Controversă în lumea ştiinţei: cercetătorii dezbat un efect respingător al ciocolatei

O metodă de descurajare a consumului de ciocolată ar fi aceea prin care le-am spune copiilor noştri că le vor apărea coşuri pe faţă dacă mănâncă des ciocolată. Dar oare chiar este adevărat că ciocolata produce şi încurajează dezvoltarea acneei sau este vorba doar de un mit?

Ei bine, în ultimii ani au existat şi încă mai există dezbateri aprinse pe aceste teme. 

Mai mulţi factori contribuie la apariţia acneei, acea boală de piele caracterizată prin pete sau coşuri. Printre potenţialii factori identificaţi de specialişti se numără istoricul familial, vârsta şi chiar nivelul de stres. 

Până în anii 1960, comunitatea oamenilor de ştiinţă considera că ciocolata exacerbează această problemă. Se credea că cei care suferă de acnee au o toleranţă insuficientă la glucoză, zahărul în care corpurile noastre transformă carbohidraţii pentru a-i distribui în sânge. Manuale populare din anii 1940-1950 sugerau că ciocolata face parte din alimentele pe care oamenii ar trebui să le evite pentru a se putea trata de acnee.

Cu toate acestea, în 1969 situaţia se schimbă oarecum, când J.E. Fulton, G. Plewig şi A.M. Klingman au realizat un studiu ale cărui rezultate susţineau că nu există nicio asociere între ciocolată şi acnee. 

Studiul a fost realizat pe un eşantion de 65 de participanţi care sufereau de acnee slabă sau moderată şi care au fost împărţiţi în două grupuri. Participanţii dintr-un grup au consumat zilnic, timp de o lună, un baton de ciocolată care conţinea de 10 ori mai multă ciocolată decât în mod normal. Voluntarii din celălalt grup au primit un baton placebo (adică fără conţinutul mărit de cacao). 

După o pauză de trei săptămâni, cele două grupuri au „făcut schimb de batoane”. În tot acest timp, participanţii au fost examinaţi săptămânal, iar specialiştii au concluzionat că ciocolata nu a avut niciun efect asupra dezvoltării acneei. 

Acest studiu a avut un efect major, fiind citat de nenumărate de ori în alte articole. De curând, însă el a fost aspru criticat. 

„Pentru mine, acest studiu este invalid. Prima problemă este aceea că a fost susţinut de Asociaţia Producătorilor de Ciocolată din Statele Unite”, a declarat Amy Brown, profesor la Universitatea Hawaii, unul dintre cei membrii care au semnat scrisoarea ce critică studiul lui Fulton. Mai mult, cercetătoarea a enumerat şi o listă de probleme metodologice printre care şi examinarea săptămânală a participanţilor, care ar fi putut rata evenimentele de sănătate cu care se confruntau participanţii în intervalul de 7 zile dintre consultaţii. În plus, la finalul studiului s-au luat în considerare doar schimbările de la nivelul pielii care se produseseră în proporţie de 30%, ceea ce înseamnă că ce s-a aflat sub această valuarea nu a fost luat în considerare. 

„A fost publicat în publicaţia American Medical Association şi din această cauză toată lumea l-a crezut. Oamenii au crezut fiecare cuvânt din studiu şi l-au luat ca atare”, a mai explicat Brown. 

Acum, toată lumea ajunsese să fie convinsă că ciocolata nu cauza apariţia acneei. În anii `40 un singur studiu a mai analizat legătura dintre ciocolată şi acnee. 

În 1971, Anderson şi colegii săi au împărţit 27 de studenţi în două grupuri şi le-a cerut să consume zilnic, timp de o săptămână, cantităţi mari de ciocolată, lapte, băuturi răcoritoare şi alune prăjite. La sfârşitul săptămânii nu s-au constatat noi erupţii produse de acnee. 

Durata de timp restrânsă şi eşantionul pe care a fost realizat studiul, împreună cu lipsa grupului de control, face ca extragerea unor concluzii de pe urma acestui experiment să fie dificilă. 

Abia în 2011, un student de la Şcoala de Medicină din cadrul Universităţii Miami Miller a considerat că ciocolata şi potenţiala sa legătură cu acneea merită să fie reexaminată. 

Ca parte a studiului pilot, Samantha Block a ales 10 voluntari de sex masculin cu vârste între 18 şi 35 de ani. Pentru ca specialiştii să se asigure că participanţii erau predispuşi la acnee, toţi voluntarii aveau între unul şi patru puncte faciale neinflamate. Femeile au fost exclude din studiu din cauza efectului pe care îl poate avea ciclul menstrual asupra nivelului de hormoni care afectează acneea. 

Block a presupus că o altă slăbiciune a studiilor realizate de Fulton şi Anderson a fost aceea că batoanele consumate de participanţi nu conţinuseră ciocolată pură. Din moment ce ea nu era interesată de efectul pe care îl au aditivii precum zahărul şi îndulcitorii, Block a utilizat în studiul ei doar ciocolată cu 100%. 

Astfel, participanţii incluşi în noul studiu au consumat, în prima zi din studiu, diferite cantităţi de ciocolată, de până la 340 de grame. Apoi, fiecare participant a fost analizat pentru a li se urmări starea acneei în ziua a-4a şi ziua a 7-a din studiu. Rezultatele au arătat că acneea se intensificase pe feţele participanţilor, proporţional cu cantitatea de ciocolată pe care o consumaseră. 

Ceva mai recent, Block a repetat studiul pilot cu cu un grup de control în care 14 participanţi erau hrăniţi aleatoriu cu capsule care conţineau fie pudră de cacao 100%, fie gelatină. Mai mult, nici participanţii şi nici oamenii de ştiinţă nu au ştiut cine ce fel de pastilă a primit decât după finalizarea experimentului. Rezultatele au arătat iar o creştere a acneei proporţional cu cantitatea de ciocolată consumată. 

„Se pare că pentru un subiect de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani şi care are o istorie medicală care include acneea, ciocolata chiar exacerbează acneea”, a declarat Block.  

Ea speră ca cercetări viitoare vor testa constatările făcute de ea pe un grup mai mare de participanţi, inclusiv pe femei. 

Dar cum rămâne cu tabletele de ciocolată pe care le consumă mare parte dintre noi şi care conţin aditivi precum zahărul, laptele, fructele, nucile etc?

O nouă lucrare, coordonată de Jennifer Burris, care a analizat legătura dintre acnee şi dietă, în general, a scos la iveală faptul că alimentaţia poate influenţa dezvoltarea acneei, doar că nu se ştie cât de puternică este această legătură. 

„Nu ştim sigur dacă dieta poate cauza acneea sau dacă nu cumva ea doar o face să devină mai severă”, a declarat Burris. 

De asemenea, cercetătorii nu sunt siguri dacă de vină sunt produsele lactate sau cele care cresc nivelul zahărului din sânge. Mai mult, nici rolul acizilor graşi omega-3 nu este foarte clar. 

