Well - festivalul verii pe Domeniul Ştirbey

Respectându-şi promisiunea din prima ediţie, de a fi un festival ca o vacanţă cu muzică bună şi distracţie, Summer Well revine anul acesta pe 11 şi 12 august la Domeniul Ştirbey din Buftea.

Cea de a doua editie a festivalului Summer Well va avea loc pe 11 si 12 august, pe Domeniul Stirbey din Buftea. Legendele The Stone Roses vor inchide a doua zi de festival, iar pe 11 august Hurts vor sustine cel de al doilea concert din Romania, tot in inchiderea zilei. In restul weekend-ului vor mai concerta la Summer Well The Vaccines, Patrick Wolf, Glasvegas, The Asteroids Galaxy Tour, The Big Pink, Wolf Gang, Zulu Winter si Citizens!

Şi anul acesta, concursul "I'm with the BAND" oferă şansa clienţilor Orange de a fi alături de trupa preferată, în backstage şi pe tot parcursul concertului.

Pe lângă cele aproape 10 ore de muzică live, Summer Well va reveni cu noi zone de entertainment, precum şi cu extinderea zonelor de food şi de relaxare. În plus, Orange va pregăti programe care să adauge un plus de distracţie pentru cei care doresc şi mai mult decât muzică live.

Locatia evenimentului se afla la 15 km de Bucuresti, cei interesati vor avea la dispozitie mijloace de transport in comun.

Abonamente valabile pentru ambele zile ale festivalului se pot cumpăra la preţul de 129 RON din orice Orange shop sau de pe www.easytickets.ro.

Cercetătorii propun o nouă soluţie alternativă pentru prevenirea diabetului - deocamdată numai pentru bărbaţi

Antrenamentul cu greutăţi poate scădea riscul de apariţie a diabetului de tip 2, sugerează o nouă cercetare.

Este un lucru cunoscut deja că mişcarea ajută la prevenirea acestei boli. Acum, în noul studiu, realizat pe 32.000 de bărbaţi, oamenii de ştiinţă au descoperit că antrenamentul regulat cu greutăţi poate reduce riscul de dezvoltare a diabetului cu o treime.

Descoperirea este cu atât mai importantă, cu cât ea oferă o alternativă pentru oamenii care nu pot practica sporturi precum aerobicul sau joggingul.

Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Harvard şi Universitatea Danemarcei de Sud i-au monitorizat pe cei 32.000 de subiecţi timp de 18 ani, perioadă în care 3.200 dintre ei au dezvoltat această condiţie.

Rezultatele studiului au relevat că doar 30 de minute de antrenamente cu greutăţi, efectuate de cinci ori pe săptămână, pot reduce riscul de apariţie a diabetului cu 34%. Mai mult, în urma cercetării s-a constatat că este posibil ca şi efectuarea a mai puţine exerciţii, aproximativ o oră pe săptămână în total, poate reduce riscul de apariţie a diabetului cu aproape 12%.

Totuşi, exerciţiile de aerobic continuă să fie cele mai eficiente pentru prevenirea diabetului de tip 2, iar dacă acestea sunt combinate cu antrenamentul cu greutăţi, atunci şansele de a dezvolta această boală scad cu 59%.

Pentru moment, nu se ştie dacă aceeaşi corelaţie există şi în cazul femeilor.

Creierul uman are propriul „detector” al ironiei!

Folosind tehnici de imagistică prin rezonanţă magnetică, oamenii de ştiinţă au localizat o parte din creier implicată în înţelegerea unor nuanţe subtile ale limbajului, precum ironia.

Discutând despre o anumită regiune din creier, numită "reţeaua ToM", oamenii de ştiinţă din Franţa au declarat: "Am reuşit să demonstrăm că reţeaua ToM devine activă atunci când persoana înţelege ironia verbală".

În studiu, oamenii de ştiinţă au pregătit scurte povestiri scrise, fiecare dintre ele având două versiuni. Ambele versiuni conţineau o propoziţie care putea fi citită atât ad litteram, cât şi ironic, în funcţie de contextul stabilit pe parcursul poveştii. Aşa cum se aşteptau specialiştii, reţeaua ToM devenea mai activă la cei 20 de participanţi supuşi studiului, atunci când propoziţia avea un înţeles ironic, decât atunci când ea era luată ad litteram.

