It's so Fluffy I'm Gonna Die

Cel mai important activist împotriva plantelor modificate genetic a făcut un anunţ surprinzător

Dacă vă temeţi de plantele modificate genetic, trebuie să-i mulţumiţi lui Mark Lynas. Activistul britanic a stat la baza lansării mişcării anti-GMO (genetically modified organism) la jumătatea anilor '90, argumentând că lăcomia companiilor ameninţă atât sănătatea oamenilor, cât şi pe cea a Pământului. Mulţumită eforturilor lui Lynas şi a celor ca el, guvernele din jurul lumii – mai ales cele din Europa de Vest, Asia şi Africa – au pus piedici în calea cercetărilor asupra organismelor modificate genetic şi au refuzat donaţiile de alimente modificate genetic.

Acum, însă, Lynas a ajuns la o altă concluzie, pe care doreşte să o împărtăşească cu tot restul lumii. Cu ocazia Oxford Farming Conference, eveniment desfăşurat marţi, Lynas a ţinut un discurs în care a recunoscut că s-a înşelat în privinţa organismelor modificate genetic:

Vreau să-mi cer scuze. Să se noteze aici şi acum că îmi cer scuze pentru faptul că am petrecut numeroşi ani atacând culturile modificate genetic. De asemenea, îmi pare rău că am ajutat să pun pe picioare mişcarea anti-GM la jumătatea anilor '90 şi că, astfel, am asistat la demonizarea unei opţiuni tehnologice importante care poate fi folosită pentru a ajuta mediul înconjurător.

Sunt un prieten al mediului, iar ca o persoană care crede că toată lumea are dreptul să aleagă o dietă sănătoasă şi nutritivă nu aş fi putut alege o metodă mai contraproductivă. Acum regret complet acţiunile mele.

Sunt sigur că vă întrebaţi – ce s-a petrecut din 1995 până acum de am ajuns nu doar să mă răzgândesc, dar să recunosc acest lucru în mod public? Răspunsul este simplu: am descoperit ştiinţa, iar acest lucru sper că m-a făcut un ecologist mai bun.

Lynas detaliază motivele ce l-au făcut să se răzgândească într-un discurs lung, de aproape 5.000 de cuvinte. Ecologistul afirmă că a ataca plantele modificate genetic este la fel de anti-ştiinţific ca negarea existenţei schimbărilor climative. Pentru a hrăni o populaţie aflată în continuă creştere (în care clasa mijlocie, ce doreşte alimente mai multe şi de calitate mai mare, e tot mai mare), trebuie să folosim toate tehnologiile de care dispunem, inclusiv organismele modificate genetic. A insista să folosim doar agricultura „naturală” înseamnă condamnarea oamenilor la foamete, argumentează Lynas.

Ecologistul afirmă că persoanele care doresc să consume doar alimente organice au tot dreptul să facă acest lucru, însă nu ar trebui să stea în calea persoanelor care vor să folosească ştiinţa pentru a descoperi căi mai eficiente de a hrăni miliarde de persoane.

„Dezbaterea pe tema organismelor modificate genetic este încheiată. A ajuns la final. Nu mai avem nevoie să discutăm dacă sunt sau nu sigure. Aveţi şanse mai mari să fiţi loviţi de un asteroid decât să vă facă rău alimentele modificate genetic”, a concluzionat Lynas.

Rămâne de văzut dacă foştii parteneri ai lui Lynas vor răspunde la apelul său şi vor studia dovezile ştiinţifice sau dacă îl vor acuza pe acesta că „s-a vândut” companiilor producătoare de biotehnologii.

Proiectul Gaia – misiunea care „va schimba tot ce ştim” despre Calea Lactee

Sistemul nostru solar se găseşte la marginea Căii Lactee. Zona s-a dovedit a fi grozavă pentru dezvoltarea vieţii, însă nu ne permite să avem parte de o „privelişte” foarte clară către restul galaxiei. Acest lucru a prevenit studierea multor aspecte fundamentale ale Căii Lactee, cum ar fi dacă are două sau patru braţe, cât de mare este, cât de repede se deplasează şi dacă se va ciocni cu galaxia Andromeda.

Acum, un nou proiect, intitulat Gaia, va studia timp de 5 ani Calea Lactee, cartografiind întreaga galaxie şi obţinând răspunsuri la cele mai importante întrebări despre evoluţia şi structura sa. „Va fi fenomenal. Va schimba totul”, a declarat astronomul Barry F. Madore de la Observatorul Carnegie din Pasadena, California.

Dezvoltată de Agenţia Spaţială Europeană şi construită de EADS, naveta Gaia valorează 700 de milioane de euro. Gaia va fi doar cel de-al doilea satelit dedicat astrometriei (ştiinţa care se ocupă de studierea mişcărilor, poziţiilor şi distanţelor dintre diferite obiecte astronomice) lansat pe orbită. Astrometria este o ştiinţă practicată de câteva secole, însă acurateţea telescoapelor situate pe planeta noastră este limitată de turbulenţele atmosferice. Până acum, oamenii de ştiinţă au măsurat cu o precizie de 1% distanţa către mai puţin de 1.000 de stele. Cu Gaia, însă, cercetătorii estimează că vor putea măsura cu această fidelitate distanţa către mai bine de 10 milioane de stele. În cuvintele lui Timo Prusti, un cercetător implicat în acest proiect, „va fi o lovitură de baros pentru astronomia fundamentală”.

Naveta Gaia urmează să fie lansată în cursul acestui an din Kourou, Guiana Franceză, urmând să intre în orbită în punctul L2 (Lagrange 2), la 1,5 milioane de kilometri de Terra, urmând să „privească” mereu în direcţia opusă Soarelui. Această poziţie garantează că platforma de observare va avea mereu parte de o „privelişte” liberă, fără a fi obstrucţionată de Soare, Pământ sau Lună, iar panourile solare care alimentează naveta vor fi expuse în mod continuu la Soare.

Cercetătorii se aşteaptă ca Gaia să proceseze aproximativ 8.000 de poziţii ale stelelor pe secundă de-a lungul misiunii sale de cinci ani. În total, vor fi cartografiate poziţia şi viteza a mai bine de un miliard de stele. La final, proiectul Gaia nu va fi realizat doar harta tridimensională a un miliard de stele, ci va studia concomitent compoziţia fiecărei stele observate, generând un volum imens de date ce urmează să fie studiate de astronomi.

Naveta Gaia măsoară aproximativ 11 metri în lăţime, cântăreşte 2030 de kilograme şi foloseşte un design bi-modular. Unul dintre module va conţine elementele de avionică, de comunicaţii şi de propulsie, iar celălalt va găzdui cele două telescoape optice, acestea urmând a fi protejate de un „scut termic”. Fiecare telescop va concentra lumina recepţionată către cele 106 CCD-uri, ce măsoară 4500 x 1966 pixeli. Cele 106 CCD-uri sunt dispuse în trei zone distincte, fiecare fiind asociată celor trei obiective ale misiunii: măsurarea poziţiei stelelor, a compoziţiei lor chimice şi a vitezei lor.