„Unele batoane de ciocolată sunt bogate în grăsimi saturate sau parţial hidrogenate, care pot creşte inflamaţia şi care deci pot contribui la apariţia acneei inflamatorii”, a mai adăugat Burris menţionând că această teorie nu a fost dovedită. 

Tu cât de scund vei fi la bătrâneţe? Un studiu indică factorii care prezic ce înălţime vei avea

Oamenii de ştiinţă susţin că depinde de noi cât de mult ne vom „micşora” la bătrâneţe. Specialiştii susţin că înălţimea ne va fi afectată în funcţie de obiceiurile noastre şi de alegerile pe care le facem în viaţă,

Cercetătorii americani şi chinezi au analizat date dintr-un nou sondaj longitudinal realizat pe 17.708 adulţi chinezi cu vârsta de 45 de ani şi au descoperit că stilul de viaţă poate influenţa înălţimea pe care o vom avea la bătrâneţe. 

„Constatările indică faptul că nu numai evenimentele din primii ani de viaţă sunt asociate cu modul în care vom îmbătrâni, ci şi deciziile pe care le luăm mai târziu în ceea ce priveşte sănătatea”, a declarat profesorul John Strauss. 

Studiul a scos la iveală faptul că scădere în înălţime de-a lungul timpului este un indicator important pentru alte probleme de sănătate, indiferent de înălţimea maximă a indivizilor. De exemplu, în studiu s-a observat o legătură puternică între pierderea în înălţime şi sănătatea cognitivă. Mai exact, cercetătorii au descoperit că oamenii care scad mult în înălţime odată cu trecerea anilor au o probabilitate mai mare de a obţine scoruri mici la teste cognitive ce vizau memoria pe termen scurt, capacitatea de a realiza probleme matematice de bază şi de a conştientiza data în care sunt. 

De asemenea, cercetarea a evidenţiat şi faptul că oamenii care trăiesc în oraşe scad mult mai puţin în înălţime comparativ cu cei care stau în zone rurale. Bărbaţii care nu au terminat şcoala primară pierd în înălţime cu 0,9 cm mai mult, comparativ cu cei care au finalizat aceste studii. Mai mult, finalizarea liceului pare să îi scutească pe oameni de o pierdere în înălţime de 1 cm. Cercetătorii susţin că diferenţele sunt destul de mari, având în vedere că în medie bărbaţii pierd cam 3,3 cm în înălţime.

În rândul femeilor, cele care nu terminat şcoala primară pierdeau 0,6cm, comparativ cu cele care au urmat aceste studii, în condiţiile în care, odată cu trecerea timpului, în medie acestea scad cu aproximativ 3,8 cm în înălţime.

„Înălţimea a fost recunoscută drept un indicator acceptabil pentru condiţiile medicale ale copiilor, dar aici apar nişte complicaţii. Sănătatea unora dintre adulţi ar putea fi determinată de circumstanţele din copilărie, însă oamenii scad în înălţime diferit, iar această micşorare poate fi considerată o măsurătoare pentru problemele de sănătate ale adulţilor”, a declarat coautorul studiului Geert Ridder. 

Cercetătorii au explicat că schimbările fizice asociate cu îmbătrânirea includ o creşterea a grăsimii corporale şi o scădere a masei osoase. Cu toate acestea, o scădere a înălţimii poate fi exacerbată de artrită, inflamaţii ale articulaţiilor coloanei vertebrale sau osteoporoză, condiţii asociate cu alegerile pe care le facem privind stilul de viaţă. 

Cine a inventat ciocolata?

Istoria ciocolatei începe în America Latină, acolo unde cresc arbori sălbatici de caco. Despre primii oameni care au consumat ciocolata, dar şi despre cel care a inventat batonul de ciocolată aflăm de la Joanne Harris.

Ciocolata, aşa cum o ştim noi azi, în formă de baton, a fost invenţia domnului Joseph Fry, din Londra. El a creat primul baton de ciocolată în 1847, adăugând mai mult unt de cacao şi mai puţină apă reţetei.  

Apoi, în 1875, Daniel Peter şi Henri Nestleau adăugat lapte condensat dând naştere primului baton de ciocolată cu lapte. 

Totuşi,ciocolata se folosea deja de mii de ani, însă sub altă formă. 

Populaţiile de maiaşi şi incaşi, din America de Sud , foloseau un fel de băutură de ciocolată pe care o consumau în timpul ritualurilor religioase. Ulterior, obiceiul a fost adus în Europa prin intermediul primilor exploratori. 

Se presupune că primele boabe de cacao au fost aduse în Europa de Cristofor Columb, în jurul anului 1503, însă nimeni nu ştia la ce folosesc. 

Câţiva ani mai târziu, conchistadorul spaniol Hernán Cortés a descoperit Lumea Nouă iar când s-a întors în Spania, din Mexic, în 1528, şi-a umplut galionul cu boabe de caco şi cu echipamente necesare pentru a produce băutura de ciocolată. 

Cu toate acestea, a fost nevoie de mai bine e 100 de ani pentru ca obiceiul consumului de ciocolată să devină popular în Europa, asta după ce, iniţial ciocolata a fost văzută ca un panaceu. Medicii îl recomandau pentru tratarea febrei, răcirea corpului, ca adjuvant pentru digestie şi ca medicament ce atenua durerea. 

 Ulterior, consumul acestei băuturi a devenit un obicei des întâlnit în rândul oamenilor înstăriţi.

Din miracolele naturii: un singur aliment ne protejează de diabet, cancer, probleme cardiace şi artrită!

O nouă cercetare arată că persoanele care consumă de două sau de trei ori pe săptămână nuci îşi pot reduce riscul de a suferi de diabet de tip 2 cu aproape un sfert.

Studiul efectuat pe aproape 140.000 de femei din Statele Unite ale Americii a arătat că persoanele care consumă regulat porţii mici de nuci se bucură de protecţie împotriva acestei afecţiuni ce ameninţă să se transforme într-o epidemie la nivel global.

Femeile care consumau un pachet de nuci de 28 de grame de cel puţin două ori pe săptămână prezentau un risc cu 24% mai mic de a dezvolta diabet de tip 2 în comparaţie cu femeile care consumau rar sau deloc nuci.

Cele mai noi rezultate au fost publicate în Journal of Nutrition, însă acest studiu nu este primul care indică efectul anti-diabetic al nucilor, alte cercetări arătând beneficii similare. Cu toate acestea, noua cercetare este una dintre cele mai mari studii care atestă că un consum regulat de nuci poate preveni apariţia acestei boli.

Deşi studiul a fost efectuat doar pe femei, este foarte probabil ca şi bărbaţii să beneficieze de acelaşi efect.