ToM înseamnă "teoria minţii", o noţiune care se referă la faptul că noi atribuim credinţe, intenţii şi emoţii unor oameni cu care interacţionăm. Cu alte cuvinte, dezvoltăm o teorie de care nu suntem neapărat conştienţi, dar care ne ajută să interpretăm lucrurile pe care le spun ceilalţi. Reţeaua ToM este un ansamblu format din mai multe regiuni ale creierului (joncţiunea temporo-parietală dreaptă şi stângă, cortexul prefrontal medial şi precuneus) şi ea poate juca un rol esenţial în construcţia acestor teorii.

Studiul demonstrează că reţeaua este direct implicată în procesele de înţelegere a ironiei şi, în sens mai larg, în capacitatea de a pricepe limbajul uman, cu nuanţele sale complexe, dincolo de înţelesul literal al cuvintelor.

Friptură cu ciocolată în stil mayaş

Arheologii mexicani au descoperit recent în peninsula Yucatan o farfurie pe care s-au păstrat resturi de ciocolată vechi de circa 2.500 ani. Descoperirea sugerează că îndrăgitul produs alimentar de astăzi era folosit în trecut pe post de sos pentru alimente solide.

Este pentru prima dată când cercetătorii au descoperit urme străvechi de ciocolată pe un farfurie, în loc de o ceaşcă sau cupă.
Experţii au crezut mereu că boabele de cacao erau folosite de civilizaţiile precolumbiene pentru fabricarea unor băuturi speciale, destinate elitelor războinice şi conducătoare. Băuturile erau obţinute fie prin zdrobirea boabelor şi amestecarea acestora cu diferite lichide, fie prin fermentarea pulpei fructului de cacao.

Dar descoperirea recentă a cercetătorilor din cadrul Institutului Naţional de Antropologie şi Istorie din Mexic aduce noi informaţii asupra consumului de ciocolată în perioada precolumbiană.
Urmel ale substanţelor chimice prezente în ciocolată au fost descoperite pe fragmentele unei farfurii dezgropate în şantierul arheologic din Paso del Macho, din peninsula Yucatan. Este o dovadă în plus asupra originii unor feluri de mâncare tradiţionale mexicane, precum mole, un sos pe bază de ciocolată servit adesea cu carne.

"Este pentru prima dată când descoperim urme de ciocolată pe o farfurie folosită la servirea felurilor principale de mâncare", declară arheologul Tomas Gallareta. Testele ulterioare efectuate în laboratoarele Millsaps College din Jackson, Mississippi, au găsit un raport între compuşi precum theobromină cafeină care sugerează că era vorba despre ciocolată.

"Prezenţa resturilor de cacaco pe farfurie este deosebit de interesantă, deoarece arată că era prezentată şi servită şi altfel decât sub forma unor băuturi. Cred că cacaoa era întradevăr consumată şi sub forma de sosuri pentru mâncare", declară şi John Henderson, profesor de antropologie în cadrul Universităţii Cornell şi unul dintre cei mai mari experţi în "ciocolata străveche".

Fragmentele de farfurie nu prezintă, însă, cele mai vechi urme de ciocolată descoperite în Mexic. Vase descoperite în siturile arheologice din vestul Yucatanului şi Chiapas, aparţinând culturii olmece, conţin urme de cacao vechi de circa 3.500 ani.

Adevărul te va face liber şi... sănătos!

Oamenii de ştiinţă susţin că, dacă spunem adevărul atunci când suntem tentaţi să minţim, avem mai multe şanse de a ne îmbunătăţi starea de sănătate mentală şi fizică.

"Dovezi recente indică faptul că americanii spun, în medie, 11 minciuni pe săptămână. Studiul nostru a demonstrat că oamenii care reuşesc să se abţină de la minţit îşi pot îmbunătăţi semnificativ starea de sănătate", a declarat Anita E. Kelly de la Universitatea Notre Dame.

Oamenii de ştiinţă au realizat experimentul de onestitate timp de 10 săptămâni, pe un eşantion de 110 oameni (63 femei şi 87 bărbaţi), dintre care 24 erau adulţi şi 66 studenţi la colegiu. Vârstele participanţilor erau cuprinse între 18 şi 71 de ani, cu o vârstă medie de 31 de ani. Pe parcursul studiului, jumătate dintre subiecţi au fost instruiţi să se abţină de la relatarea minciunilor mici sau mari, în timp ce restul participanţilor au servit ca grup de control.

