A fost identificată o problemă ce afectează jumătate dintre femei în timpul somnului

Cu toate că apneea de somn este considerată o boală a bărbaţilor, rezultatele unui nou studiu demonstrează că jumătate dintre femeile participante la cercetare sufereau de această tulburare ce presupune întreruperea temporară a respiraţiei în timpul somnului.

Oamenii de ştiinţă din Suedia au monitorizat somnul a 400 de femei adulte şi au descoperit că jumătate dintre acestea aveau cel puţin câte 5 episoade de întrerupere a respiraţiei, ce durau, în medie, 10 secunde fiecare. Mai mult, fenomenul a fost întâlnit la aproape 84% dintre femeile ce sufereau de hipertensiune sau obezitate. Cu toate acestea, cele mai multe dintre femeile implicate în studiu au prezentat doar cazuri uşoare de apnee de somn. 

Deşi, pentru moment oamenii de ştiinţă nu cunosc importanţa apneii uşoare, este cunoscut faptul că ea este corelată cu un risc crescut de apariţie a atacurilor cerebrale, a celor de inimă şi a morţii premature. 

De aseamenea, un studiu recent a scos la iveală faptul că femeile care suferă de apnee de somn riscă să se confrunte cu probleme de memorie şi demenţă. 

Coordonatorul studiului,  Karl Franklin de la Universitatea Umea, susţine că studiul demonstrează că apneea de somn este o boală des întâlnită. La studiu au luat parte 400 de femei cu vârste între 20 şi 70 de ani, care au fost rugate ca pe timpul nopţii să doarmă cu un senzor ataşat de corp pentru a li se putea monitoriza somnul. Senzorul le-a măsurat ritmul cardiac, mişările ochilor şi a picioarelor, nivelul de oxigen din sânge, fluxul de aer şi undele cerebrale. 

La sfârşitul studiului s-a constat că fiecare eveniment apneic avea cel puţin o durată de 10 secunde şi producea o scădere a nivelului de ocigen din sânge. Cercetătorii au concluzionat că femeile care aveau cel puţin 5 astfel de pauze de respiraţie pe oră, sufereau de apnee de somn. De asemenea, s-a constat că apneea se întâlneşte mai des la femeile care au o vârstă mai înaintată. În grupurile de femei cu vârste cuprinse între 20 şi 44 de ani, doar un sfert dintre acestea sufereau de apnee de somn, în timp ce apneea era mai des întâlnită (56 de procente) la femei cu vârste cuprinse între 45 şi 54 de ani. În grupurile alcătuite din femei cu vârste cuprinse între 55 şi 77 de ani, procentul atingea 75%. 

Vestea bună este că apneea de somn severă, care include mai bine de 30 de întreruperi de respiraţie pe oră, a fost mult mai rar întâlnită. Doar 4,6% dintre femeile cu vârste cuprinse între 45 şi 54 de ani şi 14% dintre senioare se confruntau cu această problemă. Studiul arată că apneaa de somn severă se întâlneşte la 14% dintre femeile care suferă de hipertensiune şi la 19% dintre cele care se confruntă cu obezitatea. 

Specialiştii au concluzionat că apneea se întâlneşte cel mai des în rândul femeilor supraponderale sau hipertensive şi a celor care au peste 55 de ani. 

Fără ace: un nou sistem va permite diabeticilor să scape de înţepăturile zilnice

Verificarea zilnică a glicemiei, pe care trebuie să o facă numeroase persoane ce suferă de diabet - mai ales în cazul diabetului de tip 1- presupune prelevarea unei probe de sânge, prin înţeparea vârfului unui deget. O metodă neinvazivă de măsurare a glicemiei i-ar putea scuti pe diabetici de această neplăcută parte a rutinei zilnice.

Cercetătorii din cadrul organizaţiei Fraunhofer, dedicată cercetării aplicate, au proiectat un bio-senzor sub forma unui cip care poate fi plasat pe corpul pacientului şi poate măsura nivelul glucozei sanguine prin intermediul unor fluide corporale precum sudoarea sau lacrimile, nemaifiind nevoie de înţeparea degetelor pentru obţinerea probelor de sânge.

În foma sa "nano", bio-senzorul are doar 0,5 x 2 mm, este discret şi deloc stânjenitor; măsoară glicemia în mod continuu, iar cercetătorii pot ataşa la el un întreg sistem de diagnostic.

Bio-senzorul conţine un convertor analog care transformă semnalele electrochimice în date în format digital. Datele sunt transmise printr-o interfaţă wireless, precum un receptor mobil, permiţând pacientului să-şi supravegheze continuu nivelul glicemiei.

Compania speră să poată comercializa în curând dispozitivul, care ar putea pune capăt pentru totdeauna nevoii de a preleva sânge prin înţeparea degetelor, zi de zi.

A fost descifrat misterul cafelei: de ce nu este la fel de gustoasă pe cât miroase

Pentru multe persoane, mirosul cafelei proaspăt măcinate reprezintă prima bucurie a fiecărei dimineţi. Acum, oamenii de ştiinţă afirmă că au descoperit răspunsul la una dintre cele mai importante întrebări ale cafegiilor pasionaţi: de ce gustul cafelei nu este niciodată la fel de plăcut ca mirosul acesteia?

Profesorul Barry Smith, de la University of London, a oferit o explicaţie cu ocazia British Science Festival, eveniment ce a avut loc de curând în Aberdeen.

„Oamenii au, de fapt, două simţuri ale mirosului. Primul simţ al mirosului este acela pe care îl folosim când inhalăm lucruri din mediul ce ne înconjoară, iar pe celălalt îl folosim atunci când expirăm aer prin pasajul nazal şi îl eliminăm prin nas”, explică profesorul.

Specialistul afirmă că ceea ce noi percepem ca fiind „gustul” se datorează în proporţie de 80% receptorilor de miros aflaţi în nas. Aceşti receptori, ce transmit mesaje către creier, reacţionează diferit la miresme în funcţie de direcţia în care acestea se deplasează.

„Gândiţi-vă la o brânză urât mirositoare – spre exemplu, Époisses, care miroase la fel ca pantofii unui adolescent după ce a jucat fotbal. Odată ce acea brânză ajunge în gura dumneavoastră şi percepeţi mireasma sa prin nas, în direcţia cealaltă, devine delicioasă”, a exemplificat profesorul.