În România, peste 590.000 de pacienţi sunt diagnosticaţi cu diabet zaharat, iar autorităţile medicale estimează că numărul real este mai aproape de un milion, acesta urmând să crească în următorii ani ca rezultat al sedentarismului şi al stilului de viaţă nesănătos. Netratat, diabetul poate creşte riscul de atacuri de cord, orbire şi amputare.

Principalii factori de risc pentru diabet sunt inactivitatea fizică, dieta nesănătoasă şi kilogramele în plus.

Prevenirea diabetului nu este singurul beneficiu al nucilor. Acestea sunt bogate în acizi graşi sănătoşi, despre care mai multe studii au arătat că reduc inflamaţia în corp şi protejează împotriva afecţiunilor cardiovasculare, a cancerului şi a artritei.

Mai mult,  un studiu efectuat anul trecut de experţi de la Universitatea California a arătat că tinerii cu vârste cuprinse între 20 şi 40 de ani care consumau nuci în fiecare zi îşi creşteau numărul de spermatozoizi şi nivelul fertilităţii.

Un alt studiu, realizat de cercetătorii de la Universitatea Louisiana State, arată că persoanele care consumă nuci îşi reduc riscul de a deveni obezi. Persoanele care consumau diferite varietăţi, printre care migdalele, caju sau fistic prezentau o greutate mai scăzută, un indice de masă corporală mai mic şi o circumferinţă a taliei mai mică decât persoanele care nu mâncau nuci. De asemenea, aceste persoane prezentau un risc mai mic de a suferi de probleme de inimă, diabet de tip 2 şi de sindromul metabolic.

„Poarta Infernului” a fost descoperită în Turcia

În sud-vestul Turciei, în ruinele unui străvechi aşezări, o echipă de arheologi italieni a descoperit „intrarea în Infern”, o peşteră plină de gaze toxice, despre care oamenii Antichităţii credeau că ar reprezenta intrarea în împărăţia subpământeană a zeului morţii.

Cunoscută sub numele de „Poarta lui Pluto” - Ploutonion în greacă, Plutonium în  latină - , peştera este situată în apropiere de străvechiul oraş Hierapolis (azi Pamukkale, în Turcia).

Autorii antici o descriau ca pe o grotă plină de aburi urât mirositori şi ucigători. 

„Orice animal care intră în ea moare pe loc”, scria geograful antic grec Strabo (64/63 î.e.n. -  cca. 24 e.n.) 

Peştera a fost descoperită de o echipă de arheologi condusă de Francesco D'Andria, profesor de arheologie clasică la Universitatea din Salento, Italia.

Situl arheologic de la Hierapolis este înscris pe Lista UNESCO a Patrimoniul Mondial. Aşezarea a fost întemeiată în jurul anului 190 î.e.n. de către Eumenes al II-lea, regele din Pergam, şi a ajuns în stăpânirea Romei în 133. î.e.n.

În urma acestei schimbări, oraşul elenistic s-a transformat într-un înfloritor oraş roman, cu temple, un teatru şi locuri sacre precum izvoarele termale, despre care se credea că aveau însuşiri tămăduitoare.

”Am descoeprit Plutonium reconstruind traseul unui izvor termal. Izvoarele de la Pamukkale, care au dat naştere celebrelor terase de travertin, îşi au originea în această peşteră”, a explicat prof. D'Andria.

În situl arheologic se găsesc resturile a numeroase construcţii abandonate şi ruinate, posibil ca urmare a unor cutremure, iar şi mai multe ruine au ieşit la iveală datorită săpăturilor. Arheologii au găsit semi-coloane ionice şi, deasupra lor, o inscripţie ce făcea referire la divinităţile subpământene Pluto şi Kore.

Au mai fost găăsite, de asemenea, rămăşiţele unui templu, ale unui bazin şi ale unor şiruri de trepte situate deasupra peşterii - toate corespunzând descrierii locului în documente antice.

„Oamenii puteau asista la ritualuri sacre de pe aceste trepte, dar nu se puteau apropia de intrarea peşterii. Doar preoţii puteau sta în faţa intrării”, a explicat D'Andria.

După părerea lui,  exista la faţa locului o anumită organizare „turistică”: de pildă, pelerinilor le erau date păsărele, cu ajutorul cărora să poată vedea efectul mortal al atmosferei peşterii, în timp ce preoţii, aflaţi sub influenţa unor halucinaţii, sacrificau tauri în cinstea zeului Pluto. Cermonia includea şi mânarea animalelor vii în peşteră şi scoaterea lor afară după ce mureau.

În  timpul săpăturilor, arheologii au putut constata ei înşişi efectle letale ale peşterii. Mai mute păsări au murit încercând să se apropie de gura caldă a peşterii, ucise instantaneu de emanaţiile de dioxid de carbon.

După cât se pare, doar preoţii eunuci ai zeiţei Cybele, o străveche divinitate a fertilităţii, puteau intra prin ”Poarta lui Pluto” fără să păţească nimic.

„Îşi ţineau răsuflarea cât puteau de mult”, scrie Strabo, adăugând că invulnerabilitatea lor s-ar fi putut datora fie castrării, fie ocrotirii divine, fie anumitor capacităţi fizice deosebite, care acţionau ca antidot împotriva gazelor toxice.

Locul era, de asemenea, după spusele prof. D'Andria, faimos pentru viziunile pe care le aveau aici pelerinii şi profeţiile rostite de către oficianţi, un efect care s-ar fi datorat stărilor de halucinaţie produse de gazele provenite din apele freatice de sub Hierapolis

Încă înfloritor în secolul al IV-lea e.n. şi vizitat ocazional şi în cursul celor două secole următoare, locul era un important centru de pelerinaj pentru intelectualii „păgâni” ai Antichităţii Târzii.

În cursul secolului al VI-lea e.n., gura peşterii a fost astupată de către creştini, iar la distrugerea locului au contribuit, probabil, şi cutremurele.

Prof. D'Andria şi echipa sa lucrează acum la reconstruirea digitală a sitului.

Un nou studiu arată ce trebuie să mănânci pentru a trăi mai mult

Un nou studiu publicat în cursul acestei săptămâni în Statele Unite ale Americii arată că persoanele cu vârste mai mari de 65 de ani care consumă peşte trăiesc, în medie, cu doi ani mai mult decât oamenii care nu se hrănesc cu acizii graşi omega-3 ce se găsesc în carnea de peşte.

Cercetătorii au descoperit că persoanele care prezentau un nivel ridicat al acizilor graşi omega-3 aveau, totodată, un risc de a deceda cu 27% mai scăzut, iar riscul de a muri în urma unei afecţiuni cardiace era cu 35% mai mic decât în cazul persoanelor care aveau un nivel scăzut al acestor acizi graşi.

Studiul a fost realizat de oamenii de ştiinţă de la Harvard School of Public Health şi a fost publicat în jurnalul ştiinţific Annals of Internal Medicine.

