Un exemplar de pudú, cel mai mic cerb din lume, s-a născut în Marea Britanie

Grădina Zoologică din Bristol, Marea Britanie, este mai bogată cu un pui de pudú, cel mai mic cerb din lume.

Puiul de cerb s-a născut pe 6 mai, cântărind doar un kilogram la naştere. La o lună după ce s-a născut, greutatea acestuia a atins 1,8 kilograme, jumătate din cea a unui bebeluş nou-născut.

Puiul de pudú face parte dintr-un program internaţional de conservare a speciei. La fel ca toţi puii de pudú, cerbul prezintă pe spate pete albe, ce îl ajută să se camufleze pentru a evita prădătorii.

Cerbul pudú este clasificat ca specie vulnerabilă. Acesta trăieşte în pădurile tropicale temperate din Chile şi din sud-vestul Argentinei, însă numărul exemplarelor din această specie a scăzut considerabil în ultima vreme, ca urmare a distrugerii habitatului de pădure pentru extinderea agriculturii şi a altor activităţi umane.

Cerbii pudú se remarcă prin faptul că sunt cea mai mică specie de cerb, atingând o talie maximă de 38 de centimetri la maturitate şi cântărind în jur de 9 - 15 kilograme. Dimensiunea maximă a coarnelor este de 10 centimetri.

PCS: invenţia care ne va schimba viitorul, transformându-ne casele şi aparatele electronice

Cercetătorii de la UCLA au conceput o nouă celulă fotovoltaică transparentă ce va permite oamenilor să folosească în case şi în clădirile de birouri ferestre ce generează electricitate şi care permit oamenilor, în acelaşi timp, să privească prin ele.

Reuşita oamenilor de ştiinţă este descrisă într-un studiu publicat în jurnalul ACS Nano. Specialiştii de la UCLA au creat o celulă solară din polimeri (PSC) care produce energie absorbind lumina infraroşie, nu pe cea vizibilă ochiului uman, astfel că materialul prezintă o transparenţă de 70%. Plasticul fotoactiv din care este realizată celulă transformă lumina infraroşie în curent electric.

„Reuşita noastră deschide drumul spre celule solare transparente care să fie folosite în aparatele electronice portabile, în ferestre inteligente şi în multe alte domenii”, a declarat Yang Yang, conducătorul studiului şi totodată profesor de ştiinţa materialelor şi inginerie la UCLA.

„PCS-ul inventat de noi este creat din materiale similare plasticului, uşoare şi flexibile. Aspectul cel mai important este acela că aceste celule solare pot fi produse în cantităţi mari cu un cost redus”, a adăugat Yang.

Cel mai mare peşte din lume a fost surprins într-o ipostază nemaivăzută

O echipă de cercetători ce desfăşoară studii în Indonezia este mai aproape de a înţelege rechinul-balenă, cel mai mare peşte al zilelor noastre, folosind aceleaşi cipuri RFID care sunt inserate în animalele de companie pentru a fi identificate.

Luna trecută, oamenii de ştiinţă de la Conservation International (CI), WWF-Indonezia, Hubbs Sea World Research Institute şi Universitatea de Stat din Papua au inserat cipuri RFID în 30 de rechini-balenă din Parcul Naţional Cendrawasih din Indonezia, acolo unde giganticii peşti vin an de an pentru a se hrăni cu peşti.

Mark Erdmann, consilier al proiectului de cercetare marină desfăşurat de CI, afirmă că aceste cipuri RFID „nu au mai fost niciodată folosite pe animale gigantice ce navighează nestingherite oceanul”, deoarece nu pot fi citite decât cu ajutorul unui aparat care trebuie poziţionat în apropierea lor. Cercetătorii au decis să facă acest pas pentru că rechinii se întorc în mod repetat în acelaşi loc, pentru a putea consuma peştii ţintiţi de pescarii din zonă.

Oamenii de ştiinţă au presupus că rechinii-balenă se hrănesc în mare parte cu plancton. Un film realizat recent de cei de la CI a arătat însă că aceşti peşti uriaşi, de dimensiunile unui autobuz, se hrănesc şi cu peştii capturaţi de pescarii indonezieni în plasele lor. 

Erdmann afirmă că rechinii au devenit în ultima vreme „prea prietenoşi cu aceste plase de pescuit”, ajungând în anumite cazuri să devină captivi şi să fie nevoie de intervenţia voluntarilor pentru a-i elibera. Acum, cercetătorii au apelat la pescarii din zonă, rugându-i să schimbe plasele folosite pentru a preveni repetarea acestor cazuri.

Pentru că rechinii-balenă au început să vină tot mai des în Parcul Naţional Cendrawasih, aceştia au devenit foarte populari în rândul publicului, iar autorităţile indoneziene au decis în această lună să-i declare specie protejată. Acţiunea guvernului este importantă, deoarece Indonezia este cel mai mare exportator de rechini din lume.