Telescoapele vor oferi o precizie fără precedent, permiţând cercetătorilor să observe numeroase pitice brune, supernove aflate la mari distanţe şi alte elemente greu de observat de pe Terra. Precizia acestor telescoape este atât de ridicată, încât galaxiile din apropiere vor fi măsurate cu o acurateţe de 0,001%.

Toate datele colectate vor fi transmise către staţiile de la sol al ESA din Cebreros, Spania şi New Norcia, Australia, de-a lungul a 8 ore în fiecare zi, viteza de transmisie fiind de 5 Mbit/s.

Aşadar, în curând, secretele Căii Lactee vor fi dezvăluite în întregime.

Cel mai vechi meteorit marţian găsit pe Pământ îi uimeşte pe cercetători

Oamenii de ştiinţă sunt uluiţi de o rocă marţiană pe care au descoperit-o în deşertul Sahara. Analizele au arătat că aceasta se diferenţiază de orice alt meteorit marţian studiat până acum.

Nu numai că are o vechime mai mare decât a oricărei alte roci de acest gen, dar ea conţine şi mai multă apă decât în mod normal. Specialiştii estimează că exemplarul are 2 miliarde de ani şi susţin că el se asemănă izbitor cu rocile vulcanice de pe suprafaţa marţiană, examinate de roverele Spirit şi Oportunity. 

Majoritatea rocilor spaţiale care cad pe Pământ drept meteoriţi provin din centura de asteroizi. Uneori, însă, acestea pot proveni şi de pe Lună sau Marte. Oamenii de ştiinţă  presupun că un asteroid sau un alt obiect de mari dimensiuni a lovit Planeta Roşie şi a dislocat roci pe care le-a trimis în spaţiu. Ocazional, unele dintre aceste roci reuşesc să treacă prin atmosfera Pământului. 

Rocile provenite de pe Marte îi pot ajuta pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă mai bine modul în care vecina noastră Patentă Roşie s-a transformat dintr-o planetă cu mediu tropical într-un deşert frigid. 

Până acum, pe Pământ, au fost recuperate aproape 65 de roci marţiene, marte parte dintre ele fiind găsite în Antarctica sau Sahara. Cea mai veche datează de acum 4,5 miliarde de ani, o perioadă în care Marte era mai caldă şi mai umedă, aproape 6 dintre ele sunt vechi de 1,3 miliarde de ani, restul fiind cu 600 milioane de ani mai tinere. 

Cel mai nou meteorit descoperit, NWA 1034, botezat şi "Black Beauty" (Frumoasa Neagră) a fost donat Universităţii din New Mexico. Cercetătorii au realizat o serie de teste asupra meteoritului şi pe baza semnăturii chimice şi-au dat seama că provine de pe Marte. Având o vechimi de 2,1 miliarde de ani, el este al doilea cel mai vechi meteorit marţian format în urma unei erupţii vulcanice. 

De asemenea, există dovezi care atestă faptul că acesta a fost modificat de apă. Deşi cantitatea de apă eliberată în timpul încălzirii meteoritului a fost mică (6.000 de părţi pe milion), ea tot este considerată mai mare decât în cazul altor meteoriţi. Cercetătorii au declarat că aceste observaţii sugerează că a existat o interacţiune cu apa într-o perioadă în care planeta era uscată şi prăfuită. Acum, specialiştii realizează alte teste asupra rocii pentru a stabili cât timp a petrecut aceasta în spaţiu şi de cât timp se afla în Sahara înainte de a fi descoperită. 

Descoperire majoră: celule stem „ucigaşe” pot distruge celulele canceroase

Oamenii de ştiinţă din Japonia afirmă că au reuşit să creeze în laborator celule T killer capabile să lupte împotriva cancerului. Este prima încercare reuşită de a crea asemenea celule; precedentele încercări au eşuat din cauză că aceste celule au o viaţă foarte scurtă, ceea ce limitează utilizarea lor.

Aşa-numitele celule T killer - sau limfocite T killer - sunt o clasă specială de celule ale sistemului imunitar, implicate în apărarea organismului prin microorganismelor patogene sau a celulelor canceroase, anormale. Limfocitele T sunt produse în număr mic în organism, dar se crede că injectarea lor în cantităţi mari ar putea potenţa funcţia sistemului imunitar şi conduce astfel la distrugerea cancerului. 

Specialiştii japonezi de la Centrul de Cercetări în domeniul Alergiei şi Imunologiei RIKEN afirmă că au creat, pornind de la celule stem pluripotente induse (iPS), limfocite T killer capabile să distrugă celulele tumorale. 

Ei au reprogramat limfocite T specializate în distrugerea unui anumit tip de cancer al pielii, transformându-le în iPS. Acest proces a făcut ca iPS să genereze ulterior limfocite T complet active, capabile să distrugă celulele canceroase.

Încercările anterioare de a produce celule T în laborator prin metode convenţionale nu au avut succes, deoarece aceste celule au o viaţă foarte scurtă; de aceea, nu puteau fi utilizate în tratamentul cancerului.

Dr. Hiroshi Kawamoto, care a condus cercetările, crede că această strategie ar putea rezolva problemele pe care le întâmpină în prezent imunoterapia şi că ar putea reprezenta un progres major în tratamentul cancerului.

Următorul pas va fi testarea celulelor T obţinute pentru a afla dacă ele atacă selectiv celulele canceroase, nu şi alte celule din organism. Dacă se va dovedi că acţiunea lor este selectivă (doar asupra celulelor tumorale), atunci, într-un viitor nu prea îndepărtat, ele ar putea fi injectate direct în organism, ca tratament pentru pacienţii care suferă de cancer, crede dr. Kawamoto.

Unii experţi afirmă însă că există alte metode de tratament care au dat rezultate şi că această nouă descoperire e foarte departe de a putea fi utilizată în practică, în momentul de faţă.

Specialişti ocologi britanici consideră că rezultatele cercetătorilor japonezi sunt încurajatoare şi reprezintă un pas înainte în domeniul relativ nou al acestui tip de terapii, ce implică stimularea apărării imunitare a organismului pentru ca acesta să atace singur şi să distrugă celulele canceroase. Dar au avertizat, în acelaşi timp,  că e posbil să mai treacă multă vreme până la eventuala aplicare a acestei metode în practică, deoarece până în prezent s-au obţinut rezultate doar în condiţii de laborator şi nu se ştie dacă celulele T killer astfel obţinute sunt într-adevăr capabile să distrugă cancerul la animale şi om şi dacă utilizarea lor este lipsită de riscuri.

O metodă similară a fost deja studiată - terapia cu celule T adoptive -, ce implică prelevarea de la pacienţi a celulelor T şi mărirea capacităţii lor de „atac”, pentru ca apoi să fie reinjectate pacienţilor.

Prima reuşită uluitoare a anului 2013: cercetătorii au obţinut o temperatură mai scăzută decât zero absolut!