Ambele grupuri au venit săptămânal în laborator pentru a li se observa starea de sănătate şi pentru a fi supuşi la un test cu poligraful ("detectorul de miciuni")m pentru evaluarea numărului de minciuni spuse pe parcursul celor 7 zile respective.

De-a lungul celor 10 săptămâni, s-a constat o legătură puternică între lipsa minciunilor şi sănătatea participanţilor din grupul unde se promovase adevărul. De exemplu, în săptămânile în care aceşti indivizi au spus cu 3 minciuni mai puţin decât în alte săptămâni, ei au experimentat, în medie, mai puţine probleme legate de sănătatea mintală (melancolie, senzaţie de tensiune). Mai exact, studiul arată că ei s-au confruntat cu 4 episoade de astfel de probleme mai puţin decât alte dăţi. De asemenea, fiecare subiect a avut cu 3 episoade de probleme fizice (dureri de gât, dureri de cap) mai puţin în săptămânile când a evitat minciunile.

La polul opus s-au clasat subiecţii din grupul de control care, atunci când au spus cu 3 minciuni mai puţin decât în mod obişnuit, au scăpat doar de două episoade de probleme mentale şi unul de tulburări fizice.

Comparativ cu cei din grupul de control, participanţii care au fost îndemnaţi să nu mai mintă au reuşit să se abţină mai des de la acest obicei. Studiul a evidenţiat faptul că, atunci când participanţii din ambele grupuri au minţit mai puţin în timpul unei săptămâni, ei s-au simţit mult mai bine atât din punct de vedere mental, cât şi fizic. De asemenea, în săptămânile în care participanţii au spus mai puţine minciuni, s-a constat că relaţiile lor personale s-au îmbunătăţit şi că interacţiunile lor sociale s-au realizat cu mai mare uşurinţă.

Depresia şi oboseala cronică pot avea o cauză neaşteptată

Mai multe studii recente arată că o deteriorare a sănătăţii şi o scădere marcată a calităţii vieţii la vârsta adultă se pot datora unor lovituri la cap suferite în copilărie.

Simptome ca starea permanentă de oboseală, lipsa de energie; episoade de depresie (mergând până la sinucidere), infertilitate, libido redus, impotenţă în cazul bărbaţilor, pot avea la origine lezarea glandei hipofize (pituitare) ca urmare a unui traumatism la cap, adesea suferit cu mulţi ani în urmă.

Glanda hipofiză (pituitară) este un mic organ endocrin situat într-o cavitate a osului sfenoid, numită şaua turcească, aflată în interiorul cutiei craniene. Glanda este legată de hipotalamus şi, în ciuda dimensiunilor ei mici (are mărimea unui bob de mazăre, cântărind doar 0,5 g) joacă un rol esenţial în organismul uman, controlând secreţia celorlalte glande endocrine prin hormonii pe care îi produce.

Vătămarea glandei pituitare afectează întreg echilibrul endocrin al organismului, ducând la apariţia unui complex de simptome pe baza căruia specialiştii pot diagnostica aşa-numitul hipopituitarism post-traumatic (PTHP).

Din păcate, tot specialiştii avertizează că acest sindrom este destul de rar diagnosticat şi, probabil, multe persoane trăiesc ani de zile luptându-se cu problemele generate de PTHP, fără a cunoaşte cauza lor adevărată. Situaţia e cu atât mai tristă cu cât problemele sunt tratabile, pacienţii putând primi tratament hormonal de substituţie care, în cele mai multe cazuri, le ameliorează rapid starea de sănătate.

PTHP poate fi produs de leziuni ale glandei pituitare (uneori grave, mergând pâna la întreruperea conexiunii cu hipotalamusul) survenite ca urmare a unor lovituri la cap, în cursul unor meciuri sportive, al unor atacuri violente sau al unor căzături. În cazul unor asemenea traumatisme craniene, umflarea creierului poate comprima vasele de sânge care alimentează glanda hipofiză, ducând la vătămarea permanentă a acesteia.