Cercetătorul-şef al CI, Greg Stone, consideră că „rechinii-balenă sunt un ambasador excepţional pentru toţi ceilalţi rechini. Ei nu rănesc pe nimeni, astfel că sunt un punct de care oamenii pot începe să studieze rechinii, pentru a înţelege rolul esenţial pe care aceştia îl au pe Terra”.

Pielea are propriul ei ceas biologic

Oamenii de ştiinţă din Berlin au descoperit că pielea umană are un ceas intern responsabil pentru reglare timpului în care ţesutul se repară şi se regenerează.

Pielea noastră este unul din organele esenţiale, fiind probabil şi cel mai versatil căci pe lângă funcţiile de reprezentare, comunicare şi cele senzoriale, ea serveşte ca limită între corpul nostru şi mediul exterior, formând o barieră activă şi pasivă contra microbilor, ajutând, totodată la păstrarea condiţiilor corpului constante chiar şi atunci când condiţiile de mediu se schimbă drastic. Îngheţul, căldura, umiditatea şi arşiţa soarelui, toate aceste varietăţi sunt adevărate provocări pentru pielea noastră şi au efecte diferite asupra ei în funcţie de momentul zilei.

Acum oamenii de ştiinţă au reuşit să afle că pielea are capacitatea de a se adapta la aceste condiţii dependente de momentul zilei.

Specialiştii au prelevat probe de celule (keratinocite) din stratul superior al pielii unor persoane tinere, clinic sănătoase, care au fost testate la diferite momente ale zilei. Analiza a numeroase gene din keratinocite a scos la iveală că factorii importanţi pentru regenerare şi reparare a pielii sunt reglaţi de un ceas biologic. Unul din aceşti factori, o moleculă numită factorul 9 Krüppel-like (Klf9), încetineşte diviziunea celulelor de la nivelul keratinocitelor. Atunci când cercetătorii au redus activitatea acestui factor au observat că o creştere rapidă a culturilor de celule de la nivelul pielii. Pe de altă parte, o activitate crescută a Klf9 a fost asociată cu o încetinire a diviziunii celulelor. În acelaşi timp, s-a demonstrat că activitatea moleculei Klf9 este controlată şi de hormonul de stres, cortizolul, ceea ce însemnă că pot apărea o serie de efecte medicale asupra unor boli obişnuite de piele, precum psoriazisul.

Ceasul biologic are rolul de a controla timpul exact de desfăşurare al anumitor procese precum diviziunea sau diferenţierea celulară şi refacerea ADN-ului de la nivelul pielii. "Dacă vom înţelege aceste procese mai bine, vom putea administra medicamente la anumite momente ale zilei, atunci când ele pot da mai puţine efecte secundare", a explicat Kramer.

Neanderthalienii apreciau medicina naturistă

O echipă internaţională de cercetători condusă de experţi din cadrul Universităţii Autonome din Barcelona şi ai Universităţii din York, a descoperit prima dovadă moleculară conform căreia celebrii oameni de Neanderthal nu doar că găteau plantele înainre să le consume, dar cunoşteau şi valorile lor nutritive şi medicinale.

Până recent, se credea despre oamenii de Neanderthal (dispăruţi în urmă cu 24.000-30.000 ani) că aveau o dietă predominant carnivoră. Cu toate acestea, descoperirile recente prezintă o altă realitate a obiceiurlor alimentare ale acestor rude ale omului modern. Cercetătorii din Spania, Marea Britanie şi Australia au combinat piroliza cromatrografic-gazoasă a spectrografiei de masă cu analiza morfologică a microfosilelor pentru a identifica astfel materialul rămas în dinţii a cinci indivizi neanderthalieni ale căror fosile au fost descoperite în şantierul arheologic de la El Sidron, din nordul Spaniei.

Rezultatele studiilor prezintă prima evidenţă moleculară a plantelor medicinale folosite de oamenii de Neanderthal. Pe baza analizei izotopilor s-au identificat urme de nuci, ierburi şi chiar legume sălbatice consumate de aceşti hominizi.

"Varietatea de plante identificate sugerează că neanderthalienii care trăiau în zona El Sindron de astăzi, aveau o cunoaştere detaliată a teritoriului unde trăiau, incluzând aici capacitatea de a selecta şi folosi anumite specii de plante pentru calităţile lor nutritive şi medicinale. Cu toate că se hrăneau şi cu carne, cercetările noastre au demonstrat că aceşti hominizi aveau o dietă mult mai complexă decât se estimase până în prezent", declară Karen Hardy, conducătorul studiului şi profesor cercetător în cadrul Universităţii Autonome din Barcelona.

Cercetătorii au mai descoperit că hrana vegetală era în prealabil gătită, pe baza descoperirii moleculelor de fum din lemn apărute sub forma unor markeri chimici de tipul metilesterilor, fenolilor şi hidrocarburilor polinuclear-aromatice descoperiţi în dentina şi smalţul dentar al fosilelor.