Zero absolut este considerată, adeseori, a fi cea mai scăzută temperatură posibilă. Acum, însă, cercetătorii au demonstrat că pot obţine temperaturi şi mai scăzute într-un tărâm bizar, al „temperaturilor negative”.

În mod ciudat, o altă metodă de a privi aceste temperaturi negative este de a le considera mai fierbinţi decât infinitul, au adăugat cercetătorii.

Reuşita fără precedent ar putea duce la conceperea unor noi motoare care, teoretic, ar putea prezenta o eficienţă mai mare de 100%, desluşind totodată mistere precum cel al energiei întunecate, substanţa misterioasă care, aparent, destramă universul.

Temperatura unui obiect măsoară de fapt viteza de deplasare a atomilor săi – cu cât un obiect este mai rece, cu atât atomii sunt mai înceţi. La temperatura de zero Kelvin, adică minus 273,15 grade Celsius, atomii încetează să se mai deplaseze. Astfel, nimic nu poate fi mai rece decât zero pe scara Kelvin.

Pentru a înţelege temperaturile negative obţinute acum de oamenii de ştiinţă, trebuie să privim scara temperaturii ca fiind o buclă, nu o scară liniară. Temperaturile pozitive formează o parte a buclei, iar cele negative cealaltă parte. Atunci când temperaturile scad sub zero sau se ridică deasupra infinitului în partea pozitivă a scării, ele intră în teritoriul negativ.

În cazul temperaturilor pozitive, este mai probabil ca atomii să ocupe stări de energie scăzută decât stări de energie ridicată, tipar cunoscut sub denumirea „distribuţia Boltzmann”. Atunci când un obiect este încălzit, atomii săi pot atinge niveluri mai ridicate de energie.

La zero absolut, atomii ocupă cea mai scăzută stare a energiei. La o temperatură infinită, atomii ocupă toate stările de energie. Temperaturile negative sunt opusul temperaturilor pozitive – astfel că este mai probabil ca atomii să ocupe stări de energie ridicată decât stări de energie scăzută.

„Distribuţia Boltzmann inversată este marca temperaturii absolute negative, iar asta este ceea ce am reuşit noi”, a explicat cercetătorul Ulrich Schneider, fizician la Universitatea din Munchen, Germania. „Cu toate acestea, gazul nu este mai rece decât zero kelvin, ci mai fierbinte. Este chiar mai fierbinte decât oricare temperatură pozitivă – pur şi simplu, scara temperaturii nu se termină la infinit, ci sare la valori negative”, a adăugat cercetătorul.

Aşa cum ne-am putea aştepta, obiectele cu temperaturi negative se comportă ciudat. De exemplu, energia circulă de regulă de la obiectele cu temperaturi pozitive ridicate către cele cu temperaturi pozitive scăzute – cu alte cuvinte, obiectele mai fierbinţi încălzesc obiectele mai reci, iar obiectele mai reci răcesc obiectele mai fierbinţi, până când ajung la o temperatură comună. În schimb, energia va circula întotdeauna de la obiectele cu temperatură negativă spre obiectele cu temperatură pozitivă. În acest sens, obiectele cu temperatură negativă sunt întotdeauna mai fierbinţi decât cele cu temperaturi pozitive.

O altă consecinţă ciudată a temperaturilor negative are legătură cu entropia, care măsoară cât de dezordonat este un sistem. Când obiectele cu temperaturi pozitive eliberează energie, ele cresc entropia lucrurilor din jurul lor, făcându-le să se comporte mai haotic. În schimb, atunci când obiectele cu temperaturi negative eliberează energie, ele absorb entropie.

Temperaturile negative ar fi fost considerate imposibile, deoarece nu există, în mod normal, o limită superioară a cantităţii de energie pe care o pot avea atomii, conform teoriei actuale (există însă o limită a vitezei cu care pot călători, conform teoriei relativităţii postulate de Einstein).

Pentru a genera temperaturi negative, oamenii de ştiinţă au creat un sistem în care atomii au o limită în ceea ce priveşte energia pe care o pot avea. Mai întâi, aceştia au răcit aproximativ 100.000 de atomi la o temperatură pozitivă de câţiva nanokelvin – mai exact, o miliardime dintr-un kelvin. Au răcit aceşti atomi în cadrul unei camere vidate, izolându-i astfel de orice influenţă de mediu care i-ar fi putut încălzi accidental. De asemenea, cercetătorii au folosit o reţea de fascicule laser şi câmpuri magnetice pentru a controla cu precizie modul în care se comportă respectivii atomi, stimulându-i astfel să intre în noul tărâm al temperaturii.

„Temperaturile pe care le-am obţinut sunt nanokelvin negativ”, a explicat Schneider.

Temperatura depinde de cât de mult se deplasează atomii – câtă energie cinetică au. Reţeaua de fascicule laser a creat milioane de puncte luminoase strălucitoare în care atomii se puteau mişca, dar în care energia lor cinetică era limitată. 

Temperatura depinde, de asemenea, de câtă energie potenţială au atomii şi de câtă energie se află în interacţiunile dintre atomi. Cercetătorii au folosit „reţeaua optică” pentru a limita energia potenţială a atomilor, iar câmpurile magnetice au fost folosite pentru a controla cu fineţe interacţiunile dintre atomi.

Temperatura prezintă o legătură cu presiunea – cu cât ceva este mai fierbinte, cu atât se extinde mai mult spre exterior, şi cu cât este mai rece, cu atât se contractă. Pentru a se asigura că acest gaz avea o temperatură negativă, cercetătorii erau nevoiţi să-i dea şi o presiune negativă, modificând interacţiunile atomilor până când aceştia se atrăgeau mai mult decât se respingeau.

„Am creat prima stare de temperatură absolut negativă pentru particule în mişcare”,  a declarat cercetătorul Simon Braun de la Universitatea din Munchen.

Temperaturile negative ar putea fi folosite pentru a crea motoare termice – motoare care convertesc energia termică în energie mecanică, la fel ca motoarele de combustie – cu o eficienţă mai mare de 100%, ceva ce pare aparent imposibil. Aceste motoare ar absorbi energie nu doar de la substanţele mai calde, ci şi de la cele mai reci. De aceea, efortul depus de motor ar fi mai mare decât energia obţinută de la substanţa fierbinte.

De asemenea, temperaturile negative ar putea elucida unul din cele mai mari mistere ale ştiinţei. Oamenii de ştiinţă se aşteptau ca atracţia gravitaţională a materiei să încetinească expansiunea Universului după Big Bang, oprind-o la un moment-dat, ca apoi să o inverseze în ceea ce a fost supranumit „Big Crunch”.  Cu toate acestea, expansiunea Universului pare să accelereze, iar cosmologii sugerează că acest lucru se datorează energiei întunecate, o substanţă încă necunoscută care ar putea compune mai bine de 70% din cosmos.