Totuşi, uneori pot trece ani de zile între evenimentul traumatic şi momentul când persoana repspectivă începe să prezinte simptome îngrijorătoare, ceea ce îngreunează diagnosticul, deoarece e dificil de făcut legătura între problemele endocrine ale unui adult şi o cădere din pom în copilărie.

De aceea, medicii recomandă efectuarea unor teste specializate în cazul oricăror traumatisme craniene medii sau grave, pentru evaluarea funcţiei pituitare.

În 2009, armata Marii Britanii a introdus practica testării pentru PTHP a militarilor care au suferit traumatisme la cap, iar Asociaţia Fotbalistică preconizează modificarea setului de teste obligatorii în cazul loviturilor la cap suferite de sportivi, pentru a include şi investigaţii privind funcţia hipofizei.

Alergiile pot fi o binecuvântare... uneori

În general, alergia este văzută ca o adevărată pacoste de suferinzii care se confruntă cu mâncărimi, erupţii cutanate, nas înfundat, strănut şi alte simptome de acest fel. Cu toate acestea, noi cercetări evidenţiază că, de fapt, alergiile ne protejează întrucâtva împotriva unor afecţiuni mai grave, de pildă împotriva cancerului la creier.

Anticorpii dau naştere unui răspuns imunitar robust care scade riscul de apariţie a gliomului, un tip de tumoare canceroasă care atacă măduva spinării şi creierul. Descoperirea este susţinută de studii anterioare care au demonstrat că alergiile au capacitatea de a diminua şansele de apariţie a mai multor tipuri de cancer.

Noul studiu s-a bazat pe analizare unor probe de sânge colectate înainte ca mai mulţi pacienţi să fie diagnosticaţi cu gliom. Despre acest tip de cancer se cunoaşte faptul că are capcitatea de a inhiba răspunsul imun al organismului, lucru care permite tumorilor să se dezvolte. Dar cercetătorii nu ştiau precis dacă alergiile reduc riscul de apariţie a tumorilor sau dacă, înainte de diagnosticare, tumorile interferau cu răspunsul hipersensibil al sistemului imunitar.

Cercetătorii au analizat probe de sânge provenite de la 594 de persoane diagnosticate cu gliom şi 1.177 de persoane care nu suferiseră de cancer. Rezultatele obţinute în urma analizei probelor de sânge au arătat că oamenii care aveau anticorpi produşi ca urmare a alergiilor aveau cu aproape 50% mai puţine şanse de a dezvolta gliom în următorii 20 de ani, comparativ cu indivizii care nu sufereau de alergii.

"Cu cât efectele alergiilor se manifestă mai devreme înaintea diagnosticării, cu atât este mai puţin probabil ca tumorile să inhibe alergiile. Descoperirea acestor asocieri cu mult timp înaintea diagnosticării sugerează faptul că anticorpii sau alte aspecte legate de alergii reduc riscul dezvoltării tumorilor", a explicat coordonatorul studiului, Judith Schwartzbaum.

Într-un comunicat de presă, dr. Schwartzbaum a explicat că lipsa alergiilor reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori de risc pentru dezvoltarea acestui tip de cancer letal. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă nu înţeleg fenomenele care stau la baza acestui proces. "S-ar putea ca oamenii alergici să aibă un nivel mai mare de anticorpi care să stimuleze sistemul imunitar, micşorând astfel riscul de apariţie a gliomului", a explicat cercetătoarea.

De asemenea, studiul a subliniat şi faptul că femeile care aveau anticorpi specifici alergiilor au prezentat un risc cu 50% mai mic de dezvoltare a glioblastomului, cel mai comun şi grav tip de cancer cerebral, comparativ cu femeile care nu au alergii. La bărbaţi asocierea nu e la fel de clară; totuşi, bărbaţii care prezintă atât anticorpi specifici alergiilor cât şi anticorpi nespecfici au şi ei un risc cu 20% mai scăzut de apariţie a glioblastomului.

Studii anterioare au demonstrat că oamenii care suferă de alergii cutanate pot fi protejaţi parţial împotriva cancerului mamar, a celui de piele sau de vezică urinară.

Cum să-i facem pe copii să doarmă mai bine?

Deşi televizorul este, în general, văzut ca un „duşman al somnului” copiilor, un studiu recent sugerează că programele TV potrivite vârstei i-ar putea ajuta pe copiii preşcolari să doarmă mai bine în timpul nopţii şi să fie mai odihniţi ziua.