Cine învinge într-o luptă dintre un tigru şi un leu?

Cu siguranţă mulţi dintre noi s-au întrebat cine este cu adevărat cel mai puternic şi mai feroce reprezentat al felinelor actuale. Cu toate că cele două feline nu s-au întâlnit niciodată în natură, mediile lor de viaţă nesuprapunându-se niciodată, oamenii au vrut din cele mai vechi timpuri să afle cine iese învingător într-o luptă dintre un leu şi un tigru.

Primii care au pus în practică nenumărate încleştări dintre lei şi tigri au fost romanii. Colosseum-ul a răsunat de nenumărate ori de răgetele acestor animale întărâtate pentru distracţia şi liniştea plebeilor. Câteva lupte au fost organizate şi la începutul secolului 20, iar în unele ocazii s-au înregistrat astfel de incidente şi în circuri sau grădini zoologice.
Pe baza mărturiilor istorice se pare că tigrii ieşeau cel mai adesea învingători.

"Leii şi tigrii au fiecare avantaje proprii în cazul unei lupte, iar de multe ori rezultatul depinde de individ în sine, nu neapărat de specia din care face parte acesta. Dar dacă ar trebui să pariez pe unul dintre ei, mi-aş pune banii pe tigru", susţine Craig Safoe, biolog şi expert în feline mari în cadrul Smithsonian Zoo din Washington.

În mod normal, tigrii sunt mai grei şi mai solizi decât leii, cu toate că la prima vedere, cele două feline au talii asemănătoare. Estimările variază, dar conform prof. Saffoe, un leu african de talie medie şi un tigru bengalez mascul ating în medie 180-190 kilograme.

Coama leului mascul oferă un avantaj evident. Conform prof. Saffoe, coama leilor le protejează acestora traheea şi carotidele, puncte vulnerabile, şi este încă o dovadă naturală asupra faptului că leii masculi sunt programaţi de natură să lupte.

"Leii sunt feline sociabile, pe când tigrii nu. Leii masculi trebuie să poarte lupte numeroase până când ajung să aibă propriul harem de leoaice. În cazul tigrilor, aceştia duc o existenţă solitară, iar luptele între masculi sunt mult mai rare comparativ cu cazul leilor", susţine acesta. Cu toate acestea, experienţa de luptător a leului este de fapt un handicap în lupta cu un tigru. Leii masculi se asociază deseori în grupuri de 2-3 exemplare, după care iau în posesie o haită de leoaice şi luptă apoi sub forma unui grup unit contra leilor nomazi. Leii nu prea se angajează în lupte unul la unul.

"Din câte am observat, tigrii sunt mai agresivi, sar direct la gât şi sunt programaţi să ucidă pe loc, nu să piardă timp în lupte. Leii îşi permit să se lupte deoarece ştiu că dacă situaţia nu le este favorabilă se pot baza pe forţa grupului. Tigri nu-şi permit acest lux", afirmă în continuare prof. Saffoe. Cu alte cuvinte, leii au evoluat să devină luptători, iar tigrii ucigaşi.

Pe baza studiilor de specialitate, profesorul Saffoe susţine că în topul felinelor pe primul loc este tigrul, urmat de leu, jaguar, leopard, puma şi leopardul zăpezilor.
"O luptă deosebit de interesantă ar fi şi aceea dintre un jaguar şi un tigru, deoarece ambele feline au temperament, mărime şi forţă relativ asemănătoare", adaugă prof. Saffoe.

Un alt canditat deosebit de feroce şi periculos este şi leopardul, în ciuda taliei sale reduse. Leoparzii sunt extrem de puternici şi neînfricaţi. De fapt, păstrând proporţiile leopardul este cea mai puternică şi mai rezistentă felină, după cum afirmă toţi experţii în domeniu.

De ce naşte mirosul amintiri atât de puternice?

Atunci când mirosul de clor adie prin aer se întâmplă să ne amintim de o vacanţă petrecută pe marginea unei piscine. La fel se întâmplă şi cu mirosul de brad sau de cozonaci calzi care aminteşte mereu de Crăciunul din copilărie. De ce se întâmplă acest fenomen sau de ce mirosrul stârneşte amintiri? Pentru că nasurile noastre au un mod anume de a adulmeca nostalgia.

După ce mirosul intră în nas, acesta călătoreşte prin intermediul nervilor cranieni spre bulbul olfactiv care ajută creierul să proceseze mirosul. Bulbul olfactiv este parte din sistemul limbic, adică a centrului emoţional al creierului. Ca membru al sistemului limbic, bulbul olfactiv poate accesa cu uşurinţă amigdala care joacă un rol important în amintirea emoţională.