În acelaşi fel, presiunea negativă a gazului creat de cercetători ar trebui să ducă la colapsul acestuia. Totuşi, temperatura negativă previne ca acest lucru să se petreacă. De aceea, temperaturile negative ar putea prezenta câteva paralele interesante cu energia întunecată ce ar putea asista oamenii de ştiinţă să înţeleagă această enigmă.

Temperaturile negative ar putea, totodată, să elucideze misterele stărilor exotice ale materiei, ducând la generarea unor sisteme care în mod normal nu ar putea fi stabile. „O mai bună înţelegere a temperaturii ar putea conduce la lucruri noi la care nici nu ne-am gândit până acum. Când studiezi lucrurile de bază foarte amănunţit, nu ştii unde poţi ajunge”, a concluzionat Schneider.

A fost identificată metoda ideală prin care pot slăbi cei care au foarte puţin timp liber

Un nou studiu realizat de oamenii de ştiinţă din Carolina de Nord susţine că cele mai bune exerciţii pentru slăbit sunt cele de aerobic.

Studiul a comparat direct schimbările în compoziţia corpului unor subiecţi obezi, produse de diferite exerciţii fizice specifice aerobicului sau antrenamentelor pentru rezistenţă.

La studiu au luat parte 234 indivizi care fuseseră supraponderali sau obezi, cu vârste între 18 şi 70 de ani. Aceştia au fost împărţiţi în 3 categorii: cei care au urmat un program de 8 luni bazat pe exerciţii de aerobică, cei care 8 luni au practicat exerciţii pentru rezistenţi şi cei care în aceeaşi perioadă au fost supuşi unei combinaţii de exerciţii pentru aerobic şi rezistenţă. În total, doar 119 participanţi au dus probele până la capăt. 

Cei care au urmat programul de aerobic au făcut exerciţii fizice intense,  în care ritmul cardiac a fost între 70 şi 85%. Exerciţiile au fost realizate cu regularitate, timp de 45 de minute pe zi, de trei ori pe săptămână. 

Şi subiecţii incluşi în programul pentru rezistenţă au făcut exerciţii de 3 ori pe săptămână, pentru a-şi antrena toţi muşchii majori. 

Cel de-al treilea grup, a realizat atât exerciţiile de aerobic precum şi cele pentru rezistenţă. 

La sfârşitul studiului, participanţii au fost măsuraţi şi consultaţi medical şi s-a constatat că subiecţii care au urmat doar exerciţii de rezistenţă au pierdut cel mai puţin în greutate. De fapt, mare parte dintre aceşti subiecţi au luat în greutate odată ce masa musculară le creştea.

De asemenea, grăsimea din masa corporală şi circumferinţa taliei s-au diminuat în cazul celor care au făcut exerciţii de aerobică, dar şi în al celor care au practicat atât aerobic, cât şi exerciţii pentru rezistenţă. 

Leslie H. Willis, de la Universitatea Duke, susţine că este timpul să realizăm că nu exerciţiile pentru rezistenţă ne fac să slăbim. „Dacă ne dorim creşterea masei musculare şi a forţei, atunci antrenamentele de rezistenţă sunt necesare. Cu toate acestea, cea mai bună opţiune pentru pierderea în greutate sunt exerciţiile de aerobic”, a explicat acesta. 

Râmele - „tehnologie de vârf” pentru fabricarea materialelor fluorescente

Banalele râme pot deveni nişte sofisticate „laboratoare chimice”: ele s-au dovedit capabile să asambleze nanostructuri cristaline din substanţe care emit lumină. Este primul animal la care a fost observată această capacitate, care fusese identificată anterior doar la ciuperci şi bacterii.

Râmele pot contribui la crearea aşa-numitelor quantum dots sau puncte cuantice - nanostructuri din materiale semiconductoare care prezintă o fluorescenţă intensă, datorită modului în care se comportă electronii lor.

Aceste puncte cuantice sunt folosite pentru a mări eficienţa panourilor solare şi pentru a construi ecrane performante. 

Dar, pentru a putea fi folosite şi în corpul uman - de exemplu pentru a urmări comportamentul celulelor canceroase - era nevoie ca ele să fie supuse unor  procese chimice complicate, costisitoare şi care le reduc luminiscenţa.

Un cercetători de la  King's College London, Mark Green, a avut ideea de a folosi râme pentru a „fabrica” puncte cuantice, deoarece a constatat că râmele erau capabile să producă puncte cuantice biocompatibile, dacă li se administrau în hrană anumite substanţe chimice.

Ideea nu a apărut din senin, ci ca o ipoteză bazată pe două informaţii.  

Green ştia că, prin tratarea unor puncte cuantice formate dintr-o substanţă solubilă numită telurură de cadmiu, cu compuşi numiţi thioli (care conţin sulf), aceste puncte cuantice devin mai puternic luminiscente. De asemenea, cercetătorul a aflat, la un moment dat, că râmele produc thioli care se leagă de atomi metalici.

Bazându-se pe aceste informaţii, el a încercat să afle dacă râmele ar putea „fabrica” puncte cuantice.

Green şi colegii săi au studiat modul în care râmele procesau cadmiul din solurile contaminate cu acest metal. Au expus râmele la contactul cu clorură de cadmiu şi telurură de sodiu şi au constatat că animalele incorporaseră metalele în celulele lor cloragogene, care îndeplinesc o funcţie similară cu cea a ficatului la mamifere.

După 11 zile, cercetătorii au extras celulele cloragogene, le-au pus în apă şi le-au expus la lumina unei lămpi cu ultraviolete.

Au constatat că celulele prezentau o fluorescenţă verde, ceea ce i-a dus la concluzia (confirmată ulterior cu ajutorul microscopului electronic) că în ele se formaseră puncte cuantice de telurură de cadmiu. Mai mult, într-un experiment de imagistică, aceste puncte cuantice s-au dovedit capabile să indice prezenţa celulelor canceroase. Rezultatele au fost publicate în jurnalul Nature Nanotechnology.

Organismul râmelor formează asemenea nanostructuri semiconductoare în încercarea de a scăpa de ionii de metal; în esenţă, e vorba despre un mecanism de apărare.

Producerea punctelor cuantice de către organisme vii a mai fost observată la bacterii şi fungi. Faptul că şi animale ca râmele sunt capabile de aceste prioces deschide calea spre utilizarea unor specii de animale ca „fabrici naturale” de astfel de nanostructuri, chiar dacă un alt cercetător - Andrey Rogach  de la City University of Hong Kong - a remarcat că punctele cuantice sintetizate de râme nu prezintă fluorescenţă un timp atât de îndelungat precum cele obţinute pe cale sintetică, iar Anil Suresh de la City of Hope, un centru de cercetări în domeniul cancerului din California, consideră că, spre deosebire de microorganisme, rîmele n-ar putea produce puncte cuantice în cantităţi suficiente pentru aplicaţiile practice preconizate. 

Însă Mark Green crede că ideea de a folosi animale este promiţătoare şi speră să poată îmbunătăţi calitatea punctelor cuantice produse în acest mod.