În studiu, părinţii unor copii cu vârste între 3 şi 5 ani au fost încurajaţi să înlocuiască programele convenţionale cu unele special create pentru cei mici. Astfel, s-a constat că programele TV potrivite vârstei pot ajuta la reducerea problemelor legate de somn.

Cercetarea nu propune modificarea timpului recomandat pe care copiii ar trebui să îl petreacă în faţa televizorului. "Ştim că mass-media joacă un rol important în viaţa multor familii. Noi doar am simţit că prin modificarea conţinutului putem aduce un impact pozitiv asupra sănătăţii şi dezvoltării copiilor", a declarat Michelle Garrison, coordonatorul studiului realizat la Children's Research Institute din Seattle. SUA.

La finalul celor 12 luni de studiu, s-a constat o îmbunătăţire a calităţii somnului şi o reducere a stărilor de oboseală din timpul zilei în rândul copiilor ce sufereau anterior de tulburări de somn. De asemenea, s-a descoperit că, atunci când urmăresc programe potrivite vârstei lor, copiii care nu au probleme de somn au un risc mai scăzut de a se confrunta cu astfel de tulburări.

De-a lungul timpului, mai multe studii au asociat tulburările de somn cu efecte atât pe termen scurt, cât şi cu unele pe termen lung, printre care şi obezitatea, probleme de comportament şi performanţe slabe la şcoală. În noul studiu au fost implicate aproape 600 de familii. Părinţii participanţi au fost rugaţi să ţină jurnale cu privire la somnul şi comportamentul copiilor. Totodată, pe toată perioada studiului aceştia au primit vizite la domiciliu din partea specialiştilor, pentru a permite observarea copiilor., precum şi telefoane şi scrisori de informare cu privire al programele TV recomandate. Jumătate dintre familii au fost informate cu privire la utilizarea sănătoasă a mijloacelor mass-media, în timp ce restul familiilor au urmat cursuri pentru o alimentaţie sănătoasă, servind drept grup de control.

Pe parcursul celor 12 luni, cercetătorii au evaluat obiceiurile legate de somn ale tuturor copiilor. Familiile care au luat parte la cursurile cu privire la mass-media au fost încurajate nu numai să înlocuiască programele TV convenţionale cu unele speciale pentru copii, dar şi să privească aceste emisiuni împreună cu odraslele şi să discute pe baza lor. Unul dintre cele mai importante aspecte a fost evitarea vizionării de către copii imici, de 3-4 ani, a unor programe de desene animate destinate copiilor mai mari, deoarece copiii preşcolari pot fi afectaţi de aspectele violente ale unora dintre aceste programe.

Descoperirile "consolidează ideea conform căreia trebuie să fim vigilenţi când vine vorba despre conţinutul programelor TV la care sunt expuşi copiii noştrii, având în vedere că la vârste fragede ei sunt afectaţi de ele", a declarat Dennis Rosen, director al Centrului pentru Studiul Tulburărilor de Somn la COpii, din cadrul Spitalului de Copii din Boston

Munţii şi dinozaurii: o conexiune neaşteptată a fost descoperită de oamenii de ştiinţă

După cum arată un studiu recent realizat de către paleontologii şi geologii din cadrul Universităţii Ohio, dinozaurii din America de Nord s-au diversificat în urma activităţilor tectonice de mare anvergură care au dus la apariţia lanţurilor muntoase de pe acest continent.

Cu aproximativ 15 milioane ani înainte de marea extincţie care a pus capăt dominaţiei dinozaurilor pe Terra, numărul de specii din acest grup crescut spectaculos în America de Nord. Cercetătorul Terry Gates şi colegii săi au descoperit că, odată cu ridicarea unor lanţuri muntoase muntos din vestul continentului nord-american din prezent (eveniment geologic numit orogenia Sevier, după numele unui râu din statul Utah), în estul continentului au apărut condiţiile geologice propice pentru crearea unei mări interioare cu ape puţin adânci, apărută după ce apele oceanului au inundat zonele joase.