Simţul olfactiv are un impact puternic asupra amigdalei care procesează emoţiile. "Amintirile pe care le evocă sunt bune şi sunt mult mai puternice", a explicat Howard Eichenbaum de la Universitatea din Boston. Tocmai această legătură strânsă dintre simţul olfactiv şi amigdală este unul din principalele motive pentru care mirosul dă naştere nostalgiei.

Dr. Ron DeVere, specialist în studierea tulburărilor de gust şi miros, susţine că atunci când oamenii încearcă să îşi amintească ceva în mod conştient tind să se concentreze pe detalii nu pe sentimente. "Când simţi un miros, s-ar putea nici să nu îl identific, dar totuşi îl asociezi cu unele amintiri", a explicat acesta. De asemenea, există o legătură şi între sistemul olfactiv şi hipocamp, aceasta fiind critică pentru dezvoltarea amintirilor. Chiar dacă sistemul olfactiv interacţionează cu emoţiile şi centrii memoriei de la nivelul creierului, el nu este conectat şi cu alte regiuni.

"Mirosul ne trezeşte amintiri. El intră în părţile emoţionale şi ale memoriei, de la nivelul creierului, la fel cum cuvintele ajung în părţile de gândire", a declarat dr. Ken Heilman, profesor de neurologie de la Universitatea din Florida.

Cu toate acestea, specialiştii spun că noi am evoluat bazându-ne pe văz, nu pe auz, motiv pentru care amintirile stârnite de simţul olfactiv nu sunt la fel de obiective ca cele bazate pe sistemul vizual.

De unde izvorăşte egoismul?

Un nou studiu, realizat de cercetătorii elveţieni, a descoperit locul din creier în care se adăposteşte egoismul.

Conform cercetătorilor, egoismul se formează în locul numit joncţiunea temporoparietală. Constatarea a fost făcută în urma unui studiu realizat pe 30 de participanţi care au fost rugaţi să joace un joc cu bani. Participanţii au primit sume mici de bani şi au fost rugaţi să îi împartă între ei şi o persoană anonimă. Unii participanţi au ţinut toţi banii pentru ei, iar alţii au împărţit banii cu persoana necunoscută, cu care se jucau. Apoi, oamenii de ştiinţă au monitorizat creierele participanţilor şi au observat că oamenii care s-au comportat într-un mod egoist, păstrând toţi banii pentru ei, au avut mai puţină materie cenuşie în joncţiunea temporoparietală comparativ cu cei care şi-au împărţit banii.

Joncţiunea temporoparietală nu este o descoperire recentă. Cu ceva timp în urmă s-a constat că regiunea este implicată în procesul de luare a deciziilor. Studii anterioare au descoperit că perturbările de la nivelul acestei arii au impact asupra capacităţii noastre de a lua decizii. De asemenea, se pare că joncţiunea temporoparietală are legătură şi cu empatia, capacitatea de a te putea transpune "în pielea altcuiva" pentru a înţelege trăirile celuilalt.

În timp ce studiul condus de Ernst Fehr de la Universitatea din Zurich susţine că această zonă are o oarecare legătură şi cu altruismul, cercetarea nu a reuşit să arate dacă mărimea joncţiunii temporoparietale este determinată genetic. "Rezultatele sunt foarte interesante. Cu toate acestea, nu ar trebui să concluzionăm că un comportament altruist este determinat numai de factorii genetici", a încheiat Ernst Fehr.

S-a descoperit legătura dintre culoarea părului şi starea sănătăţii

Cercetătorii spanioli au descoperit că există o legătură între culaorea şi aspectul podpaei capilare şi starea generaşă de sănătate a organismului uman. Cu toate că cercetările au fost efectuate pe porci mistreţi, se pare că rezultatele obţinute se pot aplica şi în cadrul oamenilor.

În paginile numărului din iulie-august al periodicului Physiological and Biochemical Zoology, cercetătorii spanioli au publicat o serie de studii şi cercetări conform cărora mistreţii adulţi de culoare roşcată prezintă mai multe celule afectate, comparativ cu cei care albesc la bătrâneţe. Se pare că producţia de pigment roşu spoliază organismul mistreţilor de un antioxidant care altfel elimină radicalii liberi care distrug celulele. În cazul oamenilor, studiile de specialitate au descoperit că perii de culoare roşie, precum şi pigmenţii roşii din piele au legătură cu o rată crescută a cancerului.

"Ţinând cont că toate vertebratele evoluate, inclusiv oamenii prezintă acelaşi tip de melanină în piele, păr şi pene, aceste cercetări aduc noi evidenţe în cadrul consecinţelor fiziologice ale pigmentaţiei", declară Ismael Galvan, cercetător principal în cadrul Muzeo Nacional de Ciencias Naturales din Spania.

Cercetătorii au studiat două tipuri de melanină, pigmentul responsabil de culoarea părului şi pielii. Eumelanina este brună sau neagră, în timp ce pheomelanina produce tonuri roşcate sau castanii.