În Norvegia se află unicul laborator de cercetări situat într-un gheţar

La peste 200 metri adâncime în interiorul gheaţrului Svartisen din nordul Norvegiei, o echipă de cercetători lucrează într-un laborator ştiinţific amenajat înăuntrul masei de gheaţă, desfăşurând studii de excepţie asupra mişcărilor şi compoziţiei gheţii.

Laboratorul este gestionat de Direcţia pentru Resurse de Apă şi Energie din Norvegia şi se găseşte dincolo de Cercul Polar de Nord. 

Iniţial, în gheţar a fost săpat un tunel pentru o instalaţie hidroenergetică, dar oamenii de ştiinţă au convins compania energetică să sape încă un tunel pentru a amenaja un laborator de cercetări glaciologice (studiul gheţii).

În mod normal, pentru a ajunge la baza unui gheţar ar fi fost nevoie de forarea verticală prin gheaţă - o operaţiune foarte complicată, iar într-o astfel de situaţie, cercetătorii n-ar fi putut lucra decât dacă gheaţa de la suprafaţă n-ar fi fost prea crăpată.

În schimb, existenţa tunelului le permite un acces simplu la baza gheţarului, în acelaşi loc de fiecare dată.

Totuşi, munca într-un laborator cu astfel de aşezare  implică dificultăţi specifice.

În primul rând, laboratorul e situat într-o zonă foarte izolată şi greu accesibilă. Cercetătorii trebuie să zboare cu avionul până într-un mic oraş norvegian, de acolo să meargă cu maşina mai multe ore, să ia feribotul, să meargă pe jos pe un drum neasfaltat, care include şi o porţiune de urcuş pe munte. Ajunşi la intrarea tunelului, mai trebuie să parcurgă o porţiune de peste 1,5 km pe scările care duc spre laborator. Când condiţiile meteo sunt bune, drumul pe jos ia în total cam o oră, dar când e zăpadă proaspăt căzută, oamenilor le trebuie 4-5 ore ca să ajungă la intrarea în tunel.

Pentru a ajunge în mai multe puncte de sub gheţar, ca să studieze modul în care masa de gheaţă se deplasează peste stratul de rocă de deasupra, cercetătorii au croit câteva tunele adiţionale, de 9-12 m lungime, topind gheaţa cu ajutorul apei fierbinţi. E un proces lent, crearea unui singur astfel de tunel cerând 24-48 de ore.

Faptul că lucrează sub gheţar şi nu la suprafaţă îi fereşte pe cercetători de intemperii, dar tunelul din interiorul gheţarului rămâne totuşi un mediu de muncă dur. Unora dintre care lucrează aici li se pare stresant şi apăsător acest spaţiu strâmt şi se mai întâmplă - deşi rar - să izbucnească unele conflicte între oameni, mai ales când e vorba despre persoane care nu au prea multă experienţă în acest gen de muncă.

Acest loc are însă şi farmecul său, datorat mai ales frumuseţii oferite de gheaţa cristalină, care îi încântă pe cercetători ori de câte ori sapă un nou tunel.

Ce studiază oamenii de ştiinţă aici? Modul în care se deplasează gheţarii, ciclul apei de-a lungul anului, felul în care gheţarii influenţează nivelul apei mării prin topirea lor şi scurgerea apei în ocean. De asemenea, se testează aici teorii privind semnalele seismice - asemănătoare celor măsurate în cazul unor cutremure - pe care le emit gheţarii aflaţi în mişcare. Instrumentele aflate în tunel se află mult mai aproape de baza gheţarului şi pot înregistra astfel semnalele cu mai mare acurateţe decât în cazul în care ar fi plasate la suprafaţă, aşa cum se procedează adesea în studiile de glaciologie.

Pentru a evita problemele cauzate de topirea gheţii în timpul lunilor mai calde, studiile au loc doar în perioadele reci, între lunile noiembrie şi aprilie.

„Laboratorul” este, de fapt, un spaţiu multifuncţional, ce asigură inclusiv cazare celor care lucrează aici. Spaţiul cuprinde 4 dormitoare, o bucătărie, baie, trei laboratoare de lucru, o cameră frigorifică, un atelier şi o instalaţie pentru încălzirea apei. Poate găzdui până la 6 persoane, dar cel mai adesea se află aici doar 3 sau 4 specialişti, care stau câte 6-7 zile.

De ce dezastrul nuclear de la Fukushima a provocat obezitate în rândul copiilor?

După ce au fost martorii unui cutremur de proporţii şi ai unui tsunami ce a cauzat probleme serioase la trei reactoare nucleare din Fukushima, oamenii de la conducerea şcolilor locale au restricţionat activităţile în aer liber, iar părinţii au încercat să îşi ţină copiii cât mai mult în casă. Acest lucru a avut un efect neaşteptat asupra copiilor.

Copii din Fukushima cu vârste cuprinse între  5 şi 9 ani şi 14 şi 17 ani sunt cei mai graşi din ţară. 

Ministerul educaţiei a publicat un raport preliminar prin care defineşte ca fiind obezi, toţi copii care au o greutate cu 20% mai mare decât cea medie. În Fukushima, rata de obezitate în rândul băieţilor în vârstă de 6 ani este de 11,4%, comparativ cu 6,3 cât era în anul 2010. Mai mult, în cazul fetelor de 8 ani, din această zonă, rata s-a dublat în ultimii ani ajungându-se la 14,6 procente. 

După dezastru, 449 şcoli au limitat timpul pe care copiii ar trebui să îl petreacă afară. La 1 septembrie 2012, 71 de şcoli încă mai impuneau aceste reguli. Cu toate acestea, chiar şi în regiunile unde nivelul de radiaţii nu este considerat periculos, părinţii preferă să îşi ţină copiii în case. 

Vestea bună este că acum, în Fukushima, se vor construi o mulţime de terenuri de joacă interioare unde copiii se vor putea juca pentru distracţie, dar şi pentru a se menţine sănătoşi. 

Trebuie liniştiţi bebeluşii care plâng noaptea sau este mai bine să fie lăsaţi în pace? Cercetătorii au răspunsul

Astăzi, părinţii din întreaga lume se confruntă cu o întrebare importantă în ceea ce-i priveşte pe bebeluşii lor atunci când aceştia se trezesc în toiul nopţii: oare ar trebui să-i lase să plângă până adorm, sau e mai bine să se grăbească pentru a-i linişti pe micuţi?

De altfel, trezirea noilor născuţi în toiul nopţii este una dintre problemele cele mai des raportate către medicii pediatri, explică specialiştii. Acum, un nou studiu efectuat de Marsha Weinraub, profesor de psihologie la Universitatea Temple, oferă părinţilor câteva date ştiinţifice care să-i ajute în luarea unei decizii.

Studiul publicat în jurnalul ştiinţific Developmental Psychology susţine ideea conform căreia în cazul majorităţii bebeluşilor cel mai bine este ca aceştia să fie lăsaţi să se liniştească şi să adoarmă singuri.

„La vârsta de 6 luni, majoritatea bebeluşilor dorm noapte, trezindu-şi mamele doar o dată pe săptămână. Totuşi, nu toţi copiii urmează acest tipar al dezvoltării”, explică Weinraub, un expert în dezvoltarea copiilor şi în relaţiile părinte-copil.

Pentru această cercetare, Weinraub şi colegii săi au măsurat tiparele trezirilor nocturne în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 36 de luni. Studiul a relevat existenţa a două grupuri: „cei care dorm” (sleepers) şi „cei care dorm tranziţional” (transitional sleepers).

„Dacă îi măsori în timp ce dorm, toţi bebeluşii – la fel ca toţi adulţii – trec printr-un ciclu de somn la fiecare 90-120 de minute în care se trezesc şi apoi adorm la loc”, explică Weinraub. „Unii dintre ei, într-adevăr, plâng şi ţipă după mamă atunci când se trezesc, ceea ce este cunoscut sub numele «a nu dormi noaptea»”, mai spune specialista.

Pentru acest studiu, echipa lui Weinraub a solicitat părinţilor a mai bine de 1.200 de bebeluşi să relateze cât de des se trezesc copiii lor la 6, 15, 24 şi 36 de luni. Cercetătorii au descoperit că la vârsta de 6 luni, 66% dintre bebeluşi – „cei care dorm” – nu se trezeau noaptea, sau se trezeau o singură dată pe săptămână. În schimb, 33% dintre bebeluşi se trezeau de şapte ori pe săptămână la vârsta de 6 luni, timp de două nopţi pe săptămână la vârsta de 15 luni şi o noapte pe săptămână la vârsta de 24 de luni.

Dintre bebeluşii care se trezeau, majoritatea erau băieţi. Aceşti bebeluşi, ce formau categoria „cei care dorm tranziţional”, tindeau să înregistreze scoruri mai ridicate în testele care măsurau trăsăturile unui temperament dificil, printre care iritabilitatea şi capacitatea de a fi distras. Cercetătorii au descoperit că aceşti bebeluşi aveau şanse mai mari să fie alăptaţi. De asemenea, mamele acestor bebeluşi aveau şanse mai mari să fie deprimate şi să prezinte o sensibilitate maternă mai mare.

Rezultatele sugerează mai multe lucruri, afirmă Weinraub. Primul este acela că factori genetici sau constituţionali reflectaţi în testele de temperament par să fie implicaţi, de asemenea, în problemele de somn. „Familiile care observă că problemele de somn persistă după vârsta de 18 luni ar trebui să consulte un specialist”, afirmă Weinraub.

Un alt lucru important care reiese din acest studiu este faptul că este important ca bebeluşii să înveţe să adoarmă de unii singuri. „Atunci când mamele devin sensibile la aceste treziri nocturne şi dacă bebeluşul se obişnuieşte să adoarmă doar în timpul alăptării, atunci este posibil ca acesta să nu înveţe să se liniştească singur, un aspect esenţial pentru un somn regulat”, spune experta.

Conform lui Weinraub, mecanismul prin care depresia maternă este conectată la trezirea bebeluşilor este un aspect ce necesită mai mult studiu. Pe de o parte, spune Weinraub, este posibil ca mamele care sunt deprimate la vârsta de 6 şi 36 de luni a bebeluşului să fi fost deprimate în timpul sarcinii, iar această depresie prenatală să fi afectat dezvoltarea neuronală şi trezirea în timpul nopţii. Pe de altă parte, trebuie recunoscut faptul că privarea de somn poate, desigur, să ducă la exacerbarea depresiei mamei.

„Pentru că mamele din studiul nostru descriau bebeluşii cu treziri dese ca fiind o sursă de probleme pentru ele şi pentru familiile lor, părinţii ar trebui să fie încurajaţi să stabilească nişte rutine mai nuanţate şi atent ţintite pentru a ajuta bebeluşii să se liniştească singuri şi să ceară la mamă doar ocazional”, spune Weinraub.

„Cel mai bun sfat este ca bebeluşii să fie culcaţi la aceeaşi oră în fiecare noapte, să fie lăsaţi să adoarmă singuri şi ca părinţii să reziste tentaţiei de a reacţiona imediat atunci când bebeluşul se trezeşte”, a concluzionat experta.

Noile planuri ale NASA includ atragerea unui asteroid pe orbita Lunii

Cine spune că NASA şi-a pierdut interesul în ceea ce priveşte cercetarea Lunii? Noi zvonuri susţin că agenţia americană ia în considerare o propunere de a atrage un asteroid pe orbita satelitului nostru natural.

Cercetătorii de la Keck Institute for Space Studies, din california, au confirmat că NASA se gândeşte la un nou plan ce presupune construirea unei nave robotizate care să prindă un asteroid mic pe care să îl plaseze apoi pe orbita Lunii. Misiunea ar costa aproximativ 2,6 miliarde de dolari şi ar urma să se finalizeze în anii 2020. 

Acest proiect pare mai atractiv decât cele anunţate până acum de NASA şi care presupun, printre altele, lansarea capsulei Orion. Cercetătorii de la Keck îşi imaginează lansarea unei nave cu viteză mică de deplasare, probabil una cu motor ionic. Nava s-ar deplasa singură spre un asteroid ţină, cu un diametru de aproximativ 7 metri, iar după studierea acestuia robotul ar prinde acest corp şi l-ar transporta pe orbita Lunii. Întregul proces ar trebui să dureze între 6 şi 10 ani. 

Cercetarea va ajuta la dezvoltarea unor moduri prin care asteroizii ar putea fi utilizaţi ca materiale de construcţii sau pentru a alimenta navele. 

Radiaţiile cosmice îi predispun pe astronauţi la Alzheimer

O nouă cercetare sugerează că radiaţiile spaţiale ar putea provoca degenerarea creierelor în cazul astronauţilor.

Radiaţiile din spaţiu sunt similare cu cele experimentate în timpul unei explozii nucleare, doar că aici, pe Pământ, suntem protejaţi de câmpul magnetic al planetei. Atunci când astronauţii părăsesc orbita Pământului, acel strat de protecţie nu mai există iar corpul uman este bombardat de particule radioactive despre care oamenii de ştiinţă spun că pot predispune la apariţia cancerului şi a problemelor cardiovasculare. Acum, însă, un nou studiu susţine că „probabil cea mai mare problemă cauzată de expunerea prelungită la aceste radiarii este degenerarea creierului”. 

Cercetătorii de la University of Rochester Medical Center au dorit să studieze modul în care şederea prelungită în spaţiu poate afecta aeronauţii. În studiul lor, oamenii de ştiinţă au expus şoareci la un nivel de radiaţii similar cu cel la care ar fi supuşi astronauţii de-a lungul a 3 ani, timpul necesar pentru a ajunge pe marte. Ulterior, memoria şoarecilor a fost testată şi s-a constatat că ei nu îşi mai puteau aminti obiecte şi locuri, creierele lor prezentând acumulări de beta-amiliod, o proteină considerată a fi unul dintre principalii indicatori ai bolii Alzheimer.  

„Aceste descoperiri sugerează clar faptul că expunerea la radiaţii în spaţiu are potenţialul de a accelera apariţia bolii Alzheimer”, susţine cercetătorul M. Kerry O'Banion.

Problema spun specialiştii este că, pentru a putea proteja astronauţii de aceste radiaţii, o navă ar trebui să fie acoperită cu un strat de plumb sau beton de aproape 2 metri, ceea ce ar fi extrem de greu de realizat, dacă nu chiar imposibil. Singura speranţă sunt cercetările privitoare la dezvoltarea tratamentelor care să prevină şi să trateze boala Alzheimer. 

Premieră în astronomie: oamenii de ştiinţă au observat cum „cresc” două planete

Două planete gigantice care ”sorb” materie gazoasă de la steaua-mamă au putut fi observate recent prin cel mai mare telescop terestru. Observaţia constituie un argumet în sprijinul teoriilor actuale privind formarea şi dezvoltarea planetelor.

Cu ajutorul telescopului ALMA (Atacama Large Millimeter / submillimeter Array) din Chile, o echipă internaţională de astronomi a studiat o stea tânără numită HD 142527, aflată la 450 ani-lumină depărtare de Terra, observând în mod direct, pentru prima oară, curenţi de materie gazoasă care este „aspirată” de cele două planete ce orbitează în jurul stelei, pe măsură ce acestea se dezvoltă.

Steaua HD 142527 - ea însăşi aflată încă în formare - este înconjurată de un disc alcătuit din gaz şi praf cosmic, rămăşiţe ale norului de materie din care s-a format steaua.

Discul este împărţit în două porţiuni - cea interioară şi alta exterioară -, printr-un „gol” despre care se crede că s-a format datorită atragerii gazului de către cele două planete, două gigante gazoase în formare, care orbitează în jurul stelei.

Conform teoriilor actuale, planetele de tipul gigantelor gazoase îşi măresc dimensiunile captând gaz din discul exterior (în timp ce steaua centrală creşte prin atragerea de materie din discul interior), prin curenţi de materie gazoasă care alcătuiesc un fel de punţi peste golul dintre discul exterior şi cel interior. Astronomii preziseseră teoretic existenţa unor asemenea curenţi, dar până acum ei nu fuseseră observaţi în mod direct.

Observaţiile efectuate cu telescopul ALMA, la lungimi de undă submilimetrice, nu sunt influenţate de strălucirea stelei, care afectează observaţiile realizate în lumină vizibilă sau în infraroşu.

Existenţa golului din discul stelar era deja cunoscută, dar acum astronomii au mai descoperit şi existenţa de gaz difuz în acest gol, ca şi doi curenţi de gaz dens care ”curg” dinspre discul exterior, prin golul din  mijloc, în discul interior.

Astronomii cred că în interiorul discului de gaz ar fi ascunsă o altă planetă uriaşă, căreia i se datorează existenţa acestor doi curenţi.

Planetele cresc ”înghiţind” gaz din discul exterior, dar risipesc o mare parte din el, care ajunge apoi în discul interior.

Observaţiile au mai lămurit, astfel, un aspect legat de discul stelei HD 142527. De vreme ce steaua centrală este încă în formare şi se formează captând materie din discul interior, acesta ar fi fost deja epuizat dacă n-ar fi existat un mecanism prin care să fie „reaprovizionat” constant. Astronomii au descoperit că ritmul în care gazul risipit se adună în discul intern este exact cel necesar pentru a compensa cantitatea de gaz „înghiţită” de steaua în formare.

Detectarea directă a gazului difuz în spaţiul dintre discul interior şi cel exterior este de asemenea o premieră. Existau indicii indirecte ale existenţei lui, dar acum, cu ajutorul ALMA, a putut fi observat în mod direct.

Acest gaz rezidual constituie o dovadă a faptului că acei curenţi de materie gazoasă sunt produşi de planete gigante, mai curând decât de obiecte mai mari decât acestea, cum ar fi o altă stea prezentă în acelaşi sistem  stelar. O altă stea ar fi „curăţat” golul în măsură mult mai mare, nelăsând gaz rezidual.

Planetele însele nu au fost observate, dar cercetătorii nu sunt surprinşi; ei au explicat că aceste planete în formare sunt încă ascunse de curenţii de materie gazoasă, care este aproape opacă, astfel încât sunt şanse mici să fie observate direct cu ajutorul telescopaelor. Se pot afla mai multe despre aceste planete studiind curenţii de materie gazoasă şi gazul difuz. 

De altfel, ALMA este încă în construcţie şi nu a atins încă maximul posibilităţilor sale. Când va funcţiona la capacitatea maxiamă, va putea „vedea” încă şi mai bine în spaţiul cosmic, iar observaţiile mai precise asupra curenţilor de materie gazoasă vor permite cercetătorilor să determine unele dintre proprietăţile planetelor, inclusiv masa lor.

Din misterele Terrei: au fost descoperiţi corali în zone în care nu se credea că aceştia pot trăi

O echipă de cercetători australieni care efectua operaţiuni de cartografiere a Marii Bariere de Corali au descoperit corali la adâncimi la care nimeni nu credea că este posibil ca aceştia să trăiască. Descoperirea a fost realizată cu ajutorul unui robot capabil să călătorească la mari adâncimi, dotat cu instrumente care îi permit să identifice mostre chiar şi în apele întunecate.

Oamenii de ştiinţă din cadrul Seaview Survey, efort ştiinţific desfăşurat de Universitatea Queensland, au anunţat că au descoperit corali la 125 de metri sub suprafaţa apei, în zona strâmtorii Torres, la marginea platoului continental australian.

Ove Hoegh-Guldberg, cercetătorul-şef din cadrul acestui proiect, a explicat pentru AFP că până acum coralii au fost descoperiţi la adâncimi maxime de 70 de metri. Specialistul afirmă că această descoperire ar putea permite oamenilor de ştiinţă să înţeleagă mai bine modul în care se dezvoltă recifele de corali.

„Ce este cu adevărat cool este faptul că aceşti corali încă deţin simbionţi fotosintetizatori despre care presupunem că încă recoltează lumina”, a explicat Hoegh-Guldberg.

„Este interesant de aflat cum reuşesc să se descurce în aceste condiţii, cu foarte puţină lumină – este foarte întuneric la această adâncime, nu vezi mai deloc”, a explicat cercetătorul.

Oamenii de ştiinţă sunt interesaţi să afle cum se reproduce coralul la asemenea adâncimi. Coralii de la suprafaţă se înmulţesc într-un eveniment de fecundare al cărui start este dat de Lună, iar Hoegh-Guldberg afirmă că satelitul Pământului „este foarte greu de observat” la adâncimi de 125 de metri.

„Nu ştim încă răspunsul la această întrebare, este posibil să facă lucruri total diferite de ceea ce fac coralii de la suprafaţă”, a comentat cercetătorul.

