Putem ghici apartenenţa politică a femeilor pe baza trăsăturilor faciale?

Se pare că până la urmă nu greşim când judecăm pe cineva după înfăţişare, cel puţin în politică. Oamenii de ştiinţă de la UCLA au descoperit o legătură puternică între trăsăturile faciale ale politicienilor şi apartenenţa lor la doctrine politice.

Studiul celor din Statele Unite a fost realizat pe politicienii din Partidul Republic, adept al unei politici conservatoare, şi pe cei din Partidul Democrat, susţinători ai unor politici mai liberale.

„Femeile din politică care au caracteristici faciale tipic feminine tind să fie membre ale unui partid republican şi nu democrat. Mai mult, accesată corelaţie creşte în raport cu preferinţa persoanei de a susţine prin vot politicile conservatoare”, a declarat coordonatorul studiului Colleen M. Carpinella, absolvent UCLA. 

În corelaţie cu această observaţie, cercetătorii au descoperit şi că femeile politicieni care, deţin caracteristici faciale mai puţin feminine, preferă partidul democrat. 

De fapt, legătura dintre trăsăturile faciale şi preferinţa politică este atât de puternică, în cât cercetătorii au putut prezice apartenenţa politică a femeilor cu o acurateţe foarte mare. 

Studiul aduce dovezi care atestă faptul că imaginea politicienilor, aşa cum o percep alegătorii, ajută la formarea unei impresii legate de candidaţii politici. 

În studiu, specialiştii au introdus portrete ale 424 de politicieni din Camera Reprezentanţilor a Statelor Unite ale Americii, într-o simulare pe computer care măsura caracteristicile faciale. Programul a avut în vedere analizarea a mai bine de 100 de trăsături printre care şi linia maxilarului, oasele malare (ale obrajilor) şi forma ochilor şi a buzelor. În schimb, modul în care era coafată sau fardată persoana din poză nu a contat. 

În funcţie de cât de mult se apropiau trăsăturile feminine sau masculine, portretele erau notate de la -40 (tipic masculin), la 40 (tipic feminin). Rezultatele au arătat că feţele femeilor conservatoare sunt de două ori mai feminine decât cele ale liberalelor. 

În acelaşi timp, s-a observat că bărbaţii conservatori tind să fie mai puţin masculini decât cei liberali. Pe de altă parte, s-a constatat că în rândul parlamentarilor conservatori, atât cei feminin, cât şi cei masculini, femeile erau cu 13 puncte mai feminine, comparativ cu nivelul de masculinitate al bărbaţilor.

„S-ar putea să nu fie necesar ca bărbaţii conservatori să inspire masculinitate prin aspectul fizic. Discursurile lor politice şi rolurile de conducere pot conferi destule caracteristici masculine”, au explicat autorii studiului. 

În urma acestui studiu, bazat pe simularea computerizată, oamenii de ştiinţă au arătat portretele unui număr de 120 de studenţi şi le-a cerut acestora să ghicească din ce partid politic face parte fiecare individ. Cu cât imaginile ilustrau personaje mai feminine, cu atât studenţii tindeau să le încadreze în partidul conservator. 

„Partidele liberale sunt asociate cu politicile social liberale care au ca scop diminuarea diferenţelor de gen, în timo ce partidele conservatoare sunt asociate cu politice sociale care au tendinţa de a susţine rolurile tradiţionale ale femeii şi ale bărbatului. Aceste platforme politice se reflectă şi în trăsăturile faciale ale candidaţilor politici”, a explicat Kerri Johnson, profesor asistent la UCLA. 

Evenimentul extraordinar observat pe cer în anul 1006 şi-a găsit explicaţia

În perioada cuprinsă între 30 aprilie şi 1 mai 1006, locuitorii planetei Pământ au fost martorii unui eveniment extraordinar: cea mai strălucitoare explozie stelară înregistrată în istoria omenirii. Acum, la mai bine de o mie de ani distanţă, o echipă de cercetători spanioli a ajuns la concluzia că supernova observată de mai multe civilizaţii de pe Terra s-a petrecut ca urmare a ciocnirii a două stele albe pitice.

Mai multe comunităţi de astronomi din întreaga lume au observat supernova petrecută în anul 1006. Mai mulţi astronomi, printre care şi cei chinezi, au lăsat în urma lor scrieri în care subliniau faptul că evenimentul a putut fi observat timp de trei ani. Doctorul şi astronomul egiptean Ali ibn Ridwan (988-1061) este autorul celei mai detaliate descrieri a fenomenului, specialistul scriind că explozia stelară era de trei ori mai luminoasă decât Venus, iar lumina emisă măsura aproximativ un sfert din strălucirea Lunii.

Pilar Ruiz-Lapuente, coautor al studiului publicat în prestigiosul jurnal Nature, afirmă că „cercetarea noastră a ajuns la concluzia că nu există nicio stea rezultată din această explozie”. Jonay González Hernández, celălalt autor al cercetării, explică: „Am efectuat o explorare exhaustivă a zonei în care avut loc explozia supernovei în 1006 şi nu am găsit nimic, ceea ce ne face să concluzionăm că acest eveniment a fost, cel mai probabil, rezultatul unei coliziuni dintre două stele albe pitice cu mase similare”.

Specialiştii afirmă că supernova care a fost observată în 1006 a fost provocată de o explozie termonucleară ce a avut loc atunci când masa unei stele albe pitice a atins limita Chandrasekhar (masa critică, de 1,4 ori masa Soarelui nostru). Explozia a dus la expulzarea în spaţiu a întregii materii, fără a lăsa în urmă vreo rămăşiţă stelară.

O imagine realizată de specialiştii de la NASA arată rămăşiţele exploziei colosale observate în 1006:

A existat viaţă pe Marte? Cea mai recentă descoperire a lui Curiosity alimentează speranţele oamenilor de ştiinţă

Roverul marţian a transmis imagini ce indică faptul că pe planetă ar fi existat cândva cursuri de apă cu adâcimea de peste un metru.

Curiosity a descoperit pe Planeta Roşie forme de relief ce par să fie albii secate ale unor foste râuri; ipoteza este susţinută de prezenţa pietricelelor rotunjite, ce par să fi fost modelate astfel de ape.

Nu chiar o surpriză absolută, căci oamenii de ştiinţă bănuiau că pe Marte ar fi existat cândva apă, acesta fiind motivul pentru care au ales Craterul Gale ca loc pentru amartizarea lui Curiosity: fotografiile realizate din spaţiu sugerau că aici existase apă.

În schimb, nu s-au descoperit până acum urme de materie organică.

La ora actuală, Marte e o planetă deşertică, rece, dar conform studiilor geologice e posibil să fi fost, cândva, mai caldă şi mai umedă.

Cele mai recente imagini transmise de Curiosity susţin acestă ipoteză. Pietrele fotografiate, cu forme rotunjite, amintesc de prundişul de râu, iar mărimea lor (unele sunt cât o minge de golf) arată că nu ar fi putut fi transportate de vânt, astfel încât ipoteza existenţei, în trecut, a apelor curgătoare devine tot mai plauzibilă.

Destinaţia finală a lui Curiosity este Muntele Sharp, care se înalţă în centrul Craterului Gale şi unde - speră oamenii de ştiinţă - există şanse ca roverul să descopere urme de materie organică, un element esenţial pentru a fundamenta teoria existenţei pe Marte, în trecut, a unor forme de viaţă.

1,5 milioane de minunăţii descoperite în adâncuri

O navă de cercetare a descoperit mai bine de un milion de noi specii de organisme, după ce a străbătut apele oceanelor Pacific, Atlantic şi Indian.

Expediţia Terra a efectuat un traseu de 112.654 kilometri ce a durat 36 de luni. În această lungă călătorie, oamenii de ştiinţă au descoperit nenumărate creaturi nemaiîntâlnite despre care se crede că ar asigura mare parte din oxigenul prezent în atmosferă. 

Specialiştii susţin că descoperirile au potenţialul de a ne face să înţelegem mai bine impactul schimbărilor climatice asupra oceanelor, arătând lumii întregi vulnerabilitatea oceanelor în faţa acţiunilor umane. 

Mai mult de 30.000 de mostre de apă de mare au fost prelevate dintr-o varietate mare de locuri subacvatice din întreaga lume, proces care a dus la descoperirea a 1,5 milioane de specii de plancton cu dimensiuni de la un centimetru, la o fracţiune de milimetru. 

Cu această ocazie, oamenii de ştiinţă au subliniat faptul că în Oceanul Atlantic există 50.000 de fragmente de plastic la fiecare kilometru pătrat. Astfel de materiale, care nu se deteriorează decât după sute de mii de ani, pot intra în lanţul trofic prin peşti, păsări marine şi alte animale, ajungând astfel până la om. 

Acum, mostrele, care au fost prelevate de-a lungul a 2 ani de la adâncimi de 2000 de metri, vor fi prezentate în cadrul unei expoziţii speciale ce va avea loc la Muzeul de Ştiinţă din Londra.

„Dacă o anumită specie devine sensibilă la temperatura şi migrează, ea ar putea devasta întreg lanţul trofic şi implicit, pescuitul local. Dorim să cunoaştem rolul fiecărei specii pentru a putea afla cum vor arăta oceanele peste 50 sau 100 de ani. Printre descoperiri se găsesc creaturi incredibil de importante pentru generarea de oxigen. Jumătate din oxigenul planetei este produs de oceane”, a declarat Chris Bowler, coordonatorul expediţiei. 

De ce îi atrag pe bărbaţi sânii femeilor?

Un nou studiu relevă motivul pentru care bărbaţii sunt obsedaţi de sânii femeilor. Larry Young, profesor de psihiatrie la Universitatea Emory crede că evoluţia umană a continuat să valorifice un circuit neuronal, care la origini a evoluat pentru a consolida legătura dintre mamă şi copil în timpul alăptării, dar care acum are rolul de a cimenta relaţiile de cuplu.

Când mameloanele mamei sunt stimulate în timpul alăptării, substanţa chimică, numită oxitocină, inundă creierul femeii, ajutând-o să se concentreze asupra copilului. În ultimul timp, o serie de cercetări au arătat că, la oameni, acest proces nu este strict legat de alăptare. 

Studiile au subliniat că stimularea mameloanelor în timpul actului sexual are aceleaşi efecte ca simularea vaginală sau cea a clitorisului. În acest context, oxitocina eliberată în creier face ca atenţia femeii să se concentreze asupra partenerului sexual, întărind legătura dintre cei doi. 

Atracţia pentru sâni „este un efect al organizării creierului care apare la bărbaţi atunci când aceştia se află la pubertate. Evoluţia a selectat acest fenomen la bărbaţi, cu scopul de a le face pe femei să fie mai legate de parteneri”, a explicat Young. 

De asemenea, specialistul crede că acest proces nu se întâlneşte la alte specii deoarece, spre deosebire de oameni, 97% dintre animale nu sunt monogame. Pe de altă parte, în rândul animalelor, stimularea mamară este dificilă în contextul în care ele nu se împerechează faţă în faţă. 

Cu toate acestea, există şi oameni de ştiinţă care contestă teoria lui Young. Antropologul Fran Mascia-Lees, de la Universitatea Rutgers susţine că Young nu a luat în considerare diferenţele culturale. În acest sens, cercetătoarea a dat exemplul unora dintre culturile africane, unde femeile nu îşi acoperă sânii şi unde bărbaţii nu sunt atât de atraşi de aceste părţi ale corpului feminin.  

Aparatul care „vede sub piele” îi va ajuta pe medici să diagnosticheze diferite boli, inclusiv cancere

O tehnică optică revoluţionară permite specialiştilor să vizualizeze vasele de sânge de sub stratul exterior al pielii, putând fi astfel diagnosticate afecţiuni dermatologice - inclusiv cancerul pielii - fără a recurge la metode invazive, precum biopsiile

Cu ajutorul acestei tehnici, pot fi create "hărţi" 3D de înaltă rezoluţie ale reţelei vasculare de sub epidermă, medicii putând astfel monitoriza, diagnostica şi trata afecţiuni precum cancerul de piele, eczema şi dermatitele.

Cercetătorii de la Universitatea Medicală din Viena, Austria, şi de la Universitatea Ludwig-Maximilians din Munchen, Germania, au utilizat o tehnică numită OCT (optical coherence tomography), pe care au testat-o pe diferite porţiuni ale corpului: pe pielea sănătoasă a palmei, pe un antebraţ afectat de eczemă determinată de o reacţie alergică, pe pielea frunţii unei persoane ce suferea de dermatită şi pe faţă, în dreptul unui carcinom bazocelular, o formă de cancer al pielii (în dreapta în fotografia de mai jos).

Reţeaua de vase de sânge care vascularizează pielea afectată de aceste probleme diferă semnificativ de cea care corespunde porţiunilor de piele sănătoasă (în stânga în imaginea de mai sus), iar pe această bază dermatologii pot identifica anumite afecţiuni.

În oftalmologie, această tehnică se foloseşte încă din anii 1990, iar acum ea a atras şi atenţia dermatologilor.

Diagnosticul cu ajutorul acestei metode ar reduce necesitatea efectuării biopsiilor; de asemenea, îi poate ajuta pe medici să estimeze cât de rapidă ar putea fi creşterea şi răspândirea unei tumori, dar şi să monitorizeze efectele unor tratamente, precum chimioterapia locală.

Scandal în lumea fizicii, după ce japonezii au anunţat descoperirea unui nou element chimic

O echipă de fizicieni din Japonia susţine că a obţinut un atom dintr-un nou element chimic super-greu, elementul 113, ce se găseşte la graniţa tabelului periodic. Anunţul nu este lipsit de controverse, povestea elementului 113 fiind una complicată.

Nu este pentru prima dată când o echipă de cercetători anunţă descoperirea elementului 113. Un grup de oameni de ştiinţă de la Laboratorul Naţional Lawrence Livermore din California şi de la Institutul de Cercetări Nucleare din Dubna, Rusia, a anunţat acest lucru în 2003. Echipa japoneză de la Centrul RIKEN din Wako a anunţat acelaşi lucru în 2004. Niciuna dintre aceste afirmaţii nu a fost însoţită de dovezi solide, spun experţii.

Acum, cercetătorii japonezi de la Centrul RIKEN vin cu "o documentaţie solidă", afirmă Christoph Düllmann, un specialist din cadrul laboratorului de cercetări nucleare din Darmstadt, Germania. "Dorim să-i felicităm pe cercetătorii japonezi pentru reuşita lor. Efortul a necesitat ani şi ani de muncă dificilă", spune Düllmann. Alţi cercetători, însă, nu sunt convinşi că japonezii sunt cei care merită felicitările pentru descoperirea elementului chimic 113.

Identitatea chimică a unui element este stabilită de numărul de protoni din nucleu - numărul său atomic. Toate elementele cu un număr atomic mai mare de 92 (uraniu) nu există în mod natural pe Terra, acestea fiind produse în reactoare nucleare, în cursul exploziilor nucleare sau cu ajutorul acceleratoarelor de particule. Tradiţia ştiinţifică spune că laboratorul în care a fost produs un element nou are dreptul de a stabili numele acestuia, astfel că elementul 105 poartă numele dubniu, elementul 110 este denumit darmstadtiu, iar elementul 97 este cunoscut sub numele de berkeliu, după cel de-al treilea laborator specializat în descoperirea elementelor super-grele, Laboratorul Lawrence Berkeley. Dacă existenţa elementului 113 va fi confirmată, acesta ar reprezenta primul succes al laboratorului RIKEN din Japonia. Aceasta ar deveni a patra ţară ce are dreptul de stabili numele unui element din tabelul periodic, după SUA, Rusia şi Germania.

Fizicienii produc elemente chimice super-grele prin bombardarea unui strat de metal greu cu un fascicul de nuclee mai uşoare. Foarte rar, unul dintre aceste proiectile loveşte un nucleu şi formează un nucleu compus care este "obligat" de forţa coliziunii să părăsească stratul de metal. Înainte ca acest nucleu să ajungă la detectorul din siliciu, el pierde pe drum câţiva neutroni. Când nucleul ajunge la detector, cercetătorii pot măsura dezintegrarea radioactivă.

Dacă nucleul se rupe în două (fisiune nucleară), cercetătorii nu află prea multe detalii. În schimb, dacă acesta emite o particulă alfa (doi protoni şi doi neutroni), pentru a produce un "nucleu-fiu" ce emite la rândul său o particulă alfa, oamenii de ştiinţă pot înţelege mult mai multe detalii prin măsurarea energiei şi a timpului scurs. Prin aceste metode, cercetătorii pot identifica toate particulele care formează acest lanţ de reacţii nucleare, până la nucleul original. Dacă un membru al acestui lanţ de reacţii este un nucleu care a mai fost studiat, proprietăţile acestui nucleu "ancorează" întreaga secvenţă în realitate.

Această "ancoră" a lipsit până acum în cursa pentru elementul 113. În 2003, echipa de cercetători din cadrul laboratorului Dubna a susţinut că a produs un atom al elementului 113 atunci când a bombardat americiul cu calciu pentru a produce elementul 115, care, prin dezintegrare radioactivă, a devenit elementul 113 şi apoi elemente mai uşoare. Ulterior, cercetătorii au identificat alte trei lanţuri de reacţie similare.

Cercetătorii de la RIKEN au folosit o tehnică diferită, detectând atomul elementului 113 în anul 2004 şi încă o dată în 2005. În ambele cazuri, însă, lipsea o dezintegrare radioactivă care să servească drept "ancoră". Din acest motiv, Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi Aplicată (IUPAC) şi Uniunea Internaţională de Fizică Pură şi Aplicată (IUPAP), cele două instituţii care decid asupra compoziţiei tabelului periodic al elementelor, au decis anul trecut că niciuna dintre cele două echipe nu poate afirma că a descoperit elementul 113.

Kosuke Morita, conducătorul echipei RIKEN, afirmă că noul rezultat obţinut de laboratorul său a depăşit aceste obstacole, obţinând reacţia-ancoră solicitată de IUPAC şi IUPAP. "Morita şi echipa sa au prezentat un rezultat foarte bun", recunoaşte Heino Nitsche de la Laboratorul Naţional Lawrence Berkeley din California.

În schimb, cercetătorii ruşi de la laboratorul Dubna susţin că şi ei au obţinut dovezi suplimentare pentru a-şi susţine studiul, trimiţându-le către IUPAC şi IUPAP în cursul acestui an. Conducătorul echipei ruse, Iuri Oganessian, afirmă că laboratorul său a obţinut 56 de atomi ai elementului 113 cu cinci mase diferite, folosind o altă tehnică.

Când a fost întrebat care dintre rezultate ar trebui să fie recunoscute de IUPAC şi IUPAP, cele ale echipei sale sau cele ale echipei RIKEN, Oganessian a refuzat să răspundă. "Ar fi lipsit de etică şi incorect să dezbatem pe această temă înainte ca experţii să ia o decizie", afirmă cercetătorul rus.

În cele din urmă, decizia ar putea depinde de preferinţele ştiinţifice ale experţilor. "Criteriul diferenţiator ar putea fi tipul de dovezi ştiinţifice care sunt mai pe placul celor de la IUPAC", concluzionează Christoph Düllmann, cercetător în cadrul laboratorului din Darmstadt.

Surprinzătoarea imagine care ne transpune la 13,2 miliarde de ani-lumină

Asemenea fotografilor care realizează un album cu cele mai bune fotografii, astronomii au adunat imaginile care i-au permis omenirii să pătrundă în cele mai adânci taine ale universului şi le-au încorporat pe toate într-un singur tablou.

Cunoscută sub numele de Hubble eXtreme Deep Field, sau XDF, imaginea a fost realizată cu ajutorul datelor prelevate de Hubble în ultimii 10 ani şi cuprinde un total de 2.000 de fotografii care surprind un petec de cer din centrul unei alte imagini numită Hubble Ultra Deep Field. 

Hubble Ultra Deep Field a fost realizată pe baza unor imagini surprinse între 24 septembrie 2003 şi 16 ianuarie 2004 şi prezintă o arie cu aproximativ 10.000 de galaxii din constelaţia Fornax.

Noua XDF este full-color şi mult mai sensibilă, cuprinzând aproape 5.500 galaxii. Mai mult, având în vedere că universul are o vechime de 13,7 miliarde de ani, iar Hubble a surprins galaxii care datează de acum 13,2 miliarde de ani, specialiştii NASA spun că XDF este un tunel prin care putem călători în timpul îndepărtat. Datorită faptului că lumina din trecutul îndepărtat a ajuns la noi abia acum, multe dintre galaxiile din XDF apar aşa cum arătau în „tinereţea” lor. 

Ce legătură există între meteoriţi, budism şi nazişti? Răspuns: Omul de Fier

O descoperire la fel de spectaculoasă precum cele din filmele cu Indiana Jones a fost prezentată recent în jurnalul „Meteoritics and Planetary Science”: o statuetă de valoare inestimabilă, reprezentând un personaj din mitologia budistă. Statueta, descoperită în 1938 de o expediţie pornită de Germania nazistă, a fost sculptată dintr-un meteorit metalic.

Statueta are o vechime de 1.000 de ani; se crede că îl înfăţişează pe zeul Vaisravana, un personaj important al mitologiei budiste, asociat nordului, iar specialiştii cred că reprezintă, din punct de vedere stilistic, o combinaţie între tradiţia budistă şi cea a culturii pre-budiste Bon (din Tibet).

Statueta, cunoscută sub numele de Omul de Fier, având o înălţime de 24 cm şi cântărind 10 kg, a fost sculptată dintr-un fragment provenit din meteoritul Chinga, care a căzut pe Pământ în urmă cu cca. 15.000 de ani, în regiunea graniţei actuale dintre Mongolia şi Siberia. Chinga aparţine unei clase rare de meteoriţi, numiţi ataxite, alcătuiţi din fier cu un conţinut mare de nichel.

Se credea că primele fragmente ale meteoritului Chinga au fost găsite în 1913, de către căutătorii de aur din regiune, dar descoperirea statuetei vechi de un mileniu indică faptul că acest fragment, din care a fost cioplită, a fost colectat cu multe secole înainte.

Piesa a fost descoperită în 1938, de către o expediţie germană condusă de renumitul zoolog Ernst Schäfer; expediţia a fost sprijinită de Heinrich Himmler, şeful SS din Germania nazistă, şi se crede că din rândurile expediţiei făceau parte membri ai SS. Schäfer a susţinut ulterior că a acceptat implicarea SS pentru a obţine astfel sprijin pentru cercetările sale de zoologie şi antropologie în Tibet, dar istoricii cred că implicarea lui Himmler s-a bazat pe credinţa acestuia că originile rasei ariene (pe care ideologia nazistă a timpului o proclama o "rasă superioară" din care se trăgeau germanii) ar putea fi găsite în Tibet.

Nu se cunosc amănunte despre felul în care a fost descoperită statueta, dar se crede că svastica sculptată pe ea ar fi atras atenţia germanilor nazişti din cadrul expediţiei, determinându-i să o aducă în Germania. (Svastica este un simbol străvechi, cunoscut de milenii, datând încă din vremea vechilor civilizaţii din Valea Indului; este prezent în tradiţiile mai multor culturi asiatice şi a fost adoptată de partidul nazist din Germania în anul 1920, ca simbol al "rasei ariene").

Ajunsă la München, statueta a fost inclusă într-o colecţie particulară şi a fost scoasă la licitaţie în 2007, ceea ce a dat oamenilor de ştiinţă posibilitatea de a o studia.

Dr. Elmar Buchner, de la Universitatea din Stuttgart, consideră că statueta ar aparţine culturii Bon şi ar data din secolul al XI-lea. Este singurul exemplu cunoscut de figură umană sculptată dintr-un meteorit.

În creierul femeilor care nasc băieţi se petrece o schimbare extraordinară, arată un nou studiu

Un nou studiu arată că femeile care au fost însărcinate cu un băiat vor avea în creierul lor de-a lungul întregii vieţi ADN masculin. Deşi impactul biologic al acestui ADN străin este neclar, cercetătorii au descoperit că femeile care aveau mai mult ADN masculin în creier prezentau şanse mai mici de a fi suferit de boala Alzheimer, ceea ce sugerează că ADN-ul masculin protejează mamele de această afecţiune.

La mamifere, mama şi fetusul fac schimb de ADN şi de celule în timpul sarcinii. Alte studii au arătat că celulele fetale pot rămâne în sângele şi oasele mamei timp de decenii, această afecţiune purtând numele de microhimerism. ADN-ul străin rămas în corpul mamei poate avea atât efecte pozitive, cât şi negative, sugerează cercetările. Celulele pot contribui la sănătatea mamei prin susţinerea procesului de refacere a ţesutului şi prin îmbunătăţirea sistemului imunitar, însă pot provoca şi efecte adverse, precum reacţii autoimune.

Cercetătorii au vrut să afle modul în care aceste celule fetale afectează creierul mamei. Oamenii de ştiinţă identificaseră fenomenul de microhimerism fetal în creierul şoarecilor, însă acest fenomen nu fusese observat în cazul oamenilor. De aceea, o echipă condusă de un cercetător specializat în autoimunitate, J. Lee Nelson de la Fred Hutchinson Cancer Research Center din Seattle, a extras mostre din creierul a 59 de femei ce muriseră la vârste cuprinse între 32 şi 101 ani. Prin efectuarea unui test specific ce identifica o genă prezentă în cromozomul Y, cercetătorii au descoperit dovezi ce atestau prezenţa ADN-ului masculin în creierele a 63% de femei. ADN-ul masculin era răspândit în mai multe regiuni ale creierului.

Pentru că anumite studii sugerau că riscul de Alzheimer creşte pe măsură ce numărul sarcinilor este mai mare, cercetătorii au examinat creierele pentru a detecta această afecţiune, dorind să observe dacă există vreo corelaţie între prezenţa acesteia şi microhimerism. Din cele 59 de femei, 33 prezentau dovezi ale bolii Alzheimer, dar, spre surprinderea oamenilor de ştiinţă, cele care suferiseră de această boală aveau mult mai puţin ADN masculin în creierul lor faţă de cele 26 de femei ce nu fuseseră afectate de Alzheimer.

Cercetătorii nu sunt siguri că acest lucru înseamnă că ADN-ul fetal masculin protejează femeile de Alzheimer. „Mie acest studiu îmi sugerează că prezenţa celulelor fetale în creierul femeilor are un efect preventiv”, afirmă cardiologul Hina Chaudhry de la Şcoala de Medicină Mount Sinai din New York City.

Într-un studiu publicat anul trecut, Chaudhry şi colegii săi au descoperit că, la şoareci, celulele fetale migrează spre inima mamei, diferenţiindu-se în celule cardiace funcţionale care accelerează procesul de refacere a ţesutului cardiac deteriorat. Aşadar, spune Chaudhry, un lucru similar ar putea avea loc atunci când aceste celule fetale migrează spre creier. „Fac pariu că aceste celule pătrund în creierul matern şi se diferenţiază în neuroni”, spune Chaudhry.

O altă cercetare efectuată pe şoareci şi publicată în 2010 a arătat că celulele fetale migrează în creierul mamei şi se maturizează, devenind neuroni. J. Lee Nelson afirmă că este neclar, însă, dacă acelaşi lucru se petrece şi în rândul oamenilor. „Trebuie să spunem că nu ştim sigur. Sper că acest tip de cercetare va fi efectuat în viitor, dar este foarte greu să obţinem mostre de la oameni”, a explicat cercetătorul.

Misterele „calmarului din iad” au fost elucidate

Biologii susţin că au elucidat misterul calmarului vampir, o creatură misterioasă care se hrăneşte cu animalele moarte din adâncuri.

Calmarul în cauză este atât de bizar încât a ajuns să fie cunoscut sub numele de „relicvă filogenetică”. Creatura are onoarea de a ocupa o categorie taxonomică proprie, care combină caracteristicile calmarilor într-o formulă unică evolutivă, ce a supravieţuit de-a lungul milioanelor de ani. Aşa se face că Vampyroteuthis infernalis, botezat şi „Calmarul din iad”, este singura specie din ordinul Vampyromorpha. 

Cefalopodul de 13 centimetri trăieşte în apele oceanice din zonele temperate şi tropicale, la adâncimi cuprinse între 600 şi 900 de metri, un habitat de nişă unde există exact atât oxigen cât să poată să supravieţuiască. Cu ajutorul ochilor săi mari, de 2,5 cm, calmarul poate identifica şi cele mai mici mişcări, reuşind astfel să se ferească de prădători. 

Analizând tractul digestiv al calmarului, oamenii de ştiinţă au observat că el este un detritivor, ceea ce înseamnă că se hrăneşte cu larvele, crustaceele şi zooplanctonul animalelor moarte, aflate pe fundul oceanului. 

Totuşi, animalul este mai misterios de atât. Gura sa se deschide ca o umbrelă neagră alcătuită dintr-o membrană ce cuprinde 8 braţe asemănătoare cu cele ale unei caracatiţe, care la rândul lor sunt dotate cu ventuze şi prelungiri numite cili. De asemenea, el are şi o a doua pereche de braţe numite filamente retractile care, în general, au lungimi mult mai mari decât restul corpului, dar care pot fi retrase într-un fel de buzunare din interiorul membranei. 

Până acum se credea că aceste filamente lipicioase funcţionează ca nişte senzori pentru detectarea prădătorilor. Acum, însă, oamenii de ştiinţă au concluzionat că ele sunt folosite pentru a prinde bucăţile de hrană care sunt lipite între ele, cu ajutorul mucusului format de ventuze, până iau forma unui ghem ce este transportat spre gură de către cili. 

„Modul de hrănire al lui ampyroteuthis este nemaiîntâlnit la cefalopode. Cercetarea relevă o adaptare unică care le permite acestor animale să îşi permită mare parte din viaţă la adâncimi mari, unde concentraţia de oxigen este foarte scăzută, dar la fel şi numărul de prădători”, au explicat autorii studiului. 

Cercetătorii au reuşit să preia controlul asupra creierului unui animal

Încercând să descopere modul în care semnalele senzoriale sunt traduse în comportamente specifice, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Harvard, SUA, au atins un prag important: au reuşit „să pună stăpânire” pe creierul unui nevertebrat, să determine animalul să execute comenzile date de ei şi chiar să implanteze informaţii senzoriale false, inducând animalul în eroare şi făcându-l să creadă că există hrană în apropiere.

Animalele pe care au fost făcute experimentele sunt viermi nematozi din specia Caenorhabditis elegans, foarte mici, transparenţi, mult utilizaţi în experimente datorită faptului că au un număr mic de celule, dispuse într-un mod deja cunoscut cercetătorilor.

Faptul că oamenii de ştiinţă au reuşit să manipuleze neuronii acestui animal este deosebit de important deoarece, după cum explică Sharad Ramanathan, unul dintre autorii studiului, controlând comportamentele complexe în cazul unui animal cu alcătuire relativ simplă (C. elegans are numai 302 neuroni), specialiştii pot înţelege mai bine cum funcţionează sistemul nervos.

Înţelegând cum funcţionează un sistem nervos simplu până la gradul în care poate fi controlat, oamenii de ştiinţă pot avansa în înţelegerea sistemelor mai complexe.

Până acum, numeroase experimente au recurs la îndepărtarea anumitor neuroni sau la studierea organismelor mutante, cu anormalităţi la nivelul circuitelor neurale, pentru a înţelege conexiunile din interiorul sistemului nervos.

Studiul de la Harvard a abordat problema diferit: în loc de a distruge neuronii pentru a înţelege ce rol ar fi avut, cercetătorii au încercat să preia controlul asupra neuronilor care reglează comportamentul.

Pentru a putea urmări ce se întâmplă în creierul animalului, cercetătorii au folosit viermi modificaţi genetic, ai căror neuroni sunt fluorescenţi, dar sunt şi sensibili la lumină, putând fi astfel activaţi cu ajutorul unor pulsuri de laser.

Scopul lor a fost să activeze câte un singur neuron odată, ca să vadă ce se întâmplă în fiecare caz. Au trebuit, de aceea, să proiecteze un dispozitiv care să urmărească animalul aflat în mişcare, să ţintească precis un anumit neuron şi să-l activeze cu un puls laser, în doar 20 de milisecunde.

În cele din urmă, au reuşit să construiască un sistem cu ajutorul căruia au putut nu doar să urmărească, dar şi să schimbe comportamentul animalului şi ceea ce simţea acesta. Astfel, au putut păcăli creierul animalului făcându-l să creadă că hrana se afla în apropiere lui, determinându-l să se îndrepte spre "hrana" imaginară. Manipulând sistemul nervos al acestui animal, l-au putut face să cotească spre stânga şi spre dreapta şi să se deplaseze în cerc.

Cercetătorii speră ca, perfecţionând aparatura pentru a ţinti şi mai rapid, să poată studia şi creierele unor organisme mult mai complexe, cum ar fi peştii-zebră.

Suntem cu toţii extratereştri?

Oamenii de ştiinţă spun că viaţa de pe Terra ar fi putut lua naştere datorită unor microbi care au călătorit prin spaţiu mai multe milioane de ani.

Teoria se bazează pe o serie de calcule care arată că este foarte probabil ca fragmente de rocă de pe alte planete, provenite din sisteme solare îndepărtate, să fi aterizat pe Pământ, cu mult timp în urmă. Acum, experţii cred că unele dintre aceste roci ar fi putut să aducă aici microorganisme. 

Cercetătorii spun că, în ciuda nivelului înalt de radiaţii cosmice, o serie de microbi inactivi ar fi putut să supravieţuiască plimbării prin spaţiu. Pe de altă parte, oamenii de ştiinţă nu exclud nici posibilitatea ca forme simple de viaţă să fi călătorit de pe Pământ spre alte planete din afara sistemului nostru solar. 

Dacă fenomenul, cunoscut sub numele de litopanspermie, este real, atunci universul este plin de forme de viaţă asemănătoare cu cele de pe Pământ. Procesul poate avea loc oriunde. Erupţiile vulcanice de proporţii sau coliziunile dintre meteoriţi au capacitatea de a elibera fragmente de rocă în spaţiu. 

Când Sistemul Solar era „tânăr”, iar Soarele se afla mult mai aproape de vecinii săi, unele planete ar fi putut face schimb de fragmente de rocă. Călătorind cu viteză relativ mică, este foarte posibil ca ele să fi fost atrase de gravitaţia unora dintre planete. 

Realizând o simulare pe computer a cluster-ului din care a luat naştere Soarele, oamenii de ştiinţă au descoperit că dintre toate fragmentele de rocă eliberate de sistemul nostru solar, mare parte erau atrase de sistemul vecin, plasat cel mai aproape de noi. În acelaşi mod, sistemul nostru solar primea majoritatea fragmentelor de rocă eliberate de sistemul vecin. În timpul unei perioade de 10-90 de milioane de ani, ar fi putut fi transferate între 100 de trilioane şi 30000 de trilioane de obiecte ce cântăreau mai mult de 10 kilograme. Orice microorganism care ar fi ajuns pe Terra ar fi găsit un teritoriu deja acoperit de apă, o planetă care deţinea condiţii potrivite pentru găzduirea vieţii. 

Când sistemul nostru solar avea între 135 şi 535 de milioane de ani, cluster-ul, din care a luat naştere Soarele, s-a fragmentat. Având în vedere că Pământul deţine apă încă din vremea în care Sistemul Solar avea doar 288 de milioane de ani, înseamnă că a existat o perioadă destul de lungă în care microorganismele extraterestre ar fi avut posibilitatea să aterizeze pe Terra şi să populeze planeta. 

Simularea de mai sus arată două sisteme solare (punctul verde şi cel albastru) aflate la distanţă de 3,26 ani lumină. De-a lungul unei perioade de aproape 7,8 milioane de ani, mai multe obiecte (punctele negre) sunt atrase sau respinse de gravitaţia sistemelor.