Spre deosebire de eumelanină, pheomelanina are nevoie de glutathion, o substanţă fărăd e care nu poate sintetiza culoarea roşcată. Glutathionul sau GSH, cum mai este denumit, este un antioxidant care împiedică în mod eficient procesul de oxidare la nivel celular. Reacţia de oxidare produce radicali liberi care distrug celulele.

Cercetătorii spanioli au testat mistreţi sălbatici pentru a stabili efectul stresului oxidativ. Au descoperit că exemplarele care aveau coloritul roşcat, prezentau un nivel scăzut al glutathionului în celulele musculare.

Prin comparaţie, părul grizonat, cauzat de lipsa melaninei, este un semn al unei sănătăţi ideale în cazul mistreţilor.

De ce vor oamenii de ştiinţă să arunce cantităţi mari de fier în oceanele planetei?

O echipă de cercetători din întreaga lume a publicat rezultatele unui experiment realizat în 2004 în care aceştia doreau să afle dacă fertilizarea oceanelor cu fier poate duce la reducerea cantităţii de carbon din aer, încetinind astfel încălzirea globală.

Acest tip de geoinginerie – manipularea pe scară largă a climei – este controversată, însă experimentul reprezintă prima demonstraţie a faptului că tehnica funcţionează. La finalul verii lui 2004, cercetătorii au fertilizat o porţiune din Oceanul Sud, în apropierea Antarcticii, cu 7 tone de fier dizolvat, stimulând astfel dezvoltarea fitoplanctonului.

Fitoplanctonul apărut în urma deversării fierului în ocean era format în mare parte din diatomee, alge care atunci când mor transportă la fundul oceanului carbonul responsabil pentru încălzirea globală. Cel puţin jumătate din carbonul absorbit de alge a fost dus la mai bine de 1 kilometru sub nivelul oceanului, au observat oamenii de ştiinţă.

„Fitoplanctonul apărut în urma fertilizării cu fier ar putea sechestra carbonul la fundul oceanului timp de secole şi chiar pentru mai mult timp în sedimente”, au scris cercetătorii în studiul publicat în prestigiosul jurnal ştiinţific Nature.

Studiul reprezintă prima dovadă clară ce arată că algele care absorb carbonul din aer se pot scufunda pe fundul oceanului. Dacă această materie organică se aşează în apele adânci ale oceanelor, ea nu va mai reveni la suprafaţă timp de secole sau chiar milenii, a explicat cercetătorul Victor Smetacek.

Echipa de cercetători a estimat că pentru fiecare atom de fier introdus în ocean, cel puţin 13.000 de atomi de carbon au fost absorbiţi în alge.

În ciuda rezultatului pozitiv, cercetătorii avertizează că deversarea de fier în oceane nu poate constitui o soluţie pentru încălzirea globală. Această tehnică rămâne controversată, deoarece există îngrijorări referitor la efectul pe care această tehnologie îl poate avea asupra vieţii marine. De asemenea, unii cercetători se tem că fierul ar putea duce la apariţia unor alge toxice în anumite cazuri.

Datele studiului sugerează că fertilizarea oceanelor cu fier ar putea absorbi maxim 10% din emisiile de dioxid de carbon conform „celor mai optimistice estimări”, a explicat Dieter Wolf-Gladrow, coautor al studiului. Cercetătorul a adăugat că aceasta nu poate fi soluţia pentru „problema pe care o avem cu dioxidul de carbon din aer”.

Cu cât animalele au creierul mai mare, cu atât au un risc mai scăzut al extincţiei

Animalele care au creierele mari au un risc de extincţie mai scăzut iar oamenii de ştiinţă cred că acest lucru se datorează inteligenţei avansate care le permite să îşi adapteze comportamentul la condiţii noi.

Descoperirile vor ajuta la crearea unui mod de ordonare a eforturilor viitoare de conservare a speciilor pe cale de dispariţie, în funcţie de prioritate.

Mărimea creierului în comparaţie cu cea a corpului este uşor de prezis la mamifere, susţine Eric Abelson, un specialist din cadrul Universităţii Stanford. "Pe măsură ce dimensiunile corpului cresc se dezvoltă şi creierul, dar cu o rată mai scăzută", a explicat omul de ştiinţă. Mărimea creierului, raportată la cea a corpului dă naştere unei curbe ordonate. Cu toate acestea, unele specii de animale au creiere mai mici sau mai mari decât indică curba şi, de regulă, animalele cu un creier mare într-un corp mic sunt foarte inteligente.

Abelson a analizat deviaţia de la curbă a mamiferelor şi soarta lor de-a lungul timpului. Animalele au fost organizate în două grupuri: paleo şi moderne. Grupul paleo conţinea 229 specii dintre care jumătate au fost deja dispărute. Grupul modern conţinea 147 de specii de mamifere nord-americane aparţinând a 6 ordine diferite. Analiza fiecărui grup a produs rezultate similare: exemplarele care cântăreau sub 10 kg şi care deţineau creiere mari în comparaţie cu dimensiunile corpului, aveau un risc mai scăzut exticţie sau de a trece pe lista celor pe cale de dispariţie.