Coralii care trăiesc la adâncime par, de asemenea, să fi rezistat mult mai bine la furtunile care au lovit recifele de corali decât cei de la suprafaţă. Acum, cercetătorii doresc să vadă dacă acidificarea oceanelor şi încălzirea lor afectează coralii de adâncime.

Hoegh-Guldberg afirmă că echipa sa a fost foarte norocoasă atunci când a reuşit să lanseze robotul de scufundare – vremea neobişnuit de calmă a permis navei lor să se oprească în partea expusă la vânt a recifului, unde de obicei valurile foarte mari previn accesul.. „Nimeni nu a mai reuşit să vadă aceste locuri. Acest lucru este foarte rar pe planeta noastră astăzi”, a explicat cercetătorul.

Studiul a avut parte de mai multe reuşite, cercetătorii verificând acum un număr de specimene colectate de cercetători. Hoegh-Guldberg spune că efortul ştiinţific va duce la stabilirea de noi recorduri în ceea ce priveşte numărul de specii identificate, „unele fiind nedescoperite până acum„.

„Acest lucru arată că există comunităţi bogate care pot ajunge până în apele cele mai adânci. Încă mai avem multe aspecte ale planetei Pământ de descoperit”, a concluzionat cercetătorul.

Descoperire uluitoare: cercetătorii studiază fosile ce preced formarea oxigenului pe Pământ

Cercetătorii au găsit fosile ale unor bacterii ce datează de acum 3,5 miliarde de ani. Specialiştii cred că acestea sunt cele mai vechi fosile descoperite vreodată.

Fosilele au fost descoperite în regiunea Pilbara, din Australia de Vest şi datează dintr-o perioadă în care oxigenul nu exista pe Pământ. De fapt, se pare că ele au apărut la doar un miliard de ani după formarea Planetei. 

Bacteriile fosilizate au fost găsite pe gresia care s-a format atunci când microbii au interacţionat cu sedimente de rocă. Specialiştii susţin că aceşti microbi străvechi se hrăneau, cel mai probabil, cu sulf, aşa cum fac multe organisme din ziua de astăzi. 

„Sunt convins că structurile la care lucrăm acum nu se pot găsi pe roci mai vechi. Până acum, cel puţin, nimic nu s-a păstrat atât de bine. Există roci mult mai vechi decât acestea, dar ele s-au metamorfozat, ceea ce înseamnă că tot ce s-a aflat pe aceste roci s-a evaporat”, a explicat Nora Noffke,  unul dintre cercetătorii de la Universitatea Dominion. 

Descoperirea ar putea stimula realizarea cercetărilor pe Marte, acolo unde rocile sedimentare s-au păstrat mai bine decât pe Pământ. Specialiştii au declarat că roverul Curiosity deţine instrumentele necesare pentru căutarea acestui gen de fosile, aşa că nu ne mai rămâne decât să sperăm la o descoperire şi mai spectaculoasă venită de pe Planeta Roşie. 

De ce poftim la mâncăruri grase atunci când suntem mahmuri?

Dorinţa de a consuma alimente bogate în grăsimi atunci când am băut prea mult alcool îşi are originile în vremurile de început ale omenirii, afirmă oamenii de ştiinţă.

„Toate mamiferele tind spre alimentele cele mai dense în energie”, explică David Levitsky, profesor de ecologie umană şi ştiinţe nutriţionale la Universitatea Cornell. „Grăsimea este cel mai dens aliment disponibil din punct de vedere energetic”, explică profesorul. Când suntem treji, nu cedăm acestor tentaţii, însă după o noapte în care am petrecut pierdem inhibiţiile pe care le-am învăţat în timp, precum alimentaţia disciplinată, explică Levitsky.

O altă explicaţie apelează la structura creierului uman, concentrându-se asupra unei substanţe chimice din creier cunoscută sub numele de galanină.

William Gruchow, profesor în cadrul Universităţii Carolina de Nord din Greensboro, a studiat şi a scris despre galanină şi despre efectele sale asupra mai multor neurotransmiţători. „Galanina amplifică apetitul pentru grăsimi, iar consumul de grăsimi face ca mai multă galanină să fie produsă în creier”, a explicat Gruchow. „De asemenea, consumul de alcool rezultă, la rândul său, într-o producţie sporită de galanină”.

Gruchow crede că producţia de galanină ar putea fi stimulată de trigliceride, care sunt eliberate de grăsimi şi alcool. Trigliceridele, calorii convertite ce sunt stocate în celulele adipoase, sunt eliberate de corp atunci când acesta are nevoie de energie între mese. Consumând cantităţi mari de mâncăruri grase şi alcool, oamenii îşi cresc nivelul trigliceridelor, posibil prin stimularea producţiei de galanină. Acest lucru, la rândul său, produce pofte pentru mese grase pe care altfel oamenii nu le-ar fi consumat.

„Concluzia este că alcoolul duce la amplificarea apetitului pentru mâncăruri grase, iar consumul de mâncăruri grase face acelaşi lucru. Acest lucru este un şoc dublu pentru cei care consumă atât alcool, cât şi mâncăruri grase în acelaşi timp”, a concluzionat Gruchow.

Celulele embrionare, o soluţie împotriva infertilităţii

În multe cazuri, motivul exact pentru care apare infertilitatea nu este cunoscut. În unele cazuri, poate fi vorba de o incapabilitatea a corpului de a produce gameţi viabili. Un nou studiu are potenţialul de a-i ajuta pe oamenii de ştiinţă să dezvolte celule embrionare, umane, în laborator.

Celulele precursoare gameţilor se formează de timpuriu, atunci când ovulul fertilizat se dezvoltă într-o mică minge de celule ,numită morulă. Această minge conţine celule stem pluripotente, care pot fi programate pentru a deveni orice tip de celulă. Din acest motiv, oamenii de ştiinţă speră să folosească aceste celule pentru a trata atât fertilitatea, cât şi alte probleme specifice oamenilor. 

Există informaţii foarte limitate cu privire la dezvoltarea timpurie a gameţilor umani. Cu toate acestea, specialiştii de la Universitatea din California, Los Angeles, au reuşit să urmărească dezvoltarea celulelor germinale din cazul fetuşilor umani, în perioada 6-20 de săptămâni, şi să le analizeze atunci când genele erau activate sau dezactivate. 

ADN-ul din interiorul celulelor embrionare poartă modificări epigenetice, schimbări care nu afectează ADN-ul în sine, dar care influenţează modul în care sunt exprimate genele. Aceste schimbări s-au acumulat în timpul vieţii fiecăruia dintre părinţi, dar trebuie să fie şterse în timpul perioadei fetale. 

În studiu au fost descoperite două evenimente majore care reprogramează modificările epigenetice. Mare parte dintre aceste reprogramări se realizează înainte de 6 săptămâni, dar există una care încheie acest ciclu după 6 săptămâni. 

Cercetătorii au realizat studiul pe mostre anonime preluate de la fetuşi avortaţi. Următorul pas al cercetării va fi acela de a observa dacă pot transforma celulele embrionare în ovule sau spermatozoizi.