Această mare interioară a dus la separarea continentului în trei mari insule, dintre care cea din vest, denumită Laramidia de către specialişti, a fost populată de numeroase specii de dinozauri ornitischieni (dinozauri "cu bazin de pasăre", numiţi şi dinozauri avipelvieni. Structura bazinului lor amintea de cea a păsărilor actuale, deşi păsările nu se trag din această grupă de dinozauri.)

Multe dintre aceste specii prezentau ornamente precum coarne şi creste, care aveau un rol în atragerea partenerilor de împerechere.

"Ştim, din mai multe dovezi, că animalele cu asemenea trăsături evoluează în specii noi într-un ritm mai accelerat decât alte animale. Dacă ţinem cont de acest aspect, precum şi de faptul că trăiau relativ izolaţi în noile ecosisteme, avem reţeta pentru apariţia a noi specii de dinozauri", susţine dr. Terry Gates.

Izolarea dinozaurilor, urmată de diversificarea lor în noi specii, au luat sfârşit odată cu formarea Munţilor Stâncoşi spre sfârşitul Cretacicului (perioada din urmă cu 145, 5 - 65 milioane ani). Schimbările ecologice care au urmat transformărilor geologice, altături de creşterea altitudinii uscatului în urma retragerii apelor mării, a dus la încetinirea ritmului de evoluţie a dinozaurilor.

Motivele în urma cărora a crescut şi s-a diversificat numărul dinozaurilor, pentru ca apoi să scadă spre sfârşitul Cretacicului, rămăseseră anterior neclare, până când paleontologii au început să colaboreze cu specialiştii în geologie structurală, punând la un loc informaţiile din ambele domenii.

"Lucram în cadrul unor proiecte diferite, când am realizat că există multe informaţii folositoare în domeniul geologiei. Cercetătorii care au studiat informaţiile oferite de geologia structurală referitoare la acest caz nu au vorbit niciodată cu paleontologii, iar paleontologii la rândul lor, nu s-au gândit să discute cu geologii. Cred că studiile noastre oferă un exemplu excelent de cercetare multidisciplinară", susţine în continuare dr. Gates.

Cercetările sale prezintă implicaţii în înţelegerea istoriei Terrei în legătură cu evoluţia dinozaurilor.
"Dispariţia dinozaurilor a început odată cu ridicarea lanţurilor muntoase din zonă. Ne aşteptam ca animalele să răspundă schimbărilor de mediu înainte ca acestea să lase urme geologice. Deci nu doar apariţia munţilor a avut un impact asupra dinozauruilor, ci şi schimbările din biologia acestor vieţuitoare ne pot ajuta să determinăm în timp evenimentele tectonice", este de părere şi dr. Laura Porro din cadrul Universităţii din Chicago.

Cum ne afectează traficul urban inima?

Oamenii de ştiinţă din Leeds avertizează în privinţa efectelor monoxidului de carbon, care intră în componenţa gazelor de eşapament: chiar un nivel redus de monoxid de carbon poate fi fatal, deoarece perturbă ritmul cardiac.

Specialiştii au descoperit că nivelul obişnuit de emisii provenite din traficul auto intens ar putea afecta modul în care "se resetează" inima după fiecare bătaie. De asemenea, cercetarea specialiştilor din Leeds a scos la iveală faptul că problemele ar putea fi remediate prin utilizarea unui medicament folosit în mod obişnuit pentru tratarea anginei pectorale.

Monoxidul de carbon este un gaz care ia naştere printr-o ardere incompletă a substanţelor ce conţin carbon, iar principalele surse sunt ţigările, sursele uzuale de încălzire (precum boilerele cu gaz) şi gazele de eşapament ale maşinilor.

În cantităţi mari, el este foarte toxic pentru om, putând fi fatal. Numai în Marea Britanie, intoxicaţiile cu monoxidul de carbon omoară anual 50 de persoane. Cu toate acestea, studiile au demonstrat că în oraşele foarte aglomerate, chiar şi nivelul scăzut de monoxid de carbon poate dăuna inimii.

Cercetătorii de la Universitatea din Leeds au constatat că gazul determină canalele de sodiu (structuri care transportă ionii de sodiu prin membranele plasmatice ale celulelor şi care ajută la menţinerea ritmului cardiac) să stea deschise pentru mai mult timp. Perturbarea canalelor de sodiu poate afecta ritmul cardiac, fenomen ce determină apariţia aritmiilor cardiace care, uneori, se pot dovedi fatale.

Pentru a găsi o soluţie prin care se împiedice declanşarea acestor tulburări, specialiştii din Leeds au lucrat în colaborare cu o echipă de cercetători din Franţa şi au testat, pe şobolani, efectele unui medicament creat pentru combaterea anginei pectorale şi care are capacitatea de a influenţa funcţionarea canalelor de sodiu. Astfel, au constat că perturbările cardiace produse de monoxidul de carbon pot fi evitate prin administrarea acestui tratament.

"Studiul vine să ajute la o mai bună înţelegere a factorilor care perturbă buna funcţionarea a inimii şi să demonstreze că este posibil să utilizăm medicamente vechi pentru a combate tulburări noi", a subliniat cercetătorul Helene Wilson.

Au reuşit! Roverul Curiosity a ajuns cu bine pe Marte

După o călătorie de opt luni şi jumătate, timp în care a parcurs aproape 567 milioane de kilometri, Curiosity, lansat de NASA în luna noiembrie a anului trecut, a a coborât cu succes pe suprafaţa planetei Marte şi a transmis deja primele imagini de la faţa locului.

Reuşita a fost întâmpinată cu o explozie de bucurie în rândul specialiştilor care au participat la proiect şi care, în ultimele zile, au vegheat cu îngrijorare asupra soartei roverului, conştienţi de faptul că orice eroare ar putea pune în pericol misiunea, irosind o muncă de decenii.

Cele câteva minute în care roverul a coborât prin atmosfera planetei, cu sistemele de control al vitezei şi direcţiei funcţionând la capacitatea maximă pentru a încetini căderea, au fost botezate de oamenii de ştiinţă "cele şapte minute de teroare", un termen lansat încă de acum câteva luni de către specialişti, conştienţi de faptul că această fază a misiunii era cea mai riscantă, cea mai susceptibilă de eşec.

Dar lucrurile au mers bine, spre imensa bucurie a tuturor; calculele privind traiectoria s-au dovedit perfecte, iar la câteva secunde după asolizare, Curiosity a transmis deja imagini de pe Marte.

• roverul a ajuns pe Marte la ora 5.33 GMT (7.33 ora României)
• a intrat în atmosfera marţiană cu viteză de 21.000 km/h şi a fost încetinit treptat până la contactul cu suprafaţa planetei.
• locul amartizării este Craterul Gale, un crater cu diametrul de 154 km, având o vechime de 3,5-3,8 miliarde de ani
• în centrul Craterului Gale se înalţă Muntele Aeolis (Muntele Sharp), înalt de cca. 5.500 m, despre care se crede că este alcătuit din roci sedimentare erodate. Studiul acestor roci cu ajutorul instrumentelor de la bordul lui Curiosity va furniza, speră specialiştii, informaţii despe eventuala existenţă a unor condiţii propice vieţii în trecutul planetei.

Secretul fericirii a fost dezvăluit de un experiment simplu

James A. Roberts, profesor de marketing la Universitatea Baylor din Waco, Texas, a dezvăluit în cartea „Shiny Objects” un experiment simplu care dezvăluie secretul fericirii.

Majoritatea ţelurilor pe care dorim să le împlinim în viaţă pot fi separate în două categorii: fericirea personală şi serviciile efectuate pentru alte persoane. Cu alte cuvinte, obiectivele sunt fie orientate-spre-sine sau orientate-către-alţii. Autorul afirmă că de cele mai multe ori, cele două ţeluri nu pot fi îndeplinite în acelaşi timp, fiind necesară renunţarea la unul dintre acestea.

Multă vreme, cercetătorii s-au întrebat care sunt persoanele mai fericite — cele care îşi dedică efortul fericirii personale, sau cele care îşi petrec viaţa ajutându-i pe alţii? Autorul propune un exerciţiu simplu pentru a identifica răspunsul: identificarea a 10 persoane pe care le cunoaştem foarte bine, pe care să le etichetăm ca fiind fericite sau nefericite pe baza a ceea ce ştim despre ele. Apoi, autorul recomandă să etichetăm fiecare dintre cele 10 persoane pe baza orientării eforturilor acestora - spre alţii sau spre propria persoană. 

„Observaţi vreun tipar? Cercetătorii au descoperit unul: statistica arată că este de 10 ori mai probabil ca persoanele fericite să-şi canalizeze energiile către alţi oameni decât către propria persoană”, explică Roberts. Acest lucru sugerează că fericirea este un efect secundar al eforturilor depuse pentru alte persoane şi nu rezultatul unui efort depus în mod special pentru a obţine fericirea.

Când îi spui unui politician "psihopat", s-ar putea să nu greşeşti prea mult

Oamenii de ştiinţă confirmă: mulţi politicieni au trăsături de caracter specifice persoanelor psihopate.

Psihopatia este o afecţiune psihică bazată pe o serie de criterii diagnostice clar stabilite, care includ lipsa remuşcărilor şi a empatiei, un simţ exagerat al grandorii, şarm superficial, comportament înşelător şi manipulator, refuzul de a-şi asuma responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Psihopaţii nu sunt, totuşi, cu toţii la fel,, deoarece la fiecare individ pot predomina anumite aspecte.

Cu toate că unii psihopaţi sunt persoane violente, nu toţi se comportă astfel. Este important de reţinut că, în gama celor cu manifestări psihopate, se regăsesc şi persoane din aşa-numită zonă gri, situată dintre oamenii normali şi adevăraţii psihopaţi.

Două dintre cele mai importante caracteristici ale psihopatiei sunt o minte calculată, alături de manifestarea fără efort a unui farmec superficial, iar aceste caracteristici se regăsesc la multe personalităţi politice.

În lucrarea sa de căpătâi despre psihopatii, The Mask of Sanity, cercetătorul Hervey Cleckley susţine că persoanele care prezintă atributele de bază ale psihopaţilor, precum egocentrismul, lipsa remuşcărilor, şi şarmul superficial, pot fi regăsite la orice nivel social, inclusiv în mediul politic. Robert Hare, probabil cel mai mare specialist din lume în psihopatii, a observat că psihopaţii, în general, sunt foarte atraşi de obţinerea puterii şi a prestigiului, exact genul de deziderate care fac din politică o îndeletnicire atât de căutată.

Dar nu numai dorinţa de a obţinea puterea îi face pe cei cu tendinţe psihopate să ajungă adesea în elita politică. Se adaugă şi alte caracteristici care îi ajută pe aceşti indivizi să suporte timp îndelungat situaţiile tensionate şi astfel să reziste în vâltoarea politicii: psihopaţii obţin adesea scoruri sub medie în ceea ce priveşte reactivitatea la stres, anxietatea şi depresia, şi note peste medie în ceea ce priveşte competitivitatea, temeritatea şi capacitatea de a face o bună impresie de la prima întâlnire.

Evident, psihopatiile sunt mult mai evidente în cazul unor oameni politici precum Hitler şi Stalin (care reprezentau manifestări extreme ale fenomenului) decât în cadrul unor politicieni obişnuiţi din zilele noastre.

Cu toatea acestea, neuropsihologul Paul Brok a susţinut, în anul 2003, că premierul britanic de atunci, Tony Blair, era un "psihopat plauzibil", deoarece era ambiţios fără limite, egocentric şi manipulator.

Cunoscutul pshiholog şi cercetător David Lykken nota, la rândul său, referindu-se la fostul preşedinte american Lyndon Johnson:
"Dacă este să-l credem pe biograful său, Robert Caro [...], Lyndon Johnson a exemplificat şi el acest sindrom. Era un personaj lipsit de aproape orice teamă, fără ruşine, cu un comportament abuziv faţă de soţia sa şi de subalterni şi mereu gata să facă şi să spună orice ca să-şi atingă scopurile".

În orice caz, teoria care susţine că un psihopat poate ajunge pe cele mai înalte culmi ale politicii nu este deloc nouă. Acum un secol, filozoful şi psihologul american William James declara:
"Atunci când un intelect superior şi un temperament psihopat coexistă în acelaşi individ, apar cele mai bune condiţii pentru apariţia acelui tip de geniu care va intra în dicţionarele biografice".

Cheia succesului, în politică, ar putea fi, aşadar, o combinaţie a anumitor caracteristici psihopatice cu alte înzestrări, iar epitetul de psihopat aplicat unor lideri politici s-ar putea să aibă oarecare acoperire în realitate.