„În cazul cafelei, experienţa este una complet opusă. Mirosul cafelei proaspăt măcinate este unul minunat, dar atunci când o gustăm suntem aproape întotdeauna dezamăgiţi, pentru că cel de-al doilea simţ al mirosului o percepe într-un mod mai dezamăgitor”, spune Smith. „Gustul cafelei este afectat şi de faptul că 300 din cele 631 de substanţe care stau la baza aromei sale complexe sunt distruse de salivă, astfel că buchetul său se schimbă înainte ca noi să înghiţim”, a adăugat profesorul.

Specialistul afirmă că oamenii de ştiinţă au identificat până acum doar două arome care sunt interpretate la fel de nas fie că ajung la receptori dinspre exterior sau dinspre interior: ciocolata şi lavanda.

Piese de schimb pentru corpul uman: urechi „crescute” în laborator

Oamenii de ştiinţă de la Massachusetts General Hospital au reuşit, printr-un procedeu în premieră, să obţină urechi „de schimb” destinate persoanelor care şi-au pierdut pavilionul urechii în explozii sau accidente.

De peste două decenii, specialiştii încearcă să creeze urechi umane cu ajutorul culturilor de ţesuturi, dar, deşi din punct de vedere ştiinţific, s-au înregistrat progrese notabile, au existat mereu obstacole de ordin practic care au împiedicat aplicarea pe scară largă a procedeelor.

Printre tehnicile încercate de-a lungul timpului se numără grefarea unor urechi crescute din celule umane pe pielea unor oi, a unor şobolani sau şoareci, pentru a menţine în viaţă ţesuturile.

Noul procedeu, însă, nu mai necesită astfel de operaţii intermediare: după cum declară Cathryn Sundback, director al laboratorului de inginerie tisulară de la Massachusetts General Hospital, echipa de specialişti a reuşit să rezolve toate dificultăţile tehnice, astfel încât noul procedeu permite menţinerea urechilor umane în culturi de laborator până când sunt gata să fie implantate.

Folosind un model computerizat al urechii (realizat prin scanarea urechii rămase a pacientului), oamenii de ştiinţă construiesc o armătură din sârmă de titan, acoperită cu colagen, proteina naturală care dă pielii elasticitate şi rezistenţă.

Cercetătorii prelevează un fragment din cartilajul nazal sau din cartilajele intercostale şi "însămânţeazăt" armătura de titan cu celulele din acest ţesut cartilaginos. Menţinute în condiţii speciale în laborator, timp de două săptămâni, celulele se divid producând noi mase de ţesut cartilaginos, care acoperă armătura.

Specialiştii prelevează apoi o grefă de piele de la pacient, pentru a acoperi urechea nou-formată, şi apoi implantează chirurgical urechea la locul ei.

Procedeul urmează să fie supus aprobării FDA (Food and Drug Administration - organismul care se ocupă de autorizarea produselor şi tehnicilor ce ţin de industria alimentară şi de tratamentele medicale), iar specialiştii cred că, într-un an, vor putea deja implanta pacienţilor primele urechi obţinute prin această metodă.

Asemenea proiecte au fost întreprinse de multă vreme, dar erau restrânse la nivelul unor cercetări de laborator. Acum, însă, odată cu reîntoarcerea din recentele operaţiuni militare a tot mai mulţi soldaţi mutilaţi, aceste preocupări au devenit mai urgente şi au început să treacă de la stadiul de cercetări de laborator la cel de aplicaţii clinice.

Cercetările de bioinginerie au primit un nou imbold odată cu înfiinţarea, de către guvernul american, în urmă cu 4 ani, a unui institut de cercetare specializat în acest domeniu (refacerea unor segmente anatomice ale organismului uman, care să le înlocuiască pe cele pierdute în luptă de soldaţi): Armed Forces Institute of Regenerative Medicine (AFIRM).

AFIRM colaborează cu cele mai performante spitale şi cu universităţi de vârf, finanţând cercetări de biologie celulară şi tehnici avansate de chirurgie plastică.

Marijuana luptă împotriva cancerului şi reduce efectele secundare, susţin mai multe studii

Oamenii de ştiinţă au realizat cercetări care demonstrează efectele benefice ale canabinoidelor din marijuana. Potrivit acestora, compuşii chimici din marijuana încetinesc dezvoltarea cancerului, inhibă formarea celulelor care hrănesc tumorile şi ajută la diminuarea durerii, a oboselii, a senzaţiilor de greaţă şi a altor efecte secundare.

În timp ce studia evoluţia celulelor canceroase din creier, Cristina Sanchez, o cercetătoare de la Universitatea Complutense din Madrid, a observat că acestea mor de fiecare dată când sunt expuse la tetrahidrocanabinol (THC), ingredientul psihoactiv principal din marijuana. 

Într-o lucrare publicată în 1998, cercetătoarea a scris despre capacitatea tetrahidrocanabinolului de a induce apoptoză în cazul celulelor tumorale C6 din gliom, o formă agresivă de cancer de creier. De asemenea, o serie de alte studii au observat că THC şi alţi compuşi derivaţi, cunoscuţi sub numele de canabinoide, sunt eficienţi nu numai în diminuarea simptomelor provocate de cancer, ci şi în lupta împotriva tumorilor. 

Primul studiu clinic care a urmărit efectele antitumorale ale THC asupra omului a fost realizat de o echipă de oameni de ştiinţă din Spania, coordonată de Manuel Guzman. Studiul a fost realizat pe 9 pacienţi care aveau glioblastom şi care nu au răspuns la tratamente standard privind combaterea cancerului. În studiu, pacienţilor li s-a administrat THC pur, iar rezultatele au arătat că acest tip de terapie reduce semnificativ proliferarea celulelor canceroase. 

În paralel, alte studii, intreprinse de cei de la Harvard, au susţinut că THC încetineşte creşterea tumorilor canceroase pulmonare şi le reduce acestora capacitatea de a se răspândi în corp. Mai mult, cercetările au demonstrat că, spre deosebire de tratamentele convenţionale, THC atacă şi distruge celulele tumorale fără a le afecta pe cele sănătoase. 

Oamenii de ştiinţă consideră că toate aceste studii oferă o multitudine de dovezi care atestă faptul că viitoarea clasă de medicamente anticancer va fi creată pe baza canabinoidelor care au capacitatea de a impiedica dezvoltarea cancerului prin inhibarea angiogenezei (formarea de noi celule sanguine care alimentează tumorile) şi răspândirea celulelor canceroase în organism. 