În cazul speciilor care cântăresc peste 10 kg, avantajul de a avea un creier mare este eclipsat de dimensiunile corpului. Speciile mari tind să se reproducă mai târziu în viaţă, să aibă mai puţini urmaşi şi să aibă o nevoie mai mare de resurse şi de un teritoriu mai vast. Mai mult acestea devin fie duşmanii omului, fie hrana acestuia, ceea ce înseamnă că speciile în cauză tind să fie vânate de oameni.

Animalele de mici dimensiuni, dar care au creierele mari, se adaptează mai uşor la schimbări, comparativ cu restul animalelor. Această flexibilitate comportamentală a lor îi ajută să supravieţuiască până când se produc schimbările genetice de adaptare la mediu. "Dacă vremea se răceşte brusc este posibil ca aceste animale să nu se adapteze imediat la schimbare, dar ele vor fi suficient de flexibile încât să îşi construiască o cază mai călduroasă", a explicat Abelson.

Alte investigaţii cu privire la legătura dintre trăsăturile particulare şi riscul de extincţie au descoperit că variaţiile referitoare la dimensiunile corpului, dietă, densitatea populaţiei, durata de viaţă sau dezvoltare au legătură cu riscul de dispariţie a speciei.

De ce sunt delfinii genii în matematică?

Delfinii ar putea utiliza matematica neliniară atunci când vânează, susţine un nou studiu care sugerează că aceste mamifere marine ar putea fi mult mai iscusite în ale matematicii decât am crede noi.

Coordonatorul studiului, Tim Leighton, a fost inspirat de un documentar în care a observat că delfinii crează bule mici în jurul prăzii atunci când vânează. "Imaginile m-au atras imediat pentru că mi-am dat seama că niciun sonar creat de om nu ar fi putut funcţiona într-un mediu acvatic cu atât de multe bule. Aceşti delfini fie vor să îşi orbească cel mai spectaculos aparat senzorial atunci când vânează (ceea ce ar fi ciudat), fie ei au un sonar mult mai bun decât cel creat de oameni", a explicat Leighton, profesor de ultrasunete şi acustică subacvatică la Universitatea din Southampton.

Pentru a afla ce capacităţi uimitoare mai au delfinii, oamenii de ştiinţă au început să modeleze tipurile de impulsuri de ecolocaţie pe care le emit delfinii. Următorul pas a fost să le proceseze folosind matematica neliniară în locul tehnicilor standard de procesare a impulsurilor. Metoda a funcţionat şi a putut explica modul în care delfinii reuşesc să vâneze cu succes printre bule.

Operaţiile matematice implicate par destul de complicate. În principiu, procesul se bazează pe eliberarea unor impulsuri care variază în amplitudine. Primul poate avea o valoare de 1, în timp ce al doilea poate reprezenta doar ⅓ din impulsul iniţil. Prin urmare, delfinii îşi amintesc care au fost rapoartele dintre cele două impulsuri, putând să multiplice al doilea ecou cu încă atât şi chiar să emită ecourile împreună, lucru care le permite să identifice peştele cu ajutorul propriului sonar.

A doua parte a vânătorii presupune preluarea ecourilor de la un delfin la altul. În acelaşi timp, mamiferele se asigură că ecoul produs de al doilea impuls este multiplicat cu trei. Procesul este de scurtă durată şi după ce peştele a fost văzut el trebuie să devină invizibil pentru a confirma că este o ţintă adevărată.

Pentru a putea confirma că delfinii folosesc asemenea procese de matematică neliniară mai este nevoie de o serie de cercetări. De exemplu, pentru ca tehnica să funcţioneze, delfinii ar trebui să folosească o frecvenţă destul de joasă atunci când intră în zona cu bule pentru a putea percepe frecvenţele care sunt de două ori mai înalte. Acest mister se va elucida abia atunci când se vor face măsurători asupra sonarelor delfinilor în timp ce aceştia vânează în apa cu bule.

Cu toate acestea, cercetarea a reuşit să demonstreze că distingerea obiectelor în apa cu bule poate fi realizată folosind aceleaşi impulsuri folosite de delfini. Dacă sonarul delfinilor va putea fi copiat pentru uz uman, acesta ar aduce un beneficiu enorm. Cu ajutorul unui astfel de dispozitiv am putea detecta circuite ascunse în pereţi, pietre etc. Mai mult, acesta ar putea îmbunătăţi cu mult detectarea minelor marine.

O vindecare miraculoasă dă speranţe milioanelor de pacienţi din întreaga lume

"Pacientul din Berlin" este primul om din istorie vindecat de HIV printr-o terapie revoluţionară. Acum, femeia care a descoperit virusul crede că povestea lui Timothy Brown oferă speranţe pentru milioane de oameni.

Cercetătorii care studiază virusul HIV cred că este motivul să ne gândim că imposibilul va deveni realitate. Ei sunt de părere că SIDA nu mai reprezintă o boală incurabilă şi că, în foarte scurt timp, vor reuşi să găsească un tratament eficient. Françoise Barré-Sinoussi, unul din oamenii de ştiinţă care au primit premiul Nobel pentru descoperirea virusului imunodeficienţei umane (HIV) s-a alăturat acestor oameni de ştiinţă optimişti.

Argumentele cercetătoarei care a declarat descoperirea virusului SIDA în 1983 sunt foarte puternice. Ea îl dă drept exemplu pe renumitul "pacient din Berlin", un american numit Timothy Brown care în 2007 a primit un transplant de măduvă osoasă în timp ce era student în Germania. Transplantul a fost realizat cu scopul de a trata un tip de cancer de sânge, dar în acest proces se pare că intervenţia a dus şi la vindecarea infecţiei cu HIV de care suferea pacientul. La cinci ani de la eveniment, Timothy Brown nu mai suferă de HIV, chiar dacă a renunţat la tratamentul său antiviral.

Din cauza capacităţii virusului de a se integra în materialul genetic al pacientului, SIDA a fost considerată incurabilă. Odată ce s-a instalat la nivelul ADN-ului, virusul se poate ascunde de sistemul imunitar pentru mai mulţi ani.

Acum, prof. Barré-Sinoussi şi prof. Steven Deeks, de la Universitatea din California, susţin cercetările pentru vindecarea virusului, sugerând că în loc să se concentreze exclusiv pe crearea medicamentelor antivirale şi pe vaccinuri, oamenii de ştiinţă ar trebui să se gândească la modalităţi de vindecare sau stopare a dezvoltării virusului HIV.

Cei doi specialişti sunt de părere că s-ar putea ca eradicarea completă a virusului să nu fie necesară. În 1% din cazuri, virusul este controlat natural, astfel încât şansele de dezvoltare şi transmitere a bolii sunt minime.

Până acum, oamenii de ştiinţă au studiat subiecţi care au un sistem imunitar foarte puternic şi care au capacitatea de a suprima virusul fără a avea nevoie de antivirale. Aceşti oameni ar putea ajuta la descoperirea unor metode de controlare a virusului. Printre aceşti indivizi se numără şi cei care au o mutaţie naturală a unei gene numite CCR5. Aproape unul din 100 de oameni deţin o astfel de mutaţie care previne infectarea celulelor albe din sânge cu HIV. O astfel de persoană a fost şi cel care i-a donat lui Brown măduvă osoasă.

Cu toate acestea există şi specialişti care consideră că Brown nu este vindecat din moment ce în corpul său încă se găseşte un nivel scăzut viremie - un număr mic de anticorpi ce luptă împotriva HIV.

Totuşi, chiar dacă cazul "pacientului din Berlin" va continua să sfideze dogma, şi dacă Brown va continua să trăiască fără ajutorul antiviralelor, metoda prin care el a fost vindecat nu va putea fi aplicată pentru restul suferinzilor. Un transplant de măduvă osoasă nu numai că este foarte costisitor şi dificil de realizat, dar este şi foarte riscant. În urma unui al doilea transplant de măduvă osoasă, care a asigurat că virusul nu va recidiva, Brown a suferit probleme neurologice cronice.

A fost descoperit misterul oraşului roman din deşert

Astăzi este unul dintre cele mai impresionante oraşe ruină care datează din perioada antichităţii, dar în timpul Imperiului Roman, Palmyra a fost un mare centru comercial, conform evidenţelor arheologice şi istorice. În ciuda unui secol de cercetări, o întrebare cheie rămânea fără răspuns: Cum a reuşit acest oraş cu circa 200.000 locuitori să prospere în mijlocul asprului şi aridului deşert sirian? O echipă de cercetători polonezi şi norvegieni a reuşit recent să dezlege misterul prosperităţi şi succesului Palmyrei.

"La începuturile sale, Palmya era doar un loc de popas pentru caravanele care transportau mărfuri şi diverse bunuri din Asia către Imperiul Roman. A fost mereu o adevărată oază în deşert, dar nu s-au cunoscut clar metodele prin care locuitorii săi îşi câştigau existenţa", declară Michal Gawlikowski din cadrul misiunii Universităţii din Varşovia la Palmyra. Aici s-au descoperit urmele unei pieţe antice unde se comercializau mătase, argint, condimente şi mirodenii aduse din India şi China.

Pentru a descoperi factorii care au făcut posibilă existenţa unui centru comercial cu peste 200.000 de locuitori în plin deşert, arheologul Jorgen Christian Meyer din cadrul Universităţii din Bergen, Norvegia, a demarat un studiu în anul 2008, asupra unei zone de 104 kilometri pătraţi situată în nordul Palmyrei.

Zona a intrat în atenţia cercetătorilor datorită reliefului său stâncos care favoriza scurgerea apei spre terenul de la poalele sale, fapt care încuraja practicarea agriculturii locale. Prin inspectarea detaliată a zonei şi cu ajutorul imaginilor din satelit, arheologii au descoperit urmele a peste 20 sate de agricultori, aceste aşezări fiind situate la doar câţiva kilometri de marele centru comercial. În plus, cercetătorii au identificat şi urmele unei reţele grandioase de canale şi rezervoare destinate colectării şi depozitării apei de ploaie.

Împrejurimile metropolei antice erau de fapt terenuri agricole unde se cultivau măslini, smochini şi fistic, conform mostrelor de polen recoltate şi analizate de echipa profesorului Meyer, care a descoperit aceste urme într-o cărămidă străveche.

"Noile descoperiri demonstrează existenţa unui sistem agricol deosebit de bine dezvoltat în jurul Palmyrei, în plus, locuitorii săi cultivau şi grău pe lângă alte cereale. Acum cunoaştem sursa alimentelor care hrăneau oraşul", declară profesorul Gawlikowski. Pe baza noii imagini, se explică acum puterea şi independenţa unui oraş de asemenea dimensiuni, situat la sute de kilometri în plin deşert ostil.

În urmă cu circa 2.000 ani, Palmyra era în mijlocul unei regiuni unde domnea haosul, fiind situat între Imperiul Roman şi imperiile parţilor şi vechilor perşi. Pe baza ipotezei profesorului Meyer, ţăranii locali cooperau cu crescătorii de animale nomazi, cărora le permiteau să-şi pască turmele aici. Nomazii le întorceau serviciul, oferindu-le agricultorilor mici cadouri şi transporturi de apă. În plus, bălegarul provenit de la turmele de cămile şi capre servea drept excelent îngrăşământ natural pentru recoltele localnicilor.

Cu toate că terenurile din nordul metropolei comerciale constau în stepe aride, acestea aveau un uriaş potenţial agricol dacă se investeau timpul şi energia necesare managerizării ideale a resurselor de apă din zonă. Conform profesorului Meyer, agricultorii antici reuşeau să canalizeze şi să depoziteze apa provenită din precipitaţiile care atingeau doar 12-15 cm. anual. Eficientul lor sistem de canalizare a apei de ploaie a funcţionat până în jurul anului 700 după Hristos, adică până după perioada influenţei romane în zonă, moment care a marcat decăderea Palmyrei.

O exoplanetă acoperită cu lavă a fost descoperită relativ aproape de Terra

Astronomii au descoperit o planetă ce orbitează o stea aflată la doar 33 de ani-lumină distanţă de planeta noastră, fiind cel mai apropiat corp ceresc de acest tip descoperit până acum. Exoplaneta este mai mică decât Terra, diametrul său fiind 66% din cel al planetei noastre.

Planeta nou-descoperită este acoperită de lavă topită şi de vulcani, temperata la suprafaţa sa fiind de peste 500 de grade Celsius. Cercetătorii afirmă că, în cazul în care această planetă a avut vreodată o atmosferă, aceasta s-a evaporat acum mult timp. Motivul evaporării atmosferei constă în apropierea planetei de steaua pe care o orbitează, căldura extremă fiind cauza acestui eveniment. De altfel, exoplaneta orbitează steaua sa într-un timp record, de doar 1,4 zile pământene.

Exoplaneta a primit numele de UCF-1.01, însă momentan nu a primit oficial statutul de planetă, acest lucru urmând să aibă loc după ce oamenii de ştiinţă îi vor măsura masa. „În ciuda faptului că nu am confirmat masa acestei planete, echipa de cercetători este convinsă că observaţiile viitoare vor confirma descoperirea noastră”, a declarat Joseph Harrington, profesor de ştiinţe planetare la University of Central Florida.

Echipa condusă de profesorul Harrington a descoperit această planetă atunci când urmăreau GJ 436b, o altă planetă ce orbitează aceeaşi stea, şi au observat variaţii în cantitatea de lumină infraroşie emisă de stea. „Ştiam că dacă aceste variaţii sunt periodice, ar putea fi provocate de o planetă necunoscută”, a explicat Kevin Stevenson, un doctorand membru al echipei de cercetători.

Descoperirea este cu atât mai inedită cu cât planetele mai mici decât Terra sunt foarte greu de observat. Telescopul Kepler, folosit de NASA pentru a identificat exoplanete, a descoperit până acum 1.800 de stele cu sisteme planetare, însă doar 3 dintre acestea conţin exoplanete mai mici decât Pământul.

Distrofia musculară ar putea fi ameliorată printr-o metodă neobişnuită

Deşi arată ca orice alt păianjen mare, oamenii de ştiinţă sunt de părere că Rosie, o tarantulă din specia Grammostola rosea, ar putea ajuta la tratarea distrofiