Trucul care te va face star in bucatarie. Cum separa un chinez albusul de galbenus

Oricine a avut vreodata de facut o prajitura sau o maioneza stie cat de neplacuta este separarea albusului de galbenus. Nu si pentru chinezi.

Site-ul chinezesc Jifenzhong publica un clip care poate revolutiona ceea ce faci in bucatarie. Ai nevoie doar de o sticla goala de plastic pe care sa o folosesti pentru a "suge" galbenusul din albus, plasandu-l intr-o alta farfurie.

Dupa ce vezi trucul asta, sigur o sa vrei sa-l incerci acasa.

A fost concepută „casca Inception”, tehnologia care modifică realitatea fără să-ţi dai seama!

Filmul „Inception”, un thriller SF ce a fost stabilit recorduri de box-office în 2010, descrie un viitor în care tehnologia permite infiltrarea viselor altor persoane, permiţând modificarea evenimentelor ce au loc pe tărâmul oniric fără ca cei ce visează să-şi dea seama. În film, personajele creează vise în interiorul viselor, însă ajung să nu mai distingă între realitate şi visele pe care le-au creat.

În general, oamenii pot face distincţia dintre evenimentele reale şi cele imaginate graţie unor procese inconştiente care monitorizează acurateţea experienţelor trăite. Aceste procese pot eşua însă în cazul anumitor afecţiuni psihiatrice. Pacienţii care suferă de schizofrenie, de exemplu, pot percepe halucinaţii vizuale şi auditive pe care ei le percep ca fiind reale. De asemenea, victimele leziunilor cerebrale şi ale afecţiunilor delirante trăiesc într-o lume plină de amintiri false.

Acum, cercetătorii japonezi au conceput o „cască Inception” care manipulează realitatea pentru a simula astfel de experienţe. Casca poate fi folosită pentru a studia disfuncţiile cognitive ce apar în cadrul afecţiunilor psihiatrice.

Sistemul de tip Substituire a Realităţii (SR), conceput de cercetătorii de la Laboratorul pentru Inteligenţă Adaptivă din cadrul RIKEN Brain Science Institute, este realizat din componente ieftine ce pot fi cumpărate de către orice persoană: o cameră video panoramică folosită pentru a înregistra, un computer ce stochează imaginile filmate şi un display ce se ataşează pe cap şi care poate comuta instant, fără pauză, între imaginile live filmate de camera video şi imagini înregistrate în prealabil.

„Într-un vis, acceptăm în mod natural ceea ce se petrece şi nu ne îndoim de realitatea evenimentelor, indiferent cât de nerealiste ni se par ulterior”, explică Keisuke Suzuki, autorul lucrării ce descrie sistemul SR. „Scopul nostru este de a explora mecanismele cognitive care stau la baza încrederii noastre în realitate. Cum pot oamenii să aibă încredere în ceea ce percep? Descoperirea răspunsului la această întrebare necesită o platformă experimentală prin care să putem prezenta evenimente pe care participanţii le cred reale, dar pe care le putem manipula”, susţine cercetătorul.

Pentru a testa sistemul, Suzuki şi colegii săi au pregătit un experiment simplu, dar ingenios. Oamenii de ştiinţă au recrutat un grup de participanţi şi i-au filmat pe măsură ce intrau în cameră şi ascultau instrucţiunile unuia dintre cercetători. Pe rând, fiecare participant era rugat să stea pe un scaun în aceeaşi cameră şi să poarte casca dotată cu display-ul electronic, pe care puteau urmări o serie de evenimente live şi înregistrate. Cercetătorii comutau între secvenţele ce se petreceau în direct şi cele înregistrate fără ca participanţii să-şi dea seama. Prima secvenţă era una aparent live, care era de fapt o înregistrare, în care unul dintre cercetători apărea la uşa camerei şi întreba participantul dacă se simte confortabil purtând dispozitivul, rugându-l să-l testeze privind în jurul camerei. Apoi voluntarul vedea o înregistrare ce arăta chiar momentul în care acesta primea instrucţiunile de la cercetător. Următoarea secvenţă era din nou o secvenţă înregistrată, dar care părea a fi live, în care cercetătorul reintra în cameră şi explica modul în care a fost conceput experimentul. În cele din urmă, în ultima secvenţă participantul vedea în timp real cercetătorul intrând în cameră pentru a dezvălui că toate scenele precedente fuseseră, de fapt, înregistrări.

Cea de-a doua secvenţă, în care voluntarul se vedea pe sine primind instrucţiuni de la cercetător, contrazicea realitatea, permiţând participanţilor să îşi dea seama imediat că observă o înregistrare şi nu imagini live. Cu toate acestea, majoritatea participanţilor nu au putut să distingă ulterior între scenele live şi cele înregistrate, chiar dacă acea secvenţă le-a arătat modul în care funcţionează sistemul. Câţiva voluntari au identificat o subtilă diferenţă între calitatea audio a secvenţelor live şi a celor înregistrate, folosind această revelaţie pentru a distinge între cele două, însă majoritatea participanţilor au perceput secvenţele înregistrate ca fiind reale.

Apoi, cercetătorii au studiat mai mulţi factori care ar fi putut afecta funcţionarea sistemului. Aceştia au descoperit că mişcările capului reduceau şansele ca participanţii să distingă între secvenţele înregistrate şi cele live, observând totodată că abilitatea de a detecta tranziţia de la imaginile live la cele înregistrate scădea pe măsură ce mişcările din cap erau mai rapide. De aceea, în primul experiment cercetătorii au comutat între imaginile live şi cele înregistrate atunci când voluntarul se uita în jurul camerei, acest lucru permiţând camuflarea diferenţelor de imagine ce apăreau în timpul schimbării.

Experimentele au arătat că sistemul SR reprezintă o metodă necostisitoare prin care poate fi manipulată percepţia realităţii, fiind astfel un instrument util pentru investigarea mecanismului de „control al realităţii” în cadrul afecţiunilor psihiatrice.

„Pacienţii cu probleme psihiatrice prezintă de multe ori credinţe delirante, iar persoanele ce suferă de schizofrenie pot percepe halucinaţii. Sistemul SR oferă o şansă unică de a modela aceste experienţe în cadrul voluntarilor sănătoşi, ceea ce ar putea fi util în înţelegerea mecanismelor cognitive ce stau la baza halucinaţiilor şi a experienţelor delirante”, explică Suzuki.

„De exemplu, am putea folosi sistemul pentru a testa teoriile acceptate astăzi pentru a înţelege mai bine schizofrenia. Acest lucru ne-ar putea permite să reproducem simptomele acestei afecţiuni într-un mod controlat, deschizând calea spre noi tratamente”, a mai declarat Suzuki.

Acum, cercetătorii lucrează la conceperea unui sistem SR îmbunătăţit, ce urmează să fie folosit în cadrul mai multor proiecte. „Principalul scop al sistemului va fi folosirea sa în psihiatrie, însă ar putea fi totodată un instrument util pentru înţelegerea modului în care sunt constituite experienţele conştiente în viaţa de zi cu zi”, afirmă cercetătorul.

„De asemenea, noul sistem va deschide o nouă cale în ciberterapie. Tehnologia realităţii virtuale (RV) este folosită astăzi pentru a trata stresul post-traumatic şi fobiile, prin expunerea pacienţilor la episoade traumatice. Avantajul sistemelor SR este acela că pacienţii au convingerea că percep «lumea reală», ceea ce nu se poate realiza cu ajutorul tehnologiilor RV existente în acest moment”, a concluzionat Suzuki.

Sistemul SR a fost folosit în cadrul unei instalaţii artistice, intitulate MIRAGE, ce poate fi urmărită în acest clip video:

Va deveni aceasta noua jucărie preferată a celor bogaţi? O companie japoneză a lansat uriaşul Kuratas, inspirat din desenele animate cu roboţi de luptă

Are 4 metri înălţime, un impresionant aspect de robot războinic şi costă 1,3 milioane dolari. Este dotat cu câteva arme non-letale - de joacă, nu de luptă – şi, în ciuda sofisticării lui, oricine îl poate pilota: nu e nevoie de niciun fel de calificare specială.

Acesta este, de altfel, marele său atu, care- speră producătorii -ar putea face din Kuratas un succes de piaţă, în ciuda preţului foarte piperat.

Robotul a fost imaginat de Kogoro Kurata, un artist japonez specializat în prelucrarea metalelor, şi este construit la scară comercială de compania Suidobashi Heavy Industry.

Kuratas poate fi controlat cu uşurinţă nu numai cu ajutorul comezilor din cabina de pilotaj, ci şi de la distanţă, graţie tehnologiei 3G, cu ajutorul unui smartphone. Mai are şi alte caracteristici interesante, care sunt explicate în detaliu de o tânără japoneză sexy, în videoclipul realizat de compania producătoare.

Adio, amprente: o nouă invenţie permite identificarea mult mai uşoară a infractorilor

Oamenii de ştiinţă au conceput un nou test ce va permite forţelor legii să folosească ADN-ul prelevat de la locul unde a avut loc un delict pentru a prezice atât culoarea părului suspectului, cât şi pe cea a ochilor.

Cercetătorii afirmă că testul ar putea fi un instrument util, ce va permite rezolvarea cazurilor în care infractorii nu au putut fi identificaţi pe baza celorlalte date disponibile.

Sistemul Hirisplex, aşa cum este denumit testul, va permite poliţiştilor să reducă numărul suspecţilor, făcând mai uşoară identificarea persoanei vinovate.

Testele existente până acum permit compararea datelor ADN prelevate de la locul faptei cu o bază de date a poliţiei. În cazul acestei metode, datele ADN sunt utile doar în cazul în care suspectul căutat de poliţie se afă deja în baza de date.

Profesorul Manfred Kayser, coordonatorul studiului ce a arătat eficienţa sistemului Hirisplex, afirmă că noul test va fi util în acele situaţii în care datele ADN ale suspectului nu se află în baza de date a poliţiei.

„Testul este extrem de sensibil şi poate produce rezultate complete chiar şi cu ajutorul unor cantităţi foarte mici de ADN, chiar mai mici decât cele necesare pentru testele ADN obişnuite”, a declarat profesorul Kayser.

Studiul condus de profesorul Kayser a prezentat o acurateţe de 69,5% în cazul părului blond, 78,5% în cazul celui şaten, 80% pentru părul roşcat şi 87,5% pentru cel de culoare neagră. De asemenea, echipa de cercetători a putut determina pe baza ADN-ului, cu o precizie de 86%, dacă o persoană cu ochii căprui şi părul negru era de origine europeană sau non-europeană.

Rezultatele au fost prezentate în cadrul unei conferinţe europene ce trata tema ştiinţelor medico-legale, ce s-a desfăşurat la Haga în cursul acestei săptămâni.

Descoperire neaşteptată: „gena fericirii” îşi face efectul doar în cazul femeilor

O echipă de cercetători americani a identificat o genă care îi face pe oameni să fie fericiţi. Gena nou-descoperită funcţionează doar în cazul femeilor, ceea ce ar putea explica de ce femeile sunt adeseori mai fericite decât bărbaţii, afirmă oamenii de ştiinţă.

Este binecunoscut faptul că starea sufletească este influenţată de prezenţa sau absenţa anumitor gene în creier. Noua cercetare s-a aplecat asupra MAOA, o genă care afectează cantitatea din creier a substanţelor chimice asociate unei stări de spirit pozitive.

Aproximativ 350 de bărbaţi şi femei au fost întrebaţi cât de fericiţi sunt, prelevându-se de la fiecare voluntar o probă de salivă în scopul testării ADN.

Gena MAOA există în două versiuni, una foarte activă şi alta mai puţin activă. Cercetătorii au descoperit că femeile ce prezentau gena mai puţin activă erau mai fericite decât celelalte, cele mai fericite fiind femeile care aveau două copii ale acestei gene.

Aproximativ 59% dintre femeile studiate prezentau o copie a acestei gene, 17% la sută aveau două copii, iar celelalte participante nu prezentau nicio copie a „genei fericirii”.

În ceea ce priveşte bărbaţii participanţi la studiu, cercetătorii au observat că mulţi dintre aceştia prezentau această genă, însă nu erau mai fericiţi decât alţi bărbaţi. Dr. Henian Chen de la Universitatea South Florida afirmă că acest lucru s-ar putea datora testosteronului, care prin efectele sale anulează acţiunea genei respective.

„Poate că bărbaţii sunt mai fericiţi înainte de adolescenţă, deoarece nivelul lor de testosteron este mai scăzut”, a comentat cercetătorul.

Cercetarea nu a identificat doar efecte pozitive pentru persoanele care prezintă gena fericirii. Cercetătorii au descoperit că această genă este asociată alcoolismului şi comportamentelor anti-sociale.

„Purtătorii acestei gene sunt mai predispuşi la situaţii-problemă, însă chiar şi aşa vor prezenta un nivel al fericirii mai mare decât al altor persoane”, a conchis Chen.

MAOA nu este singura genă ce are un efect asupra fericirii. Specialiştii consideră că numărul genelor ce influenţează acest aspect al vieţii umane este ridicat, estimându-se că predispoziţia la optimism se datorează în proporţie de 50% ADN-ului.

A fost dezvăluit mesajul pe care roverul Curiosity îl scrie pe solul marţian

Roverul Curiosity, trimis de NASA pe Marte pentru a studia „planeta roşie”, este dotat cu numeroase instrumente sofisticate, însă nu şi cu un GPS.

De aceea, singura cale prin care inginerii agenţiei spaţiale americane pot afla unde este poziţionat vehiculul marţian şi pot stabili distanţa pe care acesta a parcurs-o este prin studierea urmelor lăsate de roţile sale în solul marţian.

În cazul în care aventurile lui Curiosity pe Marte ar fi urmărite de extratereştri, aceştia ar putea observa un mesaj interesant pe care roverul îl lasă în urma sa. Inginerii NASA au dotat şenilele lui Curiosity cu câteva găuri amplasate strategic, ce permit inscripţionarea solului planetei Marte cu un mesaj în codul Morse.

Cu fiecare deplasare, Curiosity „scrie” pe sol următorul tipar:

scurt lung lung lung

scurt lung lung scurt

scurt lung scurt scurt

În codul Morse, aceste semne sunt echivalentul literelor „JPL”. Acesta este un acronim pentru „Jet Propulsion Laboratory”, numele agenţiei din cadrul NASA ce este însărcinată cu proiectul Curiosity.

Primele inscripţii pe Marte au fost efectuate pe 22 august, atunci când roverul ce cântăreşte o tonă a efectuat primul test de deplasare, mergând 4,5 metri în faţă, rotindu-se 90 de grade şi apoi deplasându-se alţi 2,5 metri.

În scurt timp, Curiosity urmează să întreprindă o călătorie de 365 de metri, deplasându-se spre o zonă de pe Marte ce este interesantă pentru oamenii de ştiinţă. Călătoria va dura câteva luni, viteza maximă a laboratorului spaţial fiind de 4 centimetri pe secundă, timp în care roverul va inscripţiona solul, oferind primul exemplu de „grafitti spaţial”.

Ce ziceţi de asta? A fost inventat gălbenuşul vegetarian!

A fost inventat de Rocky Shepheard, un promotor al alimentaţiei fără produse de origine animală, iar cei care l-au gustat afirmă că seamănă surprinzător de mult cu gălbenuşul de ou adevărat.

Gălbenuşul vegan, numit Vegg, este în realitate o pulbere de culoare galben-portocalie, care trebuie amestecată cu apă pentru a forma o pastă de consistenţa gălbenuşului de ou, ce poate fi apoi folosită în nenumărate preparate, de la omletă la prăjituri cu cremă.

Ingredientele de bază sunt drojdia de bere şi Kala Namak, sau sare neagră, un condiment asiatic cu gust înţepător, compus din sare căreia i s-au adăugat mici cantităţi de diferite substanţe ce conţin sulf.

Pentru a obţine culoarea galben-portocalie, se utilizează drept colorant beta-carotenul, iar pentru a obţine consistenţa specifică gălbenuşului, se adaugă alginat de sodiu, un agent de îngroşare extras din alge.

Pentru a obţine ceva asemănător şi ca formă cu gălbenuşul de ou, amestecul poate fi tratat cu o soluţie de clorură de calciu, rezultând, printr-un proces numit sferificare, globule mari de gălbenuş vegan.

Vegg a fost foarte bine primit de adepţii modului de alimentaţie vegan, care adesea refuză să consume ouă în semn de protest faţă de modul - considerat de ei inuman - în care sunt crescute animalele în marile ferme industriale. Rocky Shepheard lucrează în prezent la inventarea unui produs care să imite albuşul şi care să poată fi prăjit - o modalitate de a oferi veganilor plăcerea unui mic dejun cu "ouă" prăjite.

Din pământ şi nisip, un robot înalţă construcţii ce amintesc de edificiile lui Gaudí

Un grup de studenţi la arhitectură din Spania a creat, din componente ieftine, un robot capabil să construiască structuri tridimensionale folosind materiale de asemenea ieftine, ceea ce l-ar putea face foarte util, de pildă pentru ridicarea rapidă a unor construcţii în zonele lovite de dezastre.

Portabil şi alimentat cu energie solară, robotul Stone Spray construieşte structuri solide din pământ şi nisip, "încleiate" cu ajutorul unui liant non-toxic, o combinaţie de cauciuc acrilic şi etilen-acrilic. Un litru de liant poate consolida 1 metru cub de pământ/nisip.

Stone Spray a fost proiectat de un grup de studenţi de la Institutul de Arhitectură Avansată din Catalonia, Spania: Petr Novikov, Inder Shergill şi Anna Kulik.

Cu ajutorul unui prototip care a costat doar 150 euro, înzestrat cu o baterie solară şi cu software specializat, au fost construite deja structuri de mici dimensiuni (cca. 50 cm înălţime), surprinzător de solide, care rezistă lovirii cu o bâtă de baseball.

Proiectanţii speră ca o versiune mai mare a robotului să poată fi, cândva, utilizată în scopuri umanitare, de exemplu pentru a construi de urgenţă adăposturi şi chiar poduri în zonele calamitate, folosind materiale locale, aflate la îndemână, cu costuri foarte mici.

Stone Spray Project from Stone Spray on Vimeo.

Ne îngraşă antibioticele? Două cercetări recente oferă un răspuns surprinzător

Fermierii folosesc de câteva decenii antibiotice pentru a face vacile, porcii şi curcanii să se îngraşe mai repede. Acum, oamenii de ştiinţă susţin că folosirea antibioticelor în primii ani de viaţă contribuie la îngrăşarea copiilor. Cercetătorii afirmă că aceste medicamente schimbă compoziţia populaţiei bacteriene din stomac atunci când copiii se află într-o etapă crucială a procesului de dezvoltare, efectul fiind unul de lungă durată.

Alţi cercetători, însă, nu sunt de acord cu concluziile acestui studiu. „Noile date nu sunt convingătoare”, susţine Michael Blaut, microbiolog în cadrul Institutului German de Nutriţie Umană din Potsdam, Germania. De asemenea, David Relman, microbiolog la Universitatea Stanford, afirmă că studiul este „provocator”, susţinând însă că anumite date „sunt puţin vagi şi neclare”.

Miliarde de celule microbiene trăiesc în stomacul oamenilor şi al altor animale. Cercetările asupra acestor populaţii bacteriene imense, ce poartă numele de microbiom, se află abia la început, însă oamenii de ştiinţă ştiu deja că aceşti oaspeţi microbieni joacă un rol esenţial în metabolizarea nutrimentelor din dieta noastră.

Unii cercetători au suspectat că antibioticele în doze mici cu care sunt hrănite animalele de fermă pentru a se îngrăşa funcţionează prin alterarea microbiomului din stomac. Pentru a teste această ipoteză, o echipă condusă de microbiologul Martin Blaser de la Şcoala de Medicină a Universităţii New York a adăugat mai multe antibiotice în apa de băut a mai multor şoareci de laborator care fuseseră înţărcaţi. Medicamentele erau similare celor folosite de fermieri pentru a accelera îngrăşarea animalelor de fermă.

După 7 săptămâni, grupul de şoareci a căror apă de băut conţinea antibiotice prezentau mult mai multă grăsime decât şoarecii care beau apă obişnuită. „Acest lucru confirmă ceea ce fermierii susţin de 60 de ani, anume că antibioticele în doze mici ajută animalele să devină mai mari”, afirmă Blaser.

Dacă rezultatele studiului vor fi reproduse şi în experimentele pe alte animale, precum porcii, acestea ar putea avea implicaţii considerabile asupra sănătăţii publice, afirmă Oluf Pedersen, profesor de medicină genetică în cadrul Universităţii din Copenhaga.

Antibioticele nu au redus numărul total al microbilor din stomacul animalelor, însă le-a modificat compoziţia. O comparaţie ADN efectuată de cercetători a arătat că şoarecii care au fost trataţi cu antibiotice prezentau o proporţie mai mare de bacterii din grupul Firmicutes în comparaţie cu ceilalţi şoareci. Blaser susţine că aceste bacterii extrag mai multe calorii din alimente, livrându-le către organismul-gazdă. De aceea, rezultatele sunt relevante şi pentru oameni.

Un alt studiu la care Blaser a fost coautor a identificat o legătură între folosirea antibioticelor la vârste fragede şi obezitatea. Cercetătorii au studiat datele a mai mult de 11.000 de copii născuţi în Avon, Marea Britanie, în anul 1991 şi 1992. Cei care fuseseră trataţi cu antibiotice în primele 6 luni de viaţă aveau şanse mai mari să fie supraponderali la vârstele de 10, 20 sau 38 de luni. „Este o relaţie de asociere, nu neapărat una de cauzalitate. Dar dacă este luat în calcul şi studiul efectuat pe şoareci, mesajul devine unul convingător”, afirmă Leonardo Trasande, autor al studiului.

Blaser argumentează că acest studiu arată că folosirea antibioticelor în rândul copiilor are un cost subestimat. Deşi în anumite cazuri aceste medicamente sunt necesare, de multe ori antibioticele sunt folosite fără motiv.

Cu toate acestea, alţi cercetători susţin că dovezile nu sunt atât de clare. În cazul studiului efectuat pe oameni nu s-a observat nicio asociere între folosirea unui tratament cu antibiotice în primele 6 luni de viaţă şi greutatea înregistrată la vârsta de 7 ani, când au fost obţinutele ultimele date de la copii. De asemenea, David Relman afirmă că există numeroase motive pentru care experimentele efectuate pe şoareci nu pot fi extrapolate pentru a fi aplicate pe oameni. „Animalele au prezentat o cantitate mai mare de grăsime în corp, dar nu au câştigat în greutate, aşa cum se întâmplă în cazul animalelor de fermă. De asemenea, compoziţia microbiomului a fost măsurată doar la finalul experimentului, aşa că nu putem şti dacă schimbările observate în compoziţia sa sunt rezultatul, cauza sau nu au nicio legătură cu modificarea cantităţii de grăsime din corp”, a conchis Relman.

A fost inventat spray-ul care menţine bananele proaspete timp îndelungat

Oamenii de ştiinţă au conceput un spray care permite menţinerea bananelor într-o stare comestibilă pentru o perioadă mai lungă.

Atunci când este aplicat pe bananele verzi, spray-ul încetineşte procesul de coacere, menţinându-le proaspete timp de două săptămâni. De obicei, bananele cumpărate din supermarket devin maronii în doar două sau trei zile.

Specialiştii estimează că spray-ul ar putea ajuta la salvarea a aproximativ 1,6 milioane de banane ce sunt aruncate în fiecare zi la gunoi în Marea Britanie.

„Am descoperit că atunci când aplicam pe bananele verzi un aerogel din chitosan, acestea rămâneau proaspete chiar şi 12 zile. Atunci când acestea începeau să se maturizeze, deveneau repede galbene şi moi, urmând ca apoi să putrezească”, a declarat Dr. Xihong Li, cercetătorul care a conceput spray-ul din chitosan, o substanţă extrasă din creveţi şi din crabi.

„Această metodă permite menţinerea bananelor verzi timp îndelungat, inhibând procesul de coacere. Substanţa ar putea fi folosită de consumatori, în supermarketuri sau în timpul operaţiunilor de transport”, a mai afirmat specialistul.

Spray-ul conceput la Universitatea de Ştiinţe şi Tehnologii din Tianjin, China, este transparent şi lipsit de gust, fiind în totalitate sigur. Acesta funcţionează prin eliminarea bacteriilor şi încetinirea ritmului în care fructul respiră.

Bananele respiră oxigen şi elimină dioxid de carbon, operaţiunea având loc prin pielea fructului. Cu cât respiră mai repede, cu atât se coc mai repede, ceea ce stimulează apariţia bacteriilor pe pielea fructului, facilitând astfel putrezirea.

În mod normal, bananele sunt transportate atunci când sunt verzi, fiind apoi coapte în condiţii de umiditate similare celor din natură. De asemenea, etilena, un gaz, este folosită pentru a da startul procesului de coacere. Bananele produc la rândul lor etilenă atunci când se coc, acesta fiind motivul pentru care putrezesc mai repede atunci când sunt ţinute într-o pungă, deoarece gazul se acumulează.

Primele imagini HD de pe o altă planetă: cele „7 minute de teroare” comprimate în 50 de secunde

Imaginile filmate în cursul amartizării vehiculului de explorare Curiosity au fost editate pentru a realiza un material video care documentează momentul impresionant al coborârii vehiculului pe Planeta Roşie.

Specialistul în efecte vizuale Daniel Luke Fitch a prelucrat imaginile suprinse de Mars Descent Imager, o cameră video instalată în partea inferioară a vehiculului.

Scurtul interval al coborârii lui Curiosity prin atmosfera planetei Marte a fost botezat de specialiştii care au lucrat la proiect "cele 7 minute de teroare": aceste câteva minute au fost cele mai riscante, deoarece în cursul lor au fost efectuate manevre complicate , menite să reducă viteza şi să aşeze vehiculul în locul dorit - aproape o "amartizare la punct fix", foarte dificilă din punct de vedere tehnic, dar care a reuşit perfect.

Izvorul veşnicei tinereţi? O metodă revoluţionară de obţinere a celulelor stem promite realizări uimitoare în medicină

Cercetătorii de la Universitatea Johns Hopkins au pus la punct o tehnică de obţinere a celulelor stem embrionare care nu numai că ar putea avea implicaţii foarte importante pentru tratarea unor boli grave, dar elimină şi controversele şi dificultăţile etice legate de obţinerea acestor celule.

Cercetătorii au descoperit o metodă eficientă şi sigură de transformare a celulelor adulte din sânge în celule de tip embrionar, identice cu cele ale unui embrion în vârstă de 6 zile. Cu ajutorul acestei metode, celulele sanguine adulte parcurg, practic, drumul înapoi, "întinerind", revenind la stadiul de celule stem nediferenţiate.

Importanţa celulelor stem în medicină constă în faptul că ele sunt pluripotente, adică se pot transforma în multe alte tipuri de celule, în funcţie de tratamentul la care sunt supuse. Astfel, din celulele stem embrionare pot fi "fabricate" celule musculare, osoase etc, în funcţie de necesitate, ce pot fi apoi implantate în organele respective, în scop terapeutic. Aceste transplanturi fiind obţinute din celulele proprii ale corpului, nu ar exista pericolul respingerii lor.

Terapia cu celule stem embrionare ar putea schimba pentru totdeauna universul medicinei umane, însă utilizarea lor pe scară largă este restricţionată de dificultăţile legate de obţinerea lor. Ele pot fi obţinute în mod direct fie din embrioni umani - o abordare extrem de controversată şi îngrădită legislativ -, fie din celulele stem prezente în cordonul ombilical, care poate fi păstrat în unităţi medicale specializate, pentru a fi folosit ulterior, în caz de nevoie, dar aceasta este o procedură costisitoare.

Alternativ, celulele stem pot fi "fabricate" pornind de la celule adulte, ce pot fi determinate să revină la un stadiu incipient de dezvoltare - aşa-numita reprogramare, adesea realizată cu ajutorul unor virusuri. Dar utilizarea virusurilor poate determina apariţia unor mutaţii în ADN, mutaţii care uneori pot avea consecinţe grave asupra sănătăţii, mergând pînă la declanşarea cancerului.

Însă metoda pusă la punct de cercetătorii de la Universitatea Johns Hopkins înlătură multe dintre obstacole.

În primul rând, foloseşte celulele adulte din sângele pacientului, deci nu va mai fi nevoie de păstrarea cordonului ombilical.

Apoi, nu foloseşte reprogramarea cu ajutorul virusurilor, deci e mai sigură.

Este şi eficientă: specialiştii au reuşit să transforme 50-60% dintre celulele sanguine adulte în celulele embrionare.

Metoda utilizează plasmide, molecule de ADN prezente în bacterii şi în celulele organismelor eucariote (organisme la care materialul genetic este conţinut în nucleu, spre deosebire de bacterii, la care nu există nucleu).

Plasmidele se pot replica independent de ADN-ul din cromozomi şi pot dispărea complet după ce şi-au îndeplinit funcţia.

Folosind impulsuri electrice, cercetătorii au realizat perforaţii în membranele celulelor sanguine extrase din măduva spinării unui pacient. Prin aceste orificii au fost injectate plasmide ce purtau patru gene specifice, programate pentru a face celulele să se întoarcă la un stadiu primordial. După ce plasmidele şi-au îndeplinit funcţia, aceste celule modificate au fost cultivate împreună cu celule extrase din măduva osoasă, iradiate în prealabil. După 7-14 zile, celulele cultivate s-au întors la stadiul de celulele embrionare.

Cercetătorii evaluează acum însuşirile celulelor astfel obţinute, dar potenţialul acestei metode este oricum deosebit. Odată înlăturate barierele etice şi legislative, cercetările în domeniul celulelor stem pot progresa mai rapid, ducând la crearea unor terapii noi şi, teoretic - într-un viitor îndepărtat -, la posibilitatea înlocuirii organelor îmbătrânite ale corpului uman cu unele noi - o perpetuă reîntinerire.

O nouă descoperire aduce leacul pentru obezitate mai aproape de realitate

Oamenii de ştiinţă cred că sunt cu un pas mai aproape de a găsi un „leac” pentru obezitate, după ce au descoperit o cale prin care pot convinge organismul să ardă mai multe grăsimi.

Cercetătorii au identificat un „comutator” care permite enzimelor care ard grăsimi să lucreze într-un ritm sporit, de 3 ori mai accelerat decât cel obişnuit.

Specialiştii cred că abilitatea de a controla acest mecanism prezintă implicaţii semnificative în ceea ce priveşte tratarea afecţiunilor provocate de obezitate, precum bolile cardiovasculare sau atacurile cerebrale, şi chiar a problemelor de piele, precum acneea.

„A fost o mare surpriză pentru noi să descoperim că aceste enzime funcţionează în acest mod. Dacă multe alte enzime funcţionează în acelaşi fel, existând posibilitatea de a fi oprite şi pornite printr-un mecanism similar celui descoperit de noi, acest lucru deschide calea spre înţelegerea şi chiar vindecarea a unei game largi de afecţiuni”, a declarat profesorul Dimitrios Stamou, de la Universitatea din Copenhaga.

Enzimele sunt „molecule-muncitor” minuscule ce controlează o varietate de funcţii ale celulelor. Până acum se credea că enzimele funcţionează în mod continuu, dar cu grade diferite de eficienţă. 

Cercetătorii danezi au descoperit că enzimele prezintă întotdeauna acelaşi grad de eficienţă, însă nu sunt active tot timpul. Oamenii de ştiinţă afirmă că enzimele sunt „destul de leneşe”, cele ce au ca sarcină arderea grăsimilor funcţionând doar 15% din timp. Activând „comutatorul” descoperit, cercetătorii au menţinut active enzimele pentru 45% din timp.

„Reuşita noastră constă în a face enzimele să lucreze timp de mai multe ore”, a explicat profesorul asociat Niklos Hatzarikis.

Cercetătorii au afirmat că această descoperire ar putea duce la conceperea unui medicament anti-obezitate care ar activa acest „comutator”, permiţând enzimelor să ardă mai multe grăsimi.

A fost identificată zona din care se trag toate limbile indoeuropene, inclusiv româna

Limba engleză face parte dintr-o familie mai mare, cea a limbilor indoeuropene, care sunt vorbite în prezent de foarte mulţi oameni de pe Terra. Însă locul de origine al acestor limbi reprezintă un subiect controversat, iar experţii pendulau din acest punct de vedere, până de curând, între două regiuni din vestul Asiei.

Împrumutând o tehnică folosită în medicină pentru a reconstitui arborele genealogic al virusurilor, o echipă internaţională de cercetători a înclinat în cele din urmă balanţa în favoarea uneia dintre cele două tabere: limbile indoeuropene îşi au originea în Anatolia, o peninsulă din sud-vestul Asiei ce face parte din teritoriul actual al Turciei, unde au apărut în urmă cu 8.000 - 9.500 de ani, şi de unde s-au răspândit odată cu apariţia agriculturii.

Alţi cercetători susţin însă în continuare că limbile indoeuropene au apărut în urmă cu 6.000 de ani în stepele din nordul Mării Caspice şi Mării Negre, de unde au fost răspândite de triburile seminomade ale populaţiei kurgane.

"Aceste două teorii indică două vârste şi două origini diferite şi, mergând înapoi pe firul istoriei, folosind metodele de studiere a epidemiilor virale, am putut să testăm cele două teorii", a declarat Quentin Atkinson de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă, într-un interviu acordat revistei Science.

În loc să alcătuiască un arbore genealogic prin comparaţia ADN-ului virusurilor, Atkinson şi colegii lui au comparat o serie de "cognate" - cuvinte din limbi diferite care au aceeaşi origine. De exemplu, cuvântul "mother" din limba engleză şi cuvântul "madre" din limba spaniolă sunt cuvinte înrudite.

Cercetătorii au inclus şi 20 de limbi dispărute în studiul lor, realizat pe aproximativ 100 de limbi indoeuropene. Unele dintre aceste limbi dispărute, precum limba hitită, era vorbită în urmă cu peste 3.000 de ani. Aceste limbi străvechi i-au ajutat pe oamenii de ştiinţă din Noua Zeelandă să se aventureze şi mai departe în timp, pe firul istoriei.

Ei au cercetat evenimente istorice, precum despărţirea limbii latine, ce era vorbită în Imperiul Roman, în limbile romanice de astăzi, pentru a alcătui o scală temporală care să definească evoluţia limbilor indoeuropene.

Savanţii au utilizat o metodă statistică pentru a se concentra asupra arborelui genealogic lingvistic care explica cel mai bine evoluţia datelor de care dispuneau. Rezultatul obţinut favorizează ipoteza anatoliană, a spus Atkinson.

Răspândirea agriculturii, favorizată de faptul că noile generaţii de "fermieri" căutau noi terenuri agricole şi de transformarea triburilor de vânători-culegători, reprezintă un mecanism care ar putea să explice răspândirea extensivă a limbilor din această familie, potrivit autorilor acestui studiu, însă ei consideră că agricultura nu a fost probabil singurul factor care a condus la această răspândire lingvistică.

Studiul cercetătorilor de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă este prezentat pe larg în numărul din 24 august al revistei Science.

O boală enigmatică, ce aminteşte de SIDA, produce confuzie printre medici

Oamenii de ştiinţă americani au identificat o afecţiune necunoscută până în prezent, care a infectat deja mai multe persoane în sud-estul Asiei şi Statele Unite. Victimele acestei boli suferă de simptome asemănătoare cu cele provocate de SIDA, cu toate că persoanele în cauză nu sunt infectate cu virusul HIV.

Sistemul imunitar al nefericiţilor pacienţi ajunge să nu mai facă faţă asaltului zilnic al germenilor patogeni, la care oamenii sănătoşi , în general, rezistă. Nu se cunoaşte exact cum a apărut noua afecţiune, dar conform informaţiilor din prezent, nu pare a fi contagioasă.

"Pe baza cercetărilor, afecţiunea pare a fi o nouă formă de deficienţă a sistemului imunitar, care nu este moştenită şi apare îndeosebi în cazul adulţilor, dar nu se răspândeşte pe cale virală, precum temuta SIDA", după cum declară dr. Sarah Browne, cercetător în cadrul National Institute of Allergy and Infectious Diseases.

Dr. Browne a studiat noua afecţiune alături de specialişti de profil din Thailanda şi Taiwan, unde, începând cu anul 2004, au fost descoperite majoritatea cazurilor .

Este posibil ca o infecţie să declanşeze această afecţiune, cu toate că afecţiunea în sine nu se transmite de la om la om, este de părere şi dr. Dennis Maki, un specialist din cadrul Universităţii din Wisconsin, care a studiat cel puţin trei pacienţi suferinzi de noua afecţiune.

Boala se declanşează în jurul vârstei de 50 ani, dar nu are caracter familial, ceea ce-i face pe specialişti să concluzioneze că este puţin probabil ca o singură genă să fie responsabilă de apariţia ei.

Câţiva pacienţi au murit din cauza infecţiilor, adaugă dr. Browne, care nu poate estima totuşi numărul total al victimelor.

Kim Nguyen, o croitoreasă originară din Vietnam, în vârstă de 62 ani şi care a trăit în statul Tennessee începând din anul 1975, era într-o stare gravă atunci când a cerut ajutor, având febră, infecţii la nivelul oaselor şi alte simptome bizare. A fost bolnavă, cu perioade de ameliorare şi recăderi repetate, timp de mai mulţi ani, iar în acest interval a vizitat Vietnamul în anii 1995 şi 2009.

"Femeia se stingea din cauza unei infecţii sistemice, care la început părea a fi tuberculoză, dar nu era. Boala a consumat-o; când am cunoscut-o ca pacientă avea greutatea de 42 kilograme, iar noua boală a făcut-o să ajungă la 32", declară dr. Carlton Hays Jr., medic de familie din cadrul Jackson Clinic, Tennessee.

SIDA este o afecţiune specifică, iar virusul HIV, care o provoacă, distruge aşa numitele celule T, "soldaţii" sistemului imunitar. Noua afecţiune nu distruge celulele T, dar provoacă alt gen de "pagube" în organism.

Dr. Browne, care a studiat peste 200 persoane în Taiwan şi Thailanda, a descoperit că majoritatea celor infectaţi prezentau auto-anticorpi care blochează -interferonul-gamma, o substanţă chimică cu rol de semnal care ajută organismul să elimine infecţiile. Prin blocarea acesteia, persoanele ajung să fie vulnerabile faţă de infecţii cu virusuri, fungi şi paraziţi, dar în special cu micobacterii, un grup de germeni similari cu cei care provoacă tuberculoza. Cercetătorii denumesc acestă nouă afecţiune unsindrom de imunodeficienţă cu debut la maturitate, deoarece se dezvoltă mai târziu în viaţă şi nu se cunoaşte exact cauza.

"În mod fundamental, nu ştim încă ce anume face ca organismul să producă aceşti anticorpi", adaugă dr. Browne.

Antibioticele nu sunt eficiente în 100% din cazuri, aşa că medicii încearcă o serie de noi substitute, incluzând un medicament contra cancerului, care ar limita producerea de anticorpi. Boala se ameliorează la unii pacienţi, odată ce infecţia a fost limitată, dar sistemul imunitar rămâne afectat, după cum cred cercetătorii. Faptul că aproape toţi pacienţii sunt de origine asiatică sugerează că factorii genetici şi un factor prezent în mediul înconjurător respectiv, precum o infecţie, ar duce la apariţia acestei boli.

Primul caz a fost documentat în anul 2004, iar studiul efectuat de dr. Browne a vizat circa 100 persoane într-un interval de şase luni.

Celuloza nanocristalină este noul material minune din zilele noastre

Cel mai în vogă material din perioada actuală este uşor, rezistent şi un bun conducător de electricitate. Mai mult decât atât, acest material există pe planeta noastră de foarte multă vreme.

Celuloza nanocristalină (Nanocrystalline cellulose/ NCC) este obţinută prin procesarea celulozei lemnoase. Compania japoneză Pioneer Electronics îl foloseşte în procesul de fabricare a următoarei generaţii de monitoare electronice flexibile. IBM îl utilizează pentru a crea componente pentru computer. Chiar şi armata americană s-a alăturat acestei tendinţe, folosindu-l pentru a produce sticlă rezistentă la explozii şi costume de protecţie corporală mai uşoare decât cele fabricate în prezent.

Pentru a stimula producţia de celuloză nanocristalină, Statele Unite au inaugurat prima fabrică producătoare de NCC în localitatea Madison din statul Wisconsin, pe 26 iulie. Potrivit US National Science Foundation, această industrie va ajunge la o cifră de afaceri de circa 600 miliarde de dolari până în anul 2020.

Care sunt însă motivele care justifică entuziasmul oamenilor de ştiinţă faţă de acest material minune? NCC nu este doar transparentă, ci are şi o rezistenţă la rupere de opt ori mai mare decât cea a oţelului inoxidabil, datorită reţelei compacte de cristale miscroscopice din structura sa. În plus, acest material este incredibil de ieftin.

"Este o versiune naturală şi regenerabilă a nanotuburilor din carbon, fabricată însă cu un cost de producţie mult mai mic", spune Jeff Youngblood de la NanoForestry Institute, afiliat Universităţii Purdue din oraşul West Lafayette (statul Indiana).

Fabrica americană, aflată în proprietatea US Forest Service, a costat 1,7 milioane de dolari şi va produce două tipuri de NCC: cristale şi fibrile.

Procesul de obţinere a celulozei nanocristaline începe de la lemnul "purificat", din care au fost îndepărtaţi o serie de compuşi, precum lignina şi hemiceluloza. Lemnul purificat este apoi măcinat, transformat în celuloză şi hidrolizat în acid pentru a înlătura impurităţile. Celuloza este apoi extrasă şi concentrată în cristale, devenind o pastă groasă, ce poate fi aplicată pe diverse suprafeţe ca un strat laminat, sau procesată în fibre, formând nanofibrile. Acestea sunt dure, dense şi rezistente şi pot fi modelate în diverse forme şi mărimi. După ce este uscat şi răcit, noul material este uşor, bun absorbant şi un bun agent izolator.

"Frumuseţea acestui material constă în faptul că se găseşte din abundenţă, iar noi nu mai trebuie să îl fabricăm", spune Jeff Youngblood. "Nici nu trebuie să folosim copaci întregi. Cristalele de nanoceluloză au o lungime de doar 2 nanometri. Dacă vrem, putem să folosim ramuri, crengi şi chiar rumeguş. În acest fel transformăm deşeurile în aur", a adăugat Youngblood.

Fabrica din Statele Unite este cea de-a doua companie din lume producătoare de nanomateriale pe bază de celuloză. Uzina CelluForce, inaugurată în oraşul canadian Montreal, în noiembrie 2011, produce deja o tonă de NCC pe zi.

NCC va înlocui componentele auto din metal şi plastic şi are potenţialul de a face ca materialele plastice nonorganice să devină demodate într-un viitor deloc îndepărtat, afirmă la rândul său Phil Jones, directorul companiei franceze IMERYS, specializată în procesarea mineralelor.

În plus, organismul uman tolerează foarte bine celuloza, care este mult mai puţin periculoasă atunci când este metabolizată, în comparaţie cu compuşii anorganici.

Noul catalog european al cutremurelor oferă indicii preţioase despre viitoarele riscuri seismice

Cutremurele de pământ din Europa au influenţat de-a lungul secolelor foarte multe lucruri, începând cu legendele povestite de generaţii întregi pe "bătrânul continent" şi până la limbile vorbite pe acesta.

Potrivit mitologiei elene, Oracolul din Delphi a vorbit prin intermediul unei femei care inhalase vapori ce provocau halucinaţii. În zilele noastre, geologii moderni afirmă că acei vapori erau de fapt hidrocarburi gazoase, eliberate în urma seismelor, prin faliile şi fracturile din scoarţa terestră apărute în regiunea în care se afla templul din Delphi.

În Italia, un cutremur cu magnitudinea de 6,7, produs în 1638, a modificat pentru totdeauna dialectele vorbite în regiunea Calabria, potrivit unui studiu publicat în revista Annali di Geofisica în 1995. De exemplu, oraşul Savelli, fondat după cutremur, era izolat din punct de vedere lingvistic de localităţile învecinate, întrucât a fost înfiinţat de refugiaţi proveniţi din sate aflate mult mai la vest.

Aproximativ 45.000 de seisme, suficient de puternice pentru a fi resimţite, au zguduit continentul european în ultimii 1.000 de ani, susţin autorii unui catalog actualizat al cutremurelor din Europa şi din bazinul mediteranean. Combinarea informaţiilor istorice cu investigaţiile geologice moderne reprezintă primul pas ce trebuie făcut pentru a alcătui o prognoză a viitoarelor riscuri seismice pentru continentul nostru, afirmă Gottfried Grünthal de la Centrul de cercetări geoştiinţifice din oraşul german Potsdam.

Estimarea riscului seismic necesită „o bună cunoaştere a trecutului seismologic. Acest lucru înseamnă că trebuie să ne extindem cunoştinţele despre seismicitatea unei regiuni cât de mult putem în trecut”, a adăugat Gottfried Grünthal.

Noul catalog dezvăluie faptul că seismicitatea Europei este concentrată în cea mai mare parte a ei de-a lungul marginilor plăcilor tectonice din Marea Mediterană, într-o regiune ce include Italia, Grecia şi Turcia, dar şi alte regiuni precum sudul Peninsulei Iberice, Balcanii şi Munţii Caucaz.

Riscul seismic apare însă şi în regiuni aflate mai la nord, cum este cazul faliei tectonice din zona Munţilor Alpi. Unul dintre cele mai mari şi mai devastatoare cutremure produse în Europa în ultimul mileniu a avut loc în Elveţia. Seismul din Basel, ce s-a produs pe 18 octombrie 1356, cu o magnitudine de 6,6, a distrus complet oraşul şi numeroase clădiri din Germania şi din Franţa.

Oamenii de ştiinţă au descoperit această falie în 2001 şi au ajuns la concluzia că următorul seism s-ar putea produce în acea regiune în următorii 1.500 - 2.500 de ani.

Pentru a alcătui acest catalog, Gottfried Grünthal şi colegul lui Rutger Wahlström au fost nevoiţi să lucreze atât în calitate de istorici, cât şi în calitate de seismologi. Pentru Europa Centrală, ei au colaborat cu istoricii de la Universitatea din Potsdam pentru a estima intensitatea cutremurelor ce au avut loc în trecut în Germania. Pentru alte regiuni, ei s-au bazat pe cataloagele seismice ale acelor ţări - numărul total al acestora fiind de 80. Cei doi oameni de ştiinţă au examinat, totodată, peste 1.000 de studii şi au realizat propriile lor analize asupra unor seisme de importanţă istorică.

Munca lor a inclus şi standardizarea înregistrărilor seismice şi corelarea lor cu o scală modernă, denumită "scara de magnitudine a momentului seismic", pentru a se asigura astfel că un cutremur produs în secolul al XVII-lea în Germania va putea fi comparat cu un cutremur produs în secolul al XVI-lea în Italia. Scara de magnitudine a momentului seismic oferă estimări despre totalul energiei eliberate în timpul cutremurelor şi a înlocuit în practica seismologilor celebra scară Richter la începutul anilor 1980.

Magnitudinea joacă şi ea un rol central în ecuaţiile care prezic mişcările pământului, sau trepidaţiile, de care inginerii şi arhitecţii ţin cont atunci când creează poduri şi clădiri rezistente la cutremure.

Pasionaţii de OZN-uri sunt în alertă: Curiosity a surprins în imagini nişte ciudate lumini mişcătoare pe cerul planetei Marte

Câteva pete luminoase albe, rotunde, care se deplasează prin câmpul imaginilor filmate de robotul de explorare marţian, i-au pus pe jar pe ufologi, care discută acum cu aprindere despre natura acestor „obiecte”. Un expert susţine că este vorba despre defecte de imagine, datorate camerei video cu care au fost realizate filmările; NASA nu a făcut, până în prezent, niciun comentariu.

Punctele rotunde, de culoare mai dechisă, care apar la un moment dat în imagini, au fost cele care au aprins dezbaterea.

Cei pasionaţi de extratereştri s-au grăbit să afirme că e vorba despre nave ale unor civilizaţii nepământene, care ne urmăresc demersurile de explorare a cosmosului.

Un membru al unui grup numit Alien Disclosure UK a studiat imaginile, prelucrându-le prin aplicarea unor filtre, pentru a face mai vizibile ciudatele "apariţii".

În schimb, un expert în analiza imaginilor video, Marc Dantonio, a explicat că este vorba doar despre "pixeli morţi", o problemă întâlnită frecvent în grafica computerizată. Astfel de defecte pot apărea la telefoanele mobile, la computere, ca şi la camerele digitale, iar condiţiile speciale ale atmosferei de pe Marte au făcut ca, în cazul de faţă, ele să fie foarte vizibile.

Semnal de alarmă! Un nou studiu oferă o informaţie importantă tuturor celor ce doresc să devină părinţi

Un studiu publicat în cel mai recent număr al prestigiosului jurnal ştiinţific Nature arată că pe măsură ce înaintează în vârstă, bărbaţii au şanse mai mari de a deveni taţii unui copil ce suferă de autism sau de schizofrenie. Acest lucru este provocat de mutaţii aleatorii care devin mai numeroase pe măsură ce tatăl îmbătrâneşte. Vârsta mamei nu afectează în niciun fel riscul de a suferi de aceste afecţiuni, a arătat cercetarea.

Experţii afirmă că descoperirea oamenilor de ştiinţă nu constituie un motiv pentru a renunţa la procreere la vârste mai târzii, însă aceştia cred că studiul va influenţa deciziile de planificare familială. Cercetătorii afirmă că riscul ca un tată în vârstă de 40 de ani sau mai în vârstă să aibă un copil care suferă de autism sau schizofrenie este estimat la 2%, la care se adaugă alţi factori biologici care sunt complet necunoscuţi în acest moment.

Studiul oferă noi date ce susţin ipoteza conform căreia incidenţa tot mai mare a cazurilor de autism în ultimele decenii se datorează, cel puţin parţial, faptului că bărbaţii fac copii la vârste tot mai înaintate. Specialiştii spun că acest lucru ar putea explica 20%-30% din cazurile de autism.

Rezultatele studiului contrazic, de asemenea, o ipoteză foarte răspândită: aceea că vârsta mamei reprezintă principalul factor ce determină riscul ca un copil să sufere de probleme de dezvoltare. Riscul unor anomalii cromozomiale, precum sindromul Down, creşte pe măsură ce mama este mai în vârstă, însă pentru principalele probleme de dezvoltare şi pentru problemele psihiatrice riscul genetic îşi are originile în spermă, nu în ovul, arată studiul.

Echipa de cercetători a cuantificat pentru prima dată acest risc, arătând cum numărul mutaţiilor aleatorii creşte pe măsură ce tatăl înaintează în vârstă. Oamenii de ştiinţă au descoperit că un copil născut din sperma unui tată în vârstă de 20 de ani prezintă 25 de mutaţii aleatorii ce îşi au originile în materialul genetic al tatălui. Pe măsură ce tatăl este mai în vârstă, numărul mutaţiilor creşte într-un ritm de două pe an, atingând nivelul de 65 de mutaţii pentru copiii unui tată în vârstă de 40 de ani. Un tată în vârstă de 36 de ani îi va transmite copilului său de două ori mai multe mutaţii decât unul de 20 de ani, iar unul de 70 de ani de opt ori mai multe, estimează cercetătorii.

Numărul mediu al mutaţiilor ce provin din materialul genetic al mamei este de 15, indiferent de vârsta acesteia, arată studiul.

„Acest studiu oferă pentru prima dată dovezi ştiinţifice solide ce explică înmulţirea cazurilor de autism”, a explicat Dr. Fred. R. Volkmar, directorul Child Study Center din cadrul Yale School of Medicine.

„Este absolut uluitor faptul că vârsta tatălui este ceea ce influenţează acest risc şi că vârsta mamei contează atât de puţin”, a comentat Dr. Kári  Stefánsson, coordonatorul studiului.

Alexey S. Kondrashov, specialist în cadrul Universităţii Michigan, afirmă că „dacă acest studiu va fi confirmat de cercetări viitoare şi dacă acestea vor arăta un efect al vârstei tatălui şi asupra altor afecţiuni cerebrale, atunci ar fi o decizie înţeleaptă ca bărbaţii tineri să îşi colecteze sperma şi să o stocheze la rece pentru folosirea sa ulterioară”.

Descoperirea cercetătorilor nu are doar aspecte negative, susţin aceştia. Mutaţiile genetice reprezintă baza selecţiei naturale, explică Dr. Stefánsson. „Aşadar, s-ar putea spune că ceea ce este rău pentru următoarea generaţie este bun pentru viitorul speciei noastre”, concluzionează doctorul.