În încercarea de a găsi un tratament pentru combaterea tipurilor comune de cancer, dr. Sean McAllister, de la Pacific Medical Center din San Francisco, a studiat canabinoidele pentru mai bine de 10 ani. Astfel, el a reuşit să descopere ca un compus non-psihoactiv provenit din marijuana, numit cannabidiol (CBD), poate inhiba proliferarea celulelor care duc la formarea cancerului la sân, împiedicând formarea metastazelor şi creşterea tumorilor. Într-un raport publicat în 2007, McAllister explică modul în care cannabidiolul distruge celulele canceroase şi tumorile maligne prin dezactivarea unei expresii a genei ID-1, o proteină care favorizează apariţia celulelor canceroase. 

Gena ID-1 este activă doar în timpul dezvoltării embrionare. Cu toate acestea, în cazul cancerului la sân şi a mai mutor tipuri de cancere metastazice, ea se reactivează permiţându-le celulelor canceroase să invadeze corpul. În acest context,  McAllister susţine că CBD poate deveni un tratament anticancer revoluţionar. 

“Cannabidiolul oferă speranţa unei terapii non-toxice care ar putea trata forme agresive de cancer fără a supune pacienţii unor efecte secundare chinuitoare”, a explicat  McAllister. 

De asemenea, cercetătorul a constat şi că CBD poate fi utilizat în combinaţie cu agenţi folosiţi în chimioterapie. Astfel, cannabidiolul duce la sporirea impactului provocat de tratament asupra celulelor canceroase, micşorând dozajul citostaticelor. 

Aceste constatări sunt susţinute de studii practice de la Universitatea St. George din Londra, unde s-a demonstrat că THC amplifică eficienţa terapiilor împotriva leucemiei. 

Acum, oamenii de ştiinţă discută posibilitatea de a introduce canabinoidele în strategiile de tratare a pacienţilor bolnavi de cancer sau care suferă de alte boli degenerative. 

Acoperişul imposibil, ce sfidează gravitaţia, este cea mai nouă iluzie optică a maestrului Sugihara

Obiectele imposibile, precum cele desenate de artistul M.C. Escher, nu pot exista în lumea reală. Cu toate acestea, Kokichi Sugihara de la Universitatea Meiji din Japonia încearcă să construiască modele 3D ale acestor structuri imposibile.

Recent, Sugihara a dezvăluit cea mai nouă invenţie a sa: o clădire cu un acoperiş care pare să sfideze gravitaţia. Acest acoperiş atrage bilele aşezate pe margine spre coama sa, unde rămân în echilibru.

Atunci când structura este prezentată din toate unghiurile, adevărata sa formă este dezvăluită.

Sugihara afirmă că aceste forme ambigue sunt interesante deoarece continuăm să percepem iluzia chiar şi după ce am văzut adevărata formă a obiectului. După ce a studiat mai multe obiecte de acest tip, Sugihara a ajuns la concluzia că secretul iluziei constă în modul în care este construit creierul uman. Astfel, atunci când este nevoit să perceapă într-o formă coerentă o serie de trăsături ce pot fi interpretate în mai multe feluri, creierul tinde să aleagă varianta cea mai apropiată de un dreptunghi.

Noua iluzie optică a fost prezentată cu ocazia Conferinţei Europene asupra Percepţiei Vizuale, eveniment ce a avut loc în Alghero, Italia. Artistul a pus la dispoziţia publicului un site de unde pasionaţii de iluzii optice pot descărca instrucţiuni pentru a construi obiecte similare.

Kokichi Sugihara a câştigat concursul internaţional de iluzii optice în anul 2010 cu "Impossible motion":

De asemenea, Sugihara a creat şi alte obiecte imposibile

Spre centrul Pământului: forajele sub ocean au atins o adâncime record

Nava ştiinţifică de foraj Chikyu, aparţinând Japoniei, a stabilit un nou record mondial, reuşind să sape şi să extragă mostre de roci de la o adâncime de 2.200 metri sub planşeul oceanic.

Evenimentul s-a petrecut în Peninsula Shimokita, din nord-vestul Oceanului Pacific. Organizatorul expediţiei ştiinţifice a navei Chikyu este JAMSTEC (Japan Agency for Marine-Earth Science and Technology).

Recordul a fost atins în cursul unui program internaţional de cercetări marine, Integrated Ocean Drilling Program (IODP), care are ca scop studiul zonelor aflate la mari adâncimi sub fundul mării.
Recordul precedent (2.111 m) fusese atins în zona riftului Costa Rica.

Chikyu (foto) este o navă extrem de performantă, echipată pentru a fora la adâncimi de 10.000 de metri sub ocean. A fost proiectată pentru a ajunge în zone aflate la mari adâncimi sub scoarţa planetei, precum mantaua terestră şi zonele seismogene ale plăcilor tectonice (unde iau naştere mişcările care se resimt la suprafaţă sub forma cutremurelor).

Studiul acestor regiuni va oferi informaţii noi şi extrem de importante despre formarea Pământului, despre resurse le existente acolo (utilajele de forare de pe Chikyu au prelevat probe din zăcăminte de cărbuni de mare adâncime, care urmează să fie analizate în laborator), despre diferite fenomen geodinamice precum vulcanismul şi seismele, ca şi despre ecosistemele microbiene care există sub planşeul marin.

Cercetătorii avertizează: topirea gheţii din Arctica afectează Europa

Oamenii de ştiinţă avertizează că nivelul record de topire al gheţarilor din Arctica face parte dintr-o tendinţă de accelerare a procesului ce va avea implicaţii profunde asupra întregii lumi.

Cercetătorii norvegieni raportează că gheaţa marină continuă să se topească semnificativ, devenind din ce în ce mai vulnerabilă. În acest context, oamenii de ştiinţă se tem că declinul gheţii va afecta vremea din Europa. Mai mult, procesul de topire pare să mai dureze cel puţin încă o săptămână, limita maximă fiind atinsă la mijlocul lunii septembrie, timp în care temperatura nu va rămâne peste 0 grade.

"Este o schimbare mult mai mare decât ne-am fi imaginat acum 20 sau chiar 10 ani. Procesul ne-a luat prin surprindere şi trebuie să ne adaptăm şi să înţelegem sistemul", a declarat Kim Holmen, directorul Institutului Polar Norvegian.

Cei de la Institut au utilizat un utilaj de foraj, Lance, pentru a cerceta ruta principală prin care curge gheata din Oceanul Arctic, între Svalbard şi Groenlanda. În urma cercetărilor, oamenii de ştiinţă s-au declarat uimiţi de viteza de topire din acest an.

"Ca om de ştiinţă, ştiu că este vorba de un eveniment fără precedent în ultimii 1500 de ani. Este cu adevărat uimitor, o schimbare uriaşă în sistem. Mai mult, nu este vorba de un fenomen de scurtă durată, ci de o tendinţă în creştere", spus cercetătorul Edmond Hansen.

O parte din datele cheie privind topirea sunt prelevate prin satelit, în timp ce altele reies din măsurători efectuate printr-o serie de tehnici diferite, un amestec de tehnologii vechi şi noi valorificate pentru a obţine informaţii esenţiale. De-a lungul timpului, norvegienii au utilizat o serie de tehnici pentru preluarea datelor referitoare la topirea gheţii. În acest sens, ei au forat bucăţi mare de gheaţă pentru a le cunoaşte originile sau au instalat geamanduri care înregistrau date cu privire la gheaţa care trecea prin zonă.

Dacă până acum cele mai sumbre prognoze relatau că Arctica va rămâne fără gheaţă până în 2080-2090, noile date indică faptul că acest proces va avea loc ceva mai devreme.

În urma acestor cercetări, oamenii de ştiinţă au concluzionat că topirea ar putea avea un efect pe termen lung asupra climei Europei. Reducerea masivă a gheţii marine ar putea aduce schimbări ale curenţilor de aer, provocând furtuni.

Cursul şi viteza vântului sunt guvernate de diferenţele de temperatură dintre Tropice şi Arctic. Prin urmare, modificările de temperatură din Arctica vor schimba intensitatea şi direcţia curenţilor de aer, afectând astfel vremea din Europa.

Atunci când gheaţa marină se reduce în timpul verii şi când apa de suprafaţă din nord-estul Atlanticului are o temperatură mai caldă decât în mod normal, o serie de furtuni se dezlănţuie pe teritoriul Marii Britanii şi pe întreg continentul, producând schimbări climatice bruşte.

Crevetele care „vomită lumină” se numără printre noile animale bizare descoperite în adâncuri

Animalele din adâncurile Mării Caraibilor fac un adevărat spectacol de lumini dacă e să ne gândim la coralii strălucitori sau la crevetele a cărui vomă este alcătuită din substanţe chimice luminoase.

Cu toate acestea, cercetătorii au declarat că aceste creaturi care trăiesc pe fundul mării sunt mai puţin străluctoare în comparaţie cu animalele cate trăiesc în largul mării. Conform lor, 90% dintre organismele care trăiesc în largul mării au capacitatea de a străluci, comparativ cu doar 10-20 de procente întâlnite în adâncuri. 

Crevetele care elimină o substanţă luminoasă pentru a se apăra de prădători

“Am fost surprinşi de cât de puţină bioluminiscenţă am găsit acolo jos”, a declarat Tamara Frank, un ecologist marin de la Nova Southeastern University. 

Totuşi, cercetătorii au găsit o abundenţă de bioluminiscenţă provenită de la plancton, creaturi care nu pot înota împotriva curentului, dar care emană o lumină albăstruie atunci când se lovesc de alte organisme sau structuri. Printre aceste vieţuitoare se numără şi prima specie de anemone identificată drept capabilă să strălucească în întuneric. Alte organisme uimitoare care trăiesc aici sunt: o specie de creveţi care vomită o substanţă luminoasă ca mecanism de apărare şi corali, stele de mare şi castraveţi de mare strălucitori. 

Anemonă strălucind în întuneric

Toate aceste vieţuitoare nu oferă doar un spectacol vizual, ci multe dinte ele şi-au perfecţionat sistemele vizuale pentru a putea distinge o masă obişnuită de una otrăvitoare. 

Bioluminiscenţa a stârnit curiozitatea oamenilor de ştiinţă încă de acum 2500 de ani în urmă, când filosoful grec Aniximenes a descoperit că apa mării lumina atunci când el o lovea cu vâsla. De atunci, oceanografii au descoperit multe specii de vietăţi care produc acest fenomen. 

Acum, oamenii de ştiinţă de la Nova Southeastern University au monitorizat fundul Mării Caraibilor, la adâncimi mari, acolo unde nu pătrunde lumina naturală şi au fost uimiţi să constate că doar puţine animale au capacitatea de a lumina. Majoritatea luminii pe care au observat-o acolo provenea de la planctonul deranjat de atingerea submersibilului.

Plancton strălucind în adâncuri

La 800 de metri sub nivelul mării, apa din straturile superioare filtrează mare parte a spectrului lumii soarelui, doar radiaţiile albastre reuşind să pătrundă în straturile inferioare. Din această cauză, cercetătorii au considerat că animalele de pe fundul mării ar fi incapabile de a distinge culorile şi au fost surprinşi să afle că unele creaturi, precum crabii, pot detecta lumina albastră împreună cu ultravioletele şi lumina violet. 

Deşi radiaţiile UV şi lumina violet nu ajung la astfel de adâncimi, se pare că animalele au această capacitatea pentru a putea distinge între planctonul normal şi cel otrăvitor. 

“Deocamdată vorbim doar ipotetic, deci ne-am putea înşela. Cu toate acestea nu putem găsi o altă explicaţie pentru care un animal şi-ar folosi capacitatea de a vedea radiaţiile UV şi lumina violet, acolo unde nu pătrunde lumina solară”, a explicat cercetătorul Sönke Johnsen. 

A fost descoperit un potenţial tratament pentru o formă rară de autism

Este posibil ca oamenii de ştiinţă să fi descoperit un potenţial tratament contra unei forme rare de autism provocat de crizele de epilepsie.

Într-un raport publicat recent, oamenii de ştiinţă de la Şcolile de Medicină din cadrul universităţilor San Diego şi Yale susţine că a fost identificată o mutaţie genetică pe care o deţin pacienţii suferinzi de o formă rară de autism. Prin secvenţializarea unei părţi a genomului care conţine mulţi exoni, oamenii de ştiinţă au descoperit că la aceşti pacienţi metabolismul anumitor aminoacizi numiţi aminoacizi cu catenă ramificată procesează mult mai repede decât la restul oamenilor. În acest context cercetătorii au recunoscut că o suplimentare a numărului aminoacizi, ar putea compensa metabolismul lor rapid.

"Noi nu putem produce astfel de aminoacizi în corp, aşa că trebuie să îi extragem din dietă. De obicei, reuşim să menţinem un nivel normal al lor. Totuşi, aceşti pacienţi, chiar dacă mănâncă acelaşi lucru ca noi, tot nu au suficienţi aminoacizi", a explicat autorul studiului, Gaia Novarino.

În timpul cercetărilor, oamenii de ştiinţă au examinat două familii înrudite care aveau copii autişti cu o istorie de crize epileptice. Prin secvenţarea unei părţi a genomului, eu au analizat codificarea specifică ce are implicaţii în producţia de proteină. Astfel, ei au descoperit gena mutantă care reglează aminoacizi cu lanţ ramificat.

Pentru a testa teoria conform căreia suplimentarea aminoacizilor ar ajuta la compensarea proceselor rapide întreprinse de metabolism, cercetătorii au tratat şoareci modificaţi genetici, care aveau aceeaşi turburarea pe care o aveau copiii, cu doze mari de aminoacizi. Rezultatele experimentului au fost pozitive, specialiştii reuşind să crească nivelul de aminoacizi din sânge până la un punct normal.

Pe lângă menţinerea nivelului de aminoacizi la un punct normal, oamenii de ştiinţă au observat că şi simptomele neurocomportamentale au fost inversate la acest nivel. Deşi tratamentul a fost testat doar pe şoareci, specialiştii spera că el va avea aceleaşi efecte şi asupra oamenilor, mai ales în cazul copiilor proaspăt diagnosticaţi cu acest tip de autism.

O navetă NASA a început călătoria spre cel mai mare obiect din centura de asteroizi: planeta pitică Ceres

În iulie 2011, naveta Dawn a devenit primul vehicul spaţial ce a intrat pe orbita unui obiect aflat în centura de asteroizi ce se găseşte între Marte şi Jupiter. Acum, după ce a petrecut mai bine de un an studiind giganticul asteroid Vesta, Dawn a pornit spre cel mai mare obiect din centura de asteroizi: planeta pitică Ceres.

Specialiştii NASA au recepţionat semnalul lansat de naveta Dawn, aceasta comunicând că a părăsit cu succes asteroidul Vesta, pornind în călătoria de aproape 3 ani spre Ceres. În 2015, atunci când Dawn va ajunge la Ceres, naveta va deveni primul vehicul spaţial care a ajuns la două corpuri cereşti. Scopul misiunii este o mai bună înţelegere a evoluţiei sistemului nostru solar.

Vesta şi Ceres sunt cele mai mari obiecte existente în centura de asteroizi aflată între Marte şi Jupiter, ce cuprinde numeroase roci spaţiale ce nu au devenit planete. Pentru oamenii de ştiinţă, aceşti asteroizi reprezintă veritabile „capsule ale timpului” ce permit o mai bună înţelegere a modului în care Terra şi celelalte planete s-au format şi au evoluat.

De-a lungul anului petrecut în orbita asteroidului Vesta, Dawn a folosit camerele foto, spectrometrul şi detectoarele de neutroni şi de raze gamma pentru a explora giganticul corp ceresc. Naveta a avut parte şi de surprize: deşi oamenii de ştiinţă ştiau că la polul sud al asteroidului există un crater de impact, Dawn a descoperit un al doilea crater, dovadă că asteroidul a suferit două ciocniri în ultimii două miliarde de ani. O parte din rămăşiţele acestor coliziuni au căzut pe Terra sub formă de meteoriţi.

Iată cele mai importante descoperiri făcute de naveta Dawn în studiul asupra asteroidului Vesta:

Pentru a ajunge la asteroidul Vesta, Dawn a călătorit 2,73 miliarde de kilometri, urmând să se deplaseze alţi 1,5 miliarde de kilometri pentru a ajunge la planeta pitică Ceres. Călătoria este făcută posibilă de propulsoarele ionice cu care este dotată naveta.

Oamenii de ştiinţă se aşteaptă să descopere pe Ceres o lume complet diferită de Vesta. Planeta pitică este aproape sferică, interiorul său de gheaţă fiind acoperit de o suprafaţă subţire de praf. „Aproape tot ceea ce vom observa pe Ceres va reprezenta o surpriză, planeta fiind complet diferită de Vista”, a explicat Christopher Russell, unul dintre oamenii de ştiinţă ce coordonează misiunea în valoare de 466 de milioane de dolari.

De ce femeile „pun” mai multă grăsime pe burtă decât bărbaţii?

Femeile sunt mai predispuse la depunerea de ţesut adipos pe abdomen, în comparaţie cu bărbaţii, din cauza modului diferit în care are loc procesarea grăsimilor în organism la cele două sexe, susţine un studiu realizat de oamenii de ştiinţă de la Universitatea de Stat din Ohio, SUA.

"Secretul" ţine de o enzimă produsă de organism atunci când se consumă o dietă bogată în grăsimi. Enzima are ca efect depunerea de ţesut adipos în regiunea abdominală. Însă secreţia enzimei este mai activă la femei decât la bărbaţi, ceea ce explică de ce femeile sunt mai predispuse la îngrăşare abdominală decât bărbaţii, atunci când consumă cantităţi mari de lipide.

Problema este că grăsimea adunată de femei în regiunea abdominală nu se depune doar subcutanat (sub piele), ci şi în jurul organelor interne - aşa-numita grăsime viscerală, care, acumulată în cantitate mare, are un efect negativ asupra sănătăţii, fiind asociată cu diabetul de tip 2, bolile cardiace şi cancerul.

Studii efectuate pe şoareci au arătat că femelele modificate genetic (cărora le lipsea enzima respectivă) nu depuneau ţesut adipos pe abdomen, chiar dacă erau hrănite cu cantităţi mari de grăsimi. La masculii modificaţi genetic în acelaşi mod s-a observat un efect mult mai slab pronunţat.

Rezultatele sugerează că factorii genetici sunt la fel de importanţi ca şi dieta în acumularea grăsimii corporale şi că această enzimă, ce iniţiază producerea unui hormon care controlează constituirea ţesutului adipos visceral, ar putea fi un element important în terapiile anti-obezitate destinate femeilor.

Alte experimente pe şoareci au arătat că femelele modificate genetic (care nu aveau enzima) ardeau rapid grăsimile, producând astfel energie folosită pentru încălzirea corpului.

Cercetătorii au analizat, de asemenea, ţesut adipos prelevat de la pacienţi supuşi intervenţiilor chirugicale şi au constatat că enzima era prezentă în ţesut. Concentraţia enzimei era mult mai mare în celulele extrase din grăsimea viscerală a femeilor obeze, comparativ cu celulele de acelaşi tip extrase de la femei normoponderale.

Analizele efectuate sugerează că hormonii estrogeni inhibă activitatea enzimei, ceea ce ar explica de ce după menopauză, când nivelul hormonilor estrogeni scade, femeile tind să acumuleze grăsime în regiunea abdominală.

În procesul de constituire a grăsimii viscerale este implicată vitamina A, pe care organismul o poate transforma în diferiţi compuşi, cu diverse roluri.

Unul dintre aceşti compuşi stimulează arderea grăsimii, în vreme ce un altul - acidul retinoic - stimulează formarea grăsimii viscerale.

Studiul american, publicat în jurnalul Diabetes, arată că o dietă cu conţinut mare de grăsimi determină degradarea moleculei care duce la arderea grăsimii şi activează, în schimb, enzima şi producerea de acid retinoic, care determină formarea grăsimii viscerale.

Experimentele pe şoareci confirmă cele observate şi la oameni: organismul feminin şi cel masculin procesează diferit vitamina A, ceea ce explică diferenţele observate în acumularea de grăsime viscerală la femei şi bărbaţi.

O singură injecţie ne va putea scăpa de grăsimea abdominală

În curând vom putea scăpa de grăsimea nedorită din zona abdominală printr-o singură intervenţie. Metoda inventată de oamenii de ştiinţă presupune injectarea unei capsule de mici dimensiuni, ce conţine celule generatoare de căldură şi care are capacitatea de a arde grăsimea abdominală.

Deocamdată studiul a fost realizat doar pe şoareci care, în urma tratamentului, au scăpat de 20% din grăsimea abdominală.

Capsula utilizată de cercetători conţinea celule termogene din grăsimea bruna, care au rolul de a arde ţesutul adipos cu scopul de a genera căldură. Ele au fost combinate cu alte celule modificate genetic din care lipsea o enzime cu rol de a determina creşterea grăsimii abdominale şi viscerale. Grăsimea abdominală înconjoară organele interne şi este asociată cu riscul crescut de apariţie a diabetului de tip 2, a cancerului sau a bolilor de inimă. Combinaţia de celule din interiorul capsulei a fost creată astfel încât să nu declanşeze un răspuns imunitar în momentul eliberării lor în corp.

În urma studiului s-a constat că, după injectare, celulele din capsulă au convertit celulele din ţesutul adipos în unele brune generatoare de căldură. Acest fenomen a făcut ca şoarecii să piardă 10% din greutatea iniţială.

Deşi, după intervenţie, şoarecii au mai luat un pic în greutate, ei au suferit o scădere a grăsimii abdominale de 20 de procente. Mai mult, atunci când şoarecii au fost supuşi unei diete bogate în grăsimi, ei au reuşit să ardă mai bine de 5% din celulele adipoase albe din zona abdominală, fără a lua prea mult în greutate.

Important este şi faptul că, în urma studiului nu s-a constat o scădere a cantităţii de grăsime subcutanată, care se găseşte imediat sub piele şi care ajută la reglarea temperaturii corpului.

"După 80 de zile de la implantare, capsula din interiorul şoarecilor nu s-a spart şi nici nu a cauzat cicatrice sau inflamaţii, ceea ce sugerează că metoda poate deveni o potenţială terapie împotriva obezităţii", a declarat Ouliana Ziouzenkova, de la Universitatea Ohio.

Cu toate că acum este nevoie de cercetări pe animale mai mari, Ziouzenkova susţine că această terapie se va dovedi utilă pentru pacienţii care dezvoltă grăsime abdominală odată cu înaintarea în vârstă şi care nu pot face exerciţii fizice.

Două morminte misterioase au fost descoperite în Peru

Anul trecut, arheologii au fost extrem de încântaţi când au descoperit mormântul unei femei preot pre-incaşe şi al altor 8 cadavre. Anul acesta, continuând cercetările în acelaşi loc, oamenii de ştiinţă au avut parte de o mare surpriză.

Continuând săpăturile pentru descoperirea mai multor artefacte, cercetătorii au descoperit un alt mormânt subteran creat de o populaţie care idolatriza apa. Mai mult, cercetările indică faptul că acest mormânt a fost proiectat astfel încât să se inunde.

Oamenii de ştiinţă apreciază descoperirile despre care spun că au potenţialul de a aduce noi informaţii cu privire la structurile politice şi religioase din regiunea Andean. Mormântul subteran, vechi de aproape 800 de ani relevă detalii preţioase cu privire la structurile sociale în care era organizată această populaţie de pe teritoriu Lambayeque.

În mormântul inundat s-au găsit osemintele a patru indivizi, unul dintre ei fiind împodobit cu perle şi coliere de scoici, decoraţii ce indică bogăţia şi statutul social al persoanei decedate. Deocamdată, oamenii de ştiinţă nu au identificat sexul acesteia, dar presupun că între ea şi femeia găsită în mormântul superior exista fie o relaţie de rudenie, fie una religioasă sau politică. Despre celelalte trei persoane, oamenii de ştiinţă cred că au fost îngropate pentru a-l acompania pe defunct în lumea de dincolo.

Feţele celor doi defuncţi de statut înalt, din cele două morminte, au fost acoperite cu foiţe de cupru, iar decoraţiunile pentru urechi, pe care le purtau în momentul înmormântării, erau similare.

Diagramă care arată mormintele nou descoperite din Lambayeque. Prinţesa din mormântul superior a fost găsită şezând, în timp ce corpurile din cel de-al doilea mormânt erau întinse la orizontală. Linia punctată indică nivelul apei din mormânt.

Deşi în această regiune au mai fost descoperite morminte, este pentru prima dată când se găsesc două astfel de gropi suprapuse, create pentru oameni veneraţi.

Populaţia Lambayeque, cunoscută şi sub numele de Sicán, şi-a creat aşezările de-a lungul coastei peruane, cu aproape 100 de ani înaintea incaşilor.

Mormântul suprapus a fost descoperit într-un complex ceremonial numit Chotuna-Chornancap, din apropierea oraşului Chiclayo, iar noile descoperiri ar putea lămuri unele lucruri legate de modul în care s-a format comunitatea. În folclor se vorbeşte despre un fondator mitic, numit Naymlap, care a ajuns în Peru navigând cu pluta pe mare şi care a păşit pe cochilii sparte de moluşte Spondylus. Legenda spune că atunci când a murit, întemeietorul culturii Lambayeque s-a transformat într-o pasăre.

"Aceste concepte, apă şi pasăre, fac parte din credinţa lor şi îi ajutau să înţeleagă viaţa şi moartea", a explicat coordonatorul studiului, Wester La Torre. El a mai declarat că mormântul nou descoperit a fost proiectat astfel încât să se inunde şi să asigure feritilitatea culturilor agricole din zonă. Această populaţie a prosperat timp de 600 de ani, din anul 800, până în 1375, într-un mediu mercurial. Pentru a practica agricultura în deşert, ei au creat sisteme de irigaţie foarte complxe şi extinse. De asemenea, ei ştiau că ploile torenţiale, care erau foarte rare, aveau capacitatea de a provoca ravagii la fel de mari ca ariditatea.

De aseamenea, această practică de înmormântare ar putea lega obiceiurile celor din cultura Lambayeque cu alte culturi precum cea incaşă, în care se credea că decedatul devine o sămânţă ce trebuie îngropată pentru a încolţi.

Un lac ascuns de un milion de ani va fi explorat de oamenii de ştiinţă

Lacul Ellsworth din Antarctica va fi studiat de o echipă de specialişti britanici în cadrul unui proiect pentru care se pregătesc de 15 ani. Accesul la lac va presupune forarea printr-un strat de gheaţă de trei kilometri grosime.

Prima echipă a transportat recent la faţa locului 70 de tone de echipament, înfruntând temperaturi de minus 35 de grade Celsius.

Exploratorii urmează să se întoarcă în Antarctica în noiembrie, odată cu încălzirea vremii (când începe vara în emisfera sudică), când vor fora prin stratul de gheaţă gros de cca. 3 kilometri, folosind tehnologii standard cu impact scăzut asupra mediului, şi vor colecta apă şi sedimente din lacul aflat sub calota glaciară.

Oamenii de ştiinţă speră ca, studiind mostrele colectate, să afle detalii despre viaţa de acum 1 milion de ani, despre paleoclima Terei şi să poată evalua stabilitatea calotei glaciare vest-antarctice şi implicaţiile privind o viitoare creştere a nivelului apelor mării.

Lacul Ellsworth, situat în partea de vest a continentului antarctic, are cca. 14 km lungime, 2-3 km lăţime şi este adânc de 150 m. Se află "ascuns" sub calota glaciară antarctică, într-un loc în care aceasta are o grosime de de cca. 3 km.

Peste 400 de asemenea lacuri subglaciare au fost identificate până în prezent în Antarctica.

În estul continentului, o echipă de specialişti ruşi desfăşoară un proiect similar, pe lacul Vostok.

Inedit: cercetătorii pot controla gândacii de la distanţă! Inovaţia ar putea salva vieţi

După un efort de lungă durată, cercetătorii de la Universitatea North Carolina State (NSC) au reuşit să ducă la bun sfârşit un proiect inedit: controlul gândacilor de la distanţă.

Alper Bozkurt, profesor de inginerie electrică în cadrul universităţii NSC şi totodată unul din coordonatorii acestui proiect, afirmă că scopul acestui experiment inedit este dotarea gândacilor cu senzori, ceea ce va permite salvarea oamenilor. „Am dorit să vedem dacă putem crea o interfaţă biologică wireless cu aceşti gândaci, deoarece sunt robuşti şi se pot strecura în spaţii mici. Pe termen lung, credem că această tehnologie ne va permite să concepem o reţea mobilă de senzori inteligenţi ce se va baza pe aceşti gândaci pentru a colecta şi transmite informaţii, spre exemplu pentru a găsi supravieţuitori într-o clădire distrusă de cutremur”.

Bozkurt afirmă că cercetătorii au decis să folosească gândaci vii în locul unor roboţi, deoarece „proiectarea unor roboţi la o scară atât de mică este un proces foarte dificil, iar gândacii sunt deja experţi în a se descurca într-un mediu ostil”.

Cercetătorii au folosit un microcontroler, un receptor wireless şi un transmiţător pentru a construi un „mini-rucsac” ce cântăreşte doar 0,7 grame. Apoi, mai multe „mini-rucsacuri” au fost amplasate pe gândaci şuierători de Madagascar, specialiştii conectând minicontroler-ul la electrozii implantaţi în antenele şi cercii insectelor.

Gândacii folosesc cercii pentru a detecta mişcarea în aer, ceea ce le permite să identifice din timp potenţialii prădători. Atunci când oamenii de ştiinţă activează acest electrod, gândacul se deplasează înainte. Senzorii conectaţi la antene funcţionează într-un mod similar, jucând rolul de frâu, permiţând cercetătorilor să controleze direcţia în care se deplasează gândacul.

Iată cum funcţionează sistemul:

Efectul placebo poate fi explicat din perspectiva evoluţiei

La prima vedere, efectul placebo pare un fenomen enigmatic. O persoană care suferă de o infecţie uşoară se poate vindeca la fel de bine dacă ia un medicament activ sau o pastilă de zahăr. Acest fapt sugerează că organismul uman are capacitatea de a se vindeca singur, şi atunci la ce mai foloseşte pilula de zahăr? Dar rezultatele unei modelări pe computer oferă o posibilă explicaţie, în termeni evolutivi, sugerând că sistemul imunitar se află sub controlul minţii.

Peter Trimmer, biolog la Univeritatea din Bristol, Marea Britanie, a observat că un fenomen similar efectului placebo are loc şi în cazul unor animale, de exemplu hamsterii siberieni. Observaţiile au fost făcute pe exemplare ţinute în captivitate, în condiţii de laboratr.

Când apărea o infecţie, organismul aceste animale nu părea să lupte prea intens împotriva ei dacă regimul de lumină şi întuneric la care erau ţinuţi hamsterii semăna cu cel al iernii (cu zile scurte şi nopţi lungi). În schimb, dacă perioadele de lumină şi întuneric erau astfel reglate încât să imite caracteristicile verii (cu zile lungi şi nopţi scurte), hamsterii siberieni prezentau un răspuns imunitar puternic.

În mod similar, oamenii care urmează un tratament placebo crezând că iau medicamente pot prezenta un răspuns de două ori mai puternic decât cei care nu urmează niciun fel de tratament. Atât la hamsterii siberieni, cât şi la oameni, intervenţia dă naştere unui semnal mental care declanşează răspunsul imun.

Trimmer afirmă că există o explicaţie simplă: funcţionarea sistemuui imunitar este un prroces care consumă multă energie, astfel încât un răspuns imunitar puternic şi continuu ar secătui rezervele energetice ale organismului, punându-i viaţa în pericol. Cu alte cuvinte, atâta timp cât infecţia nu e letală, e mai "rentabil" pentru organism să aştepte un semnal care să indice că lupta împotriva infecţiei nu va pune animalul în pericol, epuizându-l.

Ipoteza a fost propusă de Nicholas Humphrey, fost psiholog la London School of Economics, în urmă cu un deceniu, dar dovezile care să o confirme au apărut abia acum, în urma unei simulări matematice pe computer, realizată de Trimmer şi colegii săi.