Deşi alte cercetări mai vechi au demonstrat existenţa unei legături între acizii graşi omega-3 şi riscul scăzut de afecţiuni cardiace, acest studiu a analizat datele existente despre persoanele în vârstă pentru a stabili dacă există vreo legătură între consumul de peşte şi riscul de deces.

Oamenii de ştiinţă au analizat 16 ani de date colectate de la 2.700 de adulţi americani cu vârste mai mari de 65 de ani. Participanţii la studiu nu consumau suplimente cu ulei de peşte, pentru a elimina confuzia provocată de diferenţele între acizii graşi omega-3 obţinuţi din suplimente şi cei obţinuţi din dietă.

Persoanele care aveau cel mai mare nivel al acizilor graşi omega-3 în corp, ce pot fi obţinuţi din surse precum somonul, tonul, halibutul, heringul sau macroul, prezentau cel mai mic risc de a muri din orice cauză, trăind în medie cu 2,2 ani mai mult decât persoanele care prezentau cel mai scăzut nivel al acestor acizi graşi.

Cercetătorii au identificat o legătură puternică între acidul docosahexaenoic (DHA) şi riscul scăzut de a muri în urma unei probleme de inimă. Acidul eicosapentaenoic (EHA) prezenta o legătură puternică cu un risc mai mic de atac de cord nonfatal, iar acidul docosapentaenoic (DPA) era asociat unui risc scăzut de a muri în urma unui accident vascular cerebral.

Rezultatele pozitive se menţineau chiar şi după ce cercetătorii au ajustat datele pentru a ţine seama de factorii demografici, de stil de viaţă şi de dietă.

„Studiul nostru subliniază importanţa pe care un nivel adecvat de omega-3 în sânge îl are pentru sănătatea cardiovasculară, sugerând că în anii bătrâneţii aceste beneficii duc la o viaţă mai îndelungată”, a comentat Dariush Mozaffarian, principalul autor al studiului şi totodată profesor în cadrul departamentului de epidemiologie al Harvard School of Public Health.

„Cel mai mare efect benefic se înregistrează în rândul persoanelor care trec de la consum zero la un consum moderat de peşte, adică aproximativ două porţii de peşte gras pe săptămână”, a concluzionat Mozaffarian.

Cum acţionează bizara tulburare de somn care îi face pe oameni să vadă „demoni”?

Atunci când regizorul Carla MacKinnon a început să se trezească de mai multe ori pe săptămână fără a se putea mişca, având în acelaşi timp senzaţia că în cameră cu ea se găseşte o „prezenţă” tulburătoare, artista a decis să studieze acest fenomen bizar.

Acum, eforturile sale de cercetare vor fi concretizate într-un film de scurt metraj şi într-o platformă artistică care va explora acest fenomen înfricoşător şi ciudat ce poartă numele de „paralizie în timpul somnului”. Filmul va fi lansat în luna iunie a acestui an.

Paralizia în timpul somnului are loc atunci când oamenii devin conştienţi, însă muşchii lor rămân în starea ultrarelaxată ce previne ca oamenii să transpună în realitate mişcările din vise. Această experienţă poate fi deosebit de înfricoşătoare, mulţi oameni având halucinaţii în care simt o prezenţă malefică în apropierea lor sau chiar simt cum un atacator îi sufocă. Sondajele efectuate de specialişti estimează că între 5% şi 60% din populaţie suferă de această tulburare înspăimântătoare.

„De-a lungul verii am suferit de această problemă de multe ori, destul de frecvent, astfel că am devenit interesată de ce se întâmplă, care este baza medicală sau ştiinţifică a acestui fenomen”, a explicat MacKinnon.

Întrebările pe care şi le punea au făcut-o pe regizoare să discute cu psihologi, oameni de ştiinţă şi cu alţi oameni care suferă de aceeaşi problemă. De-a lungul planetei se întâlnesc numeroase mituri şi legende referitoare la paralizia în somn, de la incubus şi sucubus (demoni masculini şi feminini din mitologia europeană despre care se cred că vin în timpul nopţii şi fac sex cu persoanele adormite) până la delfinul roz din Brazilia care noaptea devine seducător.

Câteva dintre întâmplările descoperite de MacKinnon arată de ce aceste mituri sunt tulburătoare.

Un bărbat i-a povestit regizoarei despre episoadele de paralizie în somn de care suferă. În timpul acestor experienţe, bărbatul avea parte de halucinaţii ce păreau extrem de reale, văzând un copil care dansa pe patul său şi cânta versuri din cântece de copii. Uneori, copilul se aşeza pe perna sa şi vorbea cu el. Într-o seară, copilul i-a pus bărbatului o întrebare personală. Atunci când bărbatul a refuzat să răspundă, copilul s-a transformat într-un „demon groaznic”, a relatat MacKinnon.

Un alt bărbat, ce suferea şi de narcolepsie, afecţiune ce stimulează apariţia paraliziei în somn, a avut parte de o experienţă în care lumea din vis şi cea reală s-au confruntat într-un mod înfiorător. De regulă, episoadele de paralizie de care acesta suferea includeau halucinaţii în care alte persoane erau prezente în camera sa, iar bărbatul auzea voci şi zgomote în jurul său. Într-o noapte, bărbatul s-a trezit într-o stare de paralizie şi a văzut, ca de obicei, o persoană în camera sa. „Deodată, bărbatul şi-a dat seama că ceva e diferit”, relatează MacKinnon. „Subit, a conştientizat că se găseşte în starea de paralizie de somn, cu ochii deschişi, realizând totodată că persoana din camera lui nu este rezultatul unei halucinaţii, ci chiar se găseşte acolo”, a mai spus MacKinnon. „Prezenţa” din cameră nu era un demon imaginat, ci un hoţ în mijlocul unei spargeri.

Aproape sigur, fenomenul de paralizie în somn stă la baza miturilor incubusului şi sucubusului, demoni despre care se credea că fac sex cu oameni, fără ca aceştia să ştie, în timpul somnului. MacKinnon afirmă că studiile ştiinţifice efectuate asupra paraliziei în somn explică aceste mituri. Senzaţia de sufocare şi sentimentul că cineva apasă pe pieptul propriu, ambele des întâlnite în timpul paraliziei de somn, ar putea rezulta în urma ritmului automat al respiraţiei ce caracterizează perioada de somn. Atunci când devin conştienţi în timpul acestui ritm de respiraţie, oamenii încearcă să-şi aducă respiraţie sub controlul voluntar, iar eşecul duce la apariţia senzaţiei de sufocare.

Dacă adăugăm la această senzaţie halucinaţiile ce se „scurg” din lumea viselor, nu este de mirare că oamenii au senzaţia unor întâlniri cu demoni, fantome sau chiar că sunt răpiţi de extratereştri, explică MacKinnon.

MacKinnon avertizează că paralizia în somn are şanse mai mari să aibă loc atunci când somnul cuiva este deja deranjat într-un mod sau altul – poate pentru că respectiva persoană a călătorit, se simte prea încins sau prea înfrigurat sau pentru că doarme într-un loc nefamiliar sau înfricoşător. Aceste tendinţe fac mai probabil ca o persoană să experimenteze senzaţia de paralizie în somn atunci când este deja vulnerabilă la gânduri cu fantome şi demoni.

„Este foarte interesant faptul că explicaţiile ştiinţifice şi cele psihologice ale acestui fenomen tind să se completeze, nu să se contrazică”, spune MacKinnon.

De când lucrează la acest proiect, MacKinnon a reuşit să-şi ţină episoadele de paralizie în somn sub control – sau cel puţin reuşeşte să se menţină calmă în timpul lor. Secretul, spune regizoarea, constă în folosirea acestor episoade sub forma unei cercetări, în timpul cărora este atentă la detalii precum senzaţiile din braţe sau poziţia în care se găseşte. Acest tip de conştientizare tinde să elimine apariţia halucinaţiilor terifiante, spune MacKinnon.

„Mi-a luat mult timp până când am încetat să mai cred că e ceva real, pentru că ai senzaţia că este ceva incredibil de real”, a concluzionat Carla MacKinnon.

Spune-mi când aprinzi prima ţigară ca să îţi spun cu cât eşti mai aproape de cancer

Cât timp laşi să treacă între trezitul de dimineaţă şi prima ţigară? Oamenii de ştiinţă susţin că cu cât acest interval este mai scăzut, cu atât sunt mai multe şanse ca indivizii în cauză să sufere de cancer la plămâni sau de cancer oral.

„Am descoperit că indivizii care consumă ţigări imediat după ce se trezesc au un nivel crescut de NNAL (un metabolit al NNK, o substanţă cancerigenă un specific tutunului) în sânge, comparativ cu fumătorii care care se abţin de la fumat o jumătate de oră sau mai mult, după ce s-au trezit. Rezultatele au fost aceleaşi indiferent de numărul de ţigări pe care îl consumau participanţii la studiu”, a declarat Steven Branstetter. 

Potrivit lui Branstetter, alte cercetări au arătat că NNK induce apariţia tumorilor pulmonare în cazul mai multor specii de rozătoare. Prin urmare, nivelurile de NNAL din sânge pot prezice riscul de apariţie a cancerului pulmonar atât la rozătoare, cât şi la oameni. Mai mult, nivelurile de NNAL sunt stabile în cazul fumătorilor, iar o singură analiză poate reflecta expunerea unui individ. 

În studiu, Branstetter şi Joshua Muscat au examinat date prelevate de la 1.945 fumători adulţi care au dat probe de urină pentru măsurarea nivelului de NNAL. De asemenea, aceşti participanţi au declarat şi cât de repede îşi aprind prima ţigară după trezitul de dimineaţă. 

Rezultatele au arătat că 32% dintre participanţi fumau prima ţigară la doar 5 minute după ce se trezeau, 36% făceau acest lucru la 6-30 de minte după ce se ridicau din pat şi 19% fumau la mai mult de o oră după ce se trezeau. Astfel, oamenii de ştiinţă au constatat că nivelul de NNAL era corelat cu mai mulţi factori printre care şi vârsta participanţilor, sexul lor, vârsta la care se apucaseră de fumat şi probabilitatea ca alt fumător să locuiască sub acelaşi acoperiş ca ei.

„Cel mai important este faptul că am descoperit că nivelul de NNAL era mai mare în rândul oamenilor care fumau imediat după ce se trezeau şi asta indiferent de frecvenţa cu care fumau şi alţi factori care preziceau concentraţiile de NNAL. Bănuim că aceşti oameni, care fumează la scurt timp după trezire, inhalează mai adânc şi mai profund, lucru care poate explica nivelul crescut de NNAL din sânge şi riscul crescut de apariţie a cancerului pulmonar şi al celui oral”, a încheiat Branstetter. 

Insomnia ne triplează riscul de a suferi de probleme cardiace

De parcă oboseala fizică şi dificultăţile în gândire nu ar fi fost de ajuns, un nou studiu susţine că insomnia poate afecta buna funcţionarea a inimii.

Pentru mai bine de 11 ani, o echipă de cercetători de la mai multe universităţi scandinave au urmărit obiceiurile de somn şi rata de insuficienţă cardiacă pe un eşantion de 50.000 de bărbaţi şi femei. Cercetarea s-a concentrat pe trei trăsături majore ale insomniei: dificultatea de a adormi,  trezitul în mod repetat în timpul nopţii şi persistenţa senzaţiei de oboseală chiar şi după somn. 

Din nefericire, constatările oamenilor de ştiinţă sunt destul de îngrijorătoare. Mai exact, participanţii care au experimentat „ocazional” doar unul dintre cele 3 simptome menţionate aveau un risc de 5% de a dezvolta insuficienţă cardiacă. Mai mult, cei care se confruntau des cu unul dintre simptome avea un risc de apariţie a insuficienţei cardiace de 14%, comparativ cu cei care nu experimentaseră astfel de probleme.

În plus, aşa cum era de aşteptat, cei mai afectaţi au fost participanţii care se confruntau cu toate cele 3 probleme. În rândul acestora, oamenii de ştiinţă au descoperit că rata de manifestare a insuficienţei cardiace era de trei ori mai mare, comparativ cu restul participanţilor care nu experimentaseră niciun simptom. 

„Insomnia este o tulburare marcată de hiperexcitabilitate”, a explicat coautorul studiului, Lars Laugsand. Aşadar, în loc ca în timpul somnului să ne aflăm într-o stare de odihnă, insomnia creşte activitatea la nivelul sistemului nervos simpatic, care determină eliberarea hormonilor de stres în fluxul sanguin. La rândul ei, această „inundaţie” de hormoni creşte presiunea arterială, lucru care explică de ce atunci când ne confruntăm cu insomniile simţim că inima „ne-o ia la trap” sau că ni se supraîncălzeşte corpul. 

Mai mult, aceşti hormoni de  stres cresc nivelul de inflamaţii şi stimulează eliberarea de catecolamina, un grup de compuşi pe care cercetări anterioare l-au asociat cu un risc crescut de apariţie a bolilor cardiace. 

Ce putem face în această situaţie? Laugsand susţine că trebuie să încercăm să avem parte de somn de calitate pe care ni-l putem asigura dacă ne concentrăm asupra 4 aspecte importante:

1. Comportamentul

Trebuie să evităm să „tragem un pui de somn în timpul zilei” şi să ne relaxăm cu cel puţin 30 de minute înainte de culcare. Asta înseamnă că în acea jumătate de oră înainte de somn nu ar trebui să ne uităm la TV,  să lucrăm la computer sau să folosim orice alt dispozitiv digital care ne menţine stimulaţi. Cel mai potrivit ar fi să stabilim o rutină, fixându-ne ore la care să ne culcăm şi la care să ne trezim. 

2. Mediul

În dormitor trebuie să fie cât se poate de întuneric şi de linişte. De asemenea, temperatura din cameră ar trebui să fie scăzută. Cercetări anterioare au descoperit că oamenii adorm mai repede dacă temperatura capului este scăzută. 

3. Dieta

Cafeina trebuie evitată cu 6-8 ore înainte de culcare şi la fel şi alcoolul. Pe de altă parte, foamea este un factor care ne ţine treji noaptea, motiv pentru care s-ar putea să putem dormi mai liniştiţi dacă luăm o gustare cu câteva ore înainte de somn. 

4. Exerciţiile fizice

Dacă nu ne obosim de-a lungul zilei, ne va fi greu să dormim noaptea. 

Cum să prinzi un asteroid: NASA dezvăluie detalii despre planul său de a captura un astfel de obiect spaţial

Agenţia spaţială americană plănuieşte să captureze asteroidul cu ajutorul unei plase gigantice şi să-l aducă aproape de Lună - îndeajuns de aproape pentru ca exploratorii să-l poată vizita!

NASA are de gând să ceară finanţarea acestui proiect îndrăzneţ, care a fost sugerat anul trecut de specialiştii de la California Institute of Technology (CalTech). Este vorba despre capturarea unui asteroid de aproximativ 500 de tone cu ajutorul unei nave spaţiale fără pilot, smulgerea lui de pe orbita proprie şi mutarea lui pe o nouă orbită, aproape de Lună.

Proiectul ar putea costa, în total, 2,65 de miliarde $ şi s-ar putea întinde pe o perioadă de 10 ani.

Proiectul întocmit de specialiştii de la CalTech sugerează că aducerea unui asteroid de 500 de tone mai aproape de Pămpânt le-ar oferi astronauţilor o destinaţie „unică, semnficativă şi accesibilă” pentru misiunile spaţiale din următorii ani. Scopul final este punerea la punct a unor tehnologii care să permită exploatarea resurselor minerale ale asteroizilor.

Planul are în vedere o misiunie integral robotizată care să localizeze şi să captureze un asteroid apropiat de Pământ (sau NEA - Near Earth Asteroid), cu un diametru de cca. 7 metri şi o masă de aproximativ 500 de tone.

Oamenii de ştiinţă speră că o astfel de bucată de rocă, de dimensiuni relativ modeste, ar putea conţine până la 100 de tone de apă, 100 de tone de compuşi bogaţi în carbon, 90 de tone de metale şi 200 de tone de silicaţi.

Iată principalele puncte ale planului:

• o navă spaţială de 18 tone va fi lansată cu ajutorul unei rachete Atlas V şi va utiliza atracţia gravitaţională a Lunii pentru a se lansa spre ţintă, în spaţiul interplanetar.
• odată ajunsă acolo, nava va desfăşura un sac gonflabil enorm în care va învălui asteroidul, făcând în acelaşi timp manevre de stabilizare care să-i menţină poziţia în ciuda oricăror rotiri ale „prăzii”.
• mai multe „şireturi” vor fi apoi strânse, pentru a închide gura sacului şi a ataşa strâns nava de asteroid.
• deoarece a mişca un astfel de obiect masiv ar necesita un consum enorm de combustibil, care ar fi greu de transportat la bordul navei, savanţii au imaginat o altă metodă bazată pe utilizarea aşa-numitelor propulsoare ionice, dispozitive care creează forţă de tracţiune prin accelerararea ionilor (atomi sau molecule încărcate electric). Aceste dispozitive creează o forţă de tracţiune foarte slabă, comparativ cu motoarele convenţionale cu combustibil chimic, dar ajung să de naştere unui impuls specific foarte mare accelerând ionii ejectaţi până la viteze foarte mari. Pentru accelerare, este utiliizată energia electrică furnizată de panouri solare.

Cu acest mod de propulsie, nava şi încărcătura vor porni în călătoria spre Lună, planificată să dureze între 2 şi 6 ani.

Ne pregătim de o schimbare uluitoare: „Consecinţele vor fi resimţite în tot ecosistemul global”, spun specialiştii

Teritoriul aflat în interiorul cercului polar Arctic va avea parte de o „înverzire” explozivă în următoarele decenii, pe măsură ce iarba, arbuştii şi copacii vor prospera în solul ce va fi eliberat de gheaţă şi de permafrost în urma încălzirii globale, se arată într-o cercetare publicată în jurnalul „Nature Climate Change”.

Suprafeţele împădurite din Arctic ar putea creşte cu până la 52% până în 2050, arată cercetătorii, pe măsură ce „limita pădurilor” – latitudinea maximă până la care pot să crească copacii – se va muta câteva sute de kilometri mai la nord. Rezultatele au fost obţinute în urma unor simulări computerizate.

„O astfel de redistribuire pe scară largă a vegetaţiei arctice va avea un impact ce va reverbera în întregul ecosistem global”, a comentat Richard Pearson, expert în cadrul Centrului de Biodiversitate şi Conservare de la American Museum of Natural History.

Arctica a devenit unul din cele mai importante puncte de pe Terra în ceea ce priveşte încălzirea globală. În ultimii 25 de ani, temperaturile din Arctica au crescut de două ori mai repede decât în restul planetei.

„Impactul acestor schimbări va fi resimţit la distanţe uriaşe de regiunea arctică”, a explicat Pearson. „De exemplu, unele specii de păsări migrează din latitudini mai joase şi se aşteaptă să găsească un anumit habitat în zona polară, cum ar fi zone întinse de spaţiu deschis în care să-şi construiască cuiburile”, a exemplificat cercetătorul.

Într-un alt studiu publicat în cursul acestui weekend, oamenii de ştiinţă olandezi au descoperit că bancurile de gheaţă din Antarctica, o altă sursă de îngrijorare în ceea ce priveşte schimbările climatice, au crescut datorită încălzirii globale.

Apa rezultată din topirea gheţarilor de pe continentul Antarctic duce la crearea unui strat protector, rece, pentru bancurile de gheaţă, pentru că are ca sursă apa dulce, care este mai densă decât apa sărată, au descoperit cercetătorii de la Institutul Meteorologic Regal din Olanda.

Studiul cercetătorilor olandezi elucidează un mister: de ce bancurile de gheaţă din jurul Antarcticii s-au dezvoltat în ultimii ani, ajungând în 2010 să se întindă pe cea mai mare suprafaţă înregistrată până acum.

Alţi cercetători afirmă că acest fenomen este unul dintre efectele neaşteptate ale încălzirii globale. Chiar dacă nivelul bancurilor de gheaţă din Antarctica a crescut, în 2011 şi în 2012 s-au înregistrat creşteri îngrijorătoare ale nivelului oceanului planetar, lucru ce a rezultat parţial în urma topirii gheţarilor din Groenlanda şi Antarctica.

Cum am arăta dacă n-am avea oase?

Fără de schelet poate că ne-am putea întinde braţele ca elasticele sau ne-am putea strecura pe sub uşi însă, însă lipsa scheletului ar impune câteva probleme în ceea ce priveşte păstrarea unei forme, explică anatomistul Joy S. Gaylinn Reidenberg.

Exact ca o gelatină, , din cauza forţei gravitaţionale, în cea mai mare parte a timpului am lua forma cutiei sau recipientului în care ne-am afla. Fără a fi aşezaţi într-un vas, în schimb, probabil că am arăta ca o mare „baltă” de jeleu căzut pe podea. 

Scheletul ne dă formă, el fiind un fel de schelă interioară care ne permite să arătăm în modul nostru caracteristic, prin asigurarea unor suprafeţe de care se pot ataşa muşchii şi articulaţiile care acţionează precum scripeţii

În lipsa acestor părţi dure din corp, care pot ajuta la susţinerea muşchilor şi fără avantajul mecanic adus de articulaţii am fi mereu nevoiţi să ne canalizăm toată energia pentru a ne mişca membrele. În consecinţă, în lipsa scheletului am fi întotdeauna slăbiţi şi obosiţi.  

În schimb, dacă am trăi fără schelet şi am alege să locuim în apă, datele problemei s-ar schimba un pic deoarece în acest mediu nu am mai obosi atât de mult. Probabil că am arăta ca nişte meduze sau caracatiţe. 

Am disecat un calmar uriaş cândva şi am avut ocazia să văd cât de neobişnuite sunt aceste animale. Ele nu au oase, dar au o flexibilitate uimitoare astfel încât se pot strecura chiar şi prin crăpături. Braţul unui calmar se îndoaie atunci când muşchii se încordează pe o singură parte a membrului, se scurtează atunci când toţi muşchii se contractă simultan şi se lungeşte când un inel muscular coboară de-a lungul braţului. Această ultimă acţiune împinge fluidul în interior prin vârful braţului, aşa cum mâna unui om strânge un tub de pasta de dinţi, şi împinge braţul spre înainte. 

Cele mai interesante tradiţii româneşti: „boul înstruţat” şi alte obiceiuri populare

Fac parte de secole din viaţa satului şi au în nume un sunet arhaic care ne face să ne gândim la ele ca la nişte obiceiuri vii cândva, azi rămase doar amintire. Şi totuşi...Unele dintre aceste tradiţii populare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului nivelator al civilizaţiei contemporane. Modernizarea se face simţită, ici-colo – de pildă, în portul fetelor care, la sărbători, îmbină straiele populare cu pantofi la modă - dar tradiţia rezistă. Evenimentele mari şi mici ale vieţii, munca şi căsătoria, credinţele religioase, creştine sau precreştine, dau sens acestor obiceiuri populare româneşti, care iată, persistă, ca un mesaj liniştitor de continuitate şi stabilitate.

Boul înstruţat este o sărbătoare a solstiţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau Rusalii. Personajul central era un bou cu înfăţişare falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu clopoţei, cu flori şi ţesături frumoase şi care era plimbat pe uliţa satului, reprezentând, cred etnologii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor recolte bogate. “Zeul” zoomorf străbătea satul, însoţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală.

Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlănţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spectaculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.

Tânjaua este un vechi obicei popular întîlnit încă, sub diferite denumiri, în unele sate din Maramureş şi Bistriţa Năsăud; este un obicei agrar, ce avea loc în ziua de Sângoerz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) sau a doua zi de Paşte.
Cea mai cunoscută este Tânjaua de pe Mara, care încă se organizează, cu tot ceremonialul ei spectaculos, în câteva sate maramureşene; unul dintre acestea este satul Hoteni, din comuna Ocna Şugatag, devenit cunoscut pentru Tânjaua sa, prilej de mare mândrie pentru hotenari  şi de organizare a unei vesele şi colorate sărbători agrare de primăvară.

Ceremonialul se organiza în cinstea celui mai harnic gospodar – de obicei era ales cel care ieşise primul la arat, dar se ţinea seama şi de calităţile morale ale omului cu pricina.

Se alcătuia o procesiune la care luau parte sătenii, în straie de sărbătoare, purtând tânjale (nişte piese care intră în alcătuirea carului ) şi juguri împodobite cu ramuri şi flori. Sărbătoritul era dus, pe o teleguţă, la râu, unde era udat cu apă pe faţă, se rosteau invocaţii pentru dobândirea de “roade bune” (recoltă bogată), apoi sărbătoritul îşi invita consătenii acasă, unde-i ospăta.

“Indiferent de nume şi de data la care se efectua obiceiul (Sângeorz, Paşte)”, scrie Ion Ghinoiu, reputat specialist în studiul obiceiurilor populare, [...] suntem în prezenţa unor practici străvechi, precreştine.” Ceremonialul cu semnficaţii agrare era parte a unor complexe ritualuri de fertilitate, menite să asigure, în credinţele populare, obţinerea de recolte îndestulătoare, condiţia de bază a supravieţuirii.

Umblatul în tez este o bucurie de primăvară a copiilor maramureşeni; e un fel de mers cu colindul, dar de Paşte. Nu mai colindă ei, copiii, chiar aşa, îmbrăcaţi în hăinuţe populare, ca în poză, dar obiceiul s-a păstrat (cum s-a păstrat şi cel al colindului de Crăciun, chiar şi la oraş, unde copiii încă mai colindă - prin blocuri, îmbrăcaţi în hanorace de fâş, dar colindă!)

În Maramureş, de Paşte, copilaşii merg pe la casele din sat, salutând gazdele cu “Hristos a-nviat!” şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii. Celor mai mari, de 13-14 ani, li se oferă, cam în derâdere, câte o unealtă de gospodărie (o mătură, o lopată), ca o aluzie la faptul că de-acum ar trebui să se lase de treburi copilăreşti şi să se apuce de treburi de oameni mari. Azi, fireşte, cei de 13-14 sunt socotiţi tot copiii, dar pe vremuri, la sate, cei de această vârstă erau consideraţi aproape adulţi şi li se pretindea să muncească în gospodărie, cu eforturi şi răspunderi de oameni mari, pregătindu-se ca peste doar câţiva ani să-şi întemeieze propriile lor gospodării. În amintirea acestei concepţii, „măriceii” de 13-14 ani care se amestecă printre mititeii de 8-10-12 ani la umblatul în tez au parte de un „apropo” – li se arată uneltele muncii gospodăreşti, ca să li se aducă aminte că nu vor mai fi mult timp copii...

Păzitul Usturoiului era o petrecere menită să îndepărteze spiritele rele, la apropierea iernii. Avea loc în aşa-numita Noapte a Strigoilor, care, conform calendarului creştin, cădea în Noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie.

Ecouri ale unor astfel de sărbători se găsesc în toată Europa, ele celebrând înnoirea timpului, în cadrul unui ciclu anual jalonat de momente speciale, ceremoniale, precum solstiţiile şi echinocţiile sau, mai târziu, anumite sărbători din calendarul creştin.

În vremurile vechi, cred specialişti etnologi, în preajma acestei date se sărbătorea încheierea unui an şi începutul unuia nou. Spre sfârşitul anului vechi, lumea îmbătrânea, se degrada, îndreptându-se spre o stare de dezordine, aproape de dezintegrare.
“Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre  30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei. (Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, 2004). Un semn al haosului, al distrugerii ordinii stabilite a lumii, este ieşirea din morminte a strigoilor, a entităţilor malefice, pornite să facă rău oamenilor. În apărare, oamenii recurg la plante magice cu puteri recunoscute de îndepărtare a spiritelor rele, şi mai ales la usturoi, cu care se ung cercevelele ferestrelor, uşile, pragurile, pentru a feri casa şi pe locuitorii ei de acţiunea duhurilor rele. Închişi în casele astfel protejate, pentru a alunga spaima acelei nopţi, oamenii organizau petreceri zgomotoase, cu joc, mâncare, băutură, glume – ca un revelion, un scenariu clasic de întâmpinare ceremonială a preschimbării timpului, a înnoirii lui.

În Moldova, petrecerea se numea Păzitul Usturoiului: fetele aduceau de acasă legături de usturoi care erau adunate într-o covată şi păzite toată noaptea de o femeie bătrână, în vreme ce tinerii petreceau zgomotos. Dimineaţa, odată cu venirea zorilor, totul reintra în normal: duhurile rele se întorceau în sălaşele lor, ordinea lumii era restabilită, începea un nou an. Usturoiul “păzit” era împărţit celor ce luaseră parte la petrecere şi era apoi folosit, în tot cursul anului, pentru farmece ori pentru vindecarea bolilor.

Săptămîna Nebunilor era , după cum o descrie Simeon Florea Marian, cea în care „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toţi cei cuminţi, câţi au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte.” Era, de fapt, ultima săptămână de dinaintea Postului Mare, numită şi Săptămâna Albă, sau Săptămâna Brânzei, când, conform practicilor creştin-ortodoxe, nu se mai consumă carne, dar încă se mănâncă ouă şi lactate; altfel spus, este ultima săptămână dinaintea unei lungi perioade de privaţiuni – Postul Mare – şi, de aceea, este un răstimp de agitaţie, nebunii, veselie dusă la extrem, manifestări dezlănţuite, în care se înscrie şi petrecerea plină de excese dată de Lăsatul Secului.

Ion Chelcea, în 1939, a dat o descrierea amănunţită a Săptămânii Nebunilor, notând că participanţii se deghizau în personaje ale unei nunţi ( mire şi mireasă, naşi, popă, dascăl, nuntaşi) şi străbăteau aşa uliţele satului, speriind copiii, sărutând fetele şi femeile tinere, până când ajungeau la un pom sub care era oficiată o parodie de cununie; după aceea, se făcea o oprire la râu, unde mirii se spălau pe mâini – un moment ritual – iar apoi toţi mascaţii (“maimuşii”, cum li se spunea) mergeau pe la casele oamenilor, unde erau cinstiţi cu băutură.

Ion Ghinoiu consideră că ar fi vorba despre „un scenariu de renovare a anului care începea primăvara”, că funcţia matrimonială a obiceiului pare a fi de dată mai recentă şi se întreabă dacă nu cumva ar putea fi vorba despre „o urmă a vestitelor cortegii dedicate lui Dionysos.” Oricum, latura sa glumeaţă, parodică, uşor dezmăţată, precum şi măştile, îl includ în aceeaşi de familie de obiceiuri căreia îi aparţin şi carnavalurile din lumea catolică şi protestantă. Toate sunt urme ale unor tradiţii mult mai vechi, care au supravieţuit unor interdicţii pe care a încercat să le impună biserica creştină, fiind prea îndrăgite şi poate prea necesare social – ca mijloc de defulare, de descărcare a unor tensiuni – pentru a putea fi înlăturate cu uşurinţă.

Azi, chiar dacă sensurile lor iniţiale, în mare parte, s-au pierdut, chiar dacă originea lor a devenit obscură, chiar dacă unele elemente s-au modernizat, aceste obiceiuri supravieţuiesc totuşi. Iar persistenţa lor arată clar un lucru: că oamenii au încă nevoie de ele.

A fost descoperită cea mai simplă metodă prin care putem să slăbim şi să mâncăm mai puţin

V-aţi imaginat în ultimele zile o delicioasă prăjitură de ciocolată? Dacă da, cercetătorii vă recomandă să menţineţi această imagine în minte pentru mai mult timp.

Gândurile despre mâncare avute înainte să ne aşezăm la masă ne-ar putea ajuta să slăbim, sugerează cercetătorii.

Oamenii de ştiinţă au descoperit că atunci când ne gândim la mesele precedente, mai ales la alimentele delicioase şi saţioase, mâncăm mai puţin în prezent, ceea ce poate duce la pierderea în greutate.

De asemenea, cercetătorii subliniază că un element cheie în alimentaţia sănătoasă este concentrarea. Specialiştii au descoperit că una dintre cauzele îngrăşării este mâncatul neatent. Lipsa de atenţie face ca oamenii să nu conştientizeze cât au mâncat, motiv pentru care mănâncă mai mult decât dacă ar fi atenţi doar la farfuria cu mâncare.

Analizând mai multe studii, cercetătorii au descoperit mai multe tehnici care permit reducerea cantităţii de mâncare consumate, printre care notarea într-un carneţel a meselor consumate sau păstrarea unor memento-uri vizuale ale meselor precedente, cum ar fi un ambalaj.

Rezultatele studiului au fost publicate în American Journal of Clinical Nutrition.

„Cercetarea noastră ar putea duce la conceperea unor noi strategii care să permită înlocuirea dietelor care implică reducerea caloriilor”, afirmă doctorul Eric Robinson, de la Universitatea Liverpool.

Cercetătorii au realizat o aplicaţie de smartphone pe care o testează în prezent pe oameni supraponderali pentru a vedea dacă conştientizarea consumului duce la scăderea în greutate.

„Ştim că teoria noastră funcţionează, pentru că am analizat studiile. Rezultatele au fost atât de surprinzătoare încât am vrut să testăm teoria şi în situaţii reale. Din acest motiv am conceput această aplicaţie pentru oameni obezi şi supraponderali. Aplicaţia le va reaminti utilizatorilor ce au mâncat de-a lungul zilei. Testele sunt în desfăşurare în acest moment, aşa că aşteptăm să vedem ce o să se întâmple”, a explicat doctorul Robinson.