Din punctul de vedere al lui Nicholas Humphrey, hamsterul siberian reacţionează aşa, în mod inconştient, deoarece organismul său "crede" (pe baza regimului de lumină şi întuneric) că este vară, perioadă în care există resurse suficiente pentru a susţine un răspuns imunitar puternic.

Noi, oamenii, de asemenea, reacţionăm la tratament - chiar la unul fals - deoarece credem că acesta va reduce infecţia, permiţând sistemului nostru imunitar să reuşească s-o învingă rapid, fără a secătui resursele organismului.

Simularea lui Trimmer porneşte de la ideea că animalele sunt nevoite să cheltuiască resurse vitale pentru a lupta cu infecţiile, chiar uşoare. Modelul computerizat arată că, în medii cu condiţii schimbătoare de viaţă, animalele trăiesc mai mult şi au mai mulţi urmaşi dacă suportă infecţiile fără a riposta printr-un răspuns imunitar. În schimb, în medii mai favorabile, e mai avantajos pentru animale să genereze un răspuns imunitar şi să revină astfel la starea de sănătate cât mai rapid posibil. Rezultatele arată că e avatajos din punct de evedere evolutiv să poţi "porni" sau "opri" sistemul imunitar în funcţie de condiţiile de mediu.

Dacă ideea sa şi modelul matematic sunt corecte, crede profesorul Humphrey, înseamnă că până acum am înţeles greşit natura efectului placebo. Deşi trecerea la agricultură şi, în general, progresul tehnologic din ultimii 10.000 de ani au făcut ca oamenii să aibă la îndemână permanent resurse suficiente de hrană şi deci să poată, teoretic, să genereze un răspuns imun oricând , "comutatorul" nostru subconştient nu s-a adaptat încă la această situaţie. Un placebo "păcăleşte" mintea, convingând-o să creadă că e momentul potrivit pentru a comanda un răspuns din partea sistemului imunitar.

Însă un alt cercetător, Paul Enck, de la Universitatea Tübingen din Germania, crede că ideea este foarte interesantă, dar că există mai multe tipuri de răspunsuri placebo, în funcţie de boală, şi că e puţin probabil să poată fi explicate toate printr-un mecanism unic.

„Putem descoperi forme de viaţă extraterestră în maximum 40 de ani”, susţine astronomul reginei Marii Britanii

Sir Martin Rees, fost preşedinte al Royal Society, cea mai veche societate ştiinţifică din lume, susţine că în următorii 40 de ani vom afla dacă există forme de viaţă dincolo de sistemul nostru solar.

Lordul Rees afirmă că astrofizicienii vor putea obţine imagini cu planete aflate la mare depărtare de Terra nu mai târziu de anul 2025, ceea ce va permite specialiştilor să descopere dacă acestea găzduiesc forme de viaţă extraterestră. Specialistul afirmă că „descoperirea originii vieţii şi a locurilor unde aceasta există” va constitui una dintre cele mai importante realizări ale ştiinţei în următorii 40 de ani.

Sir Martin Rees ocupă din 1995 poziţia de Astronomer Royal - un post important ce are rolul de a oferi consultanţă Reginei Marii Britanii pe teme de astronomie.

În cadrul unui discurs ţinut cu ocazia lansării unei noi serii de documentare coordonate de profesorul Stephen Hawking, Rees a declarat că „anumite provocări ştiinţifice ar putea fi dincolo de capacitatea creierelor umane. Aşa cum cimpanzeii nu pot înţelege fizica cuantică, este posibil ca anumite adevăruri să nu poată fi înţelese de către oameni. Este posibil ca anumite provocări să nu fie rezolvate în epoca umană, ci în epoca post-umană. Evoluţia va continua şi dincolo de oameni, căci nu suntem apogeul evoluţiei pe Terra”. Specialistul nu a exclus ca anumite probleme să nu poată fi rezolvate decât cu ajutorul unor civilizaţii extraterestre mult mai avansate decât noi.

Omul de ştiinţă crede că este posibil ca extratereştrii să poată fi percepuţi chiar şi în acest moment. „Problema este că noi căutăm ceva foarte similar nouă, presupunând că vor avea aceeaşi tehnologie pe care ne bazăm noi. Eu suspectez că viaţa şi inteligenţa pot exista în forme pe care noi nu le putem concepe”, a postulat Rees.

Noi mistere legate de dispariţia dinozaurilor

Înainte de dispariţia dinozaurilor, acum 65 de milioane de ani, s-a produs o erupţie vulcanică de mari proporţii pe actualul teritoriu al Indiei. Acest fenomen a dus la încălzirea planetei dar şi la uciderea vieţii de pe fundul oceanului, relevă un nou studiu.

În lumea ştiinţei este acceptată teoria conform căreia extincţia dinozaurilor s-a produs ca urmare a unei coliziuni dintre un asteroid cu diametrul de 9 kilometri şi Pământ. Cu toate acestea, cercetătorii de la Universitatea din Washington au descoperit că numărul vieţuitoarelor din adâncuri era deja în declin ca urmare a unor efecte produse de o erupţie vulcanică din Platoul Deccan, din India.

"Erupţiile au început în urmă cu 300.000 - 200.000 de ani înainte de impact şi se pare că au durat 100.000 de ani", a declarat coordonatorul studiului Thomas Tobin.

Cercetătorii spun că în tot acest timp, erupţiile ar fi umplut atmosfera cu particule mărunte numite aerosoli care ar fi produs răcirea planetei. În acelaşi timp, ele ar fi împrăştiat dioxid de carbon şi alte gaze cu efect de seră ce au declanşat o încălzire pe termen lung, fenomen care, la rândul său, a dus la provocarea celor două extincţii în masă.

"Efectele aerosolilor se pot vedea de la 1 la 10 ani, în timp ce efectele produse de dioxidul de carbon se pot întinde pe sute sau chiar mii de ani", a adăugat Tobin.

Cercetarea a fot realizată într-o zonă bogată în fosile, localizată pe insula Seymour, în Peninsula Antarctica. Oamenii de ştiinţă au prelevat probe din sedimente şi au utilizat o metodă numită magnetostratigrafiere pentru a afla de când datează fosilele.

Deşi nu există dovezi care să indice o relaţie de cauzalitate între prima şi cea de-a doua extincţie, Tobin consideră că este posibil ca speciile care au supravieţuit în urma primului eveniment, să fi fost prea slăbite pentru a rămâne în viaţă şi după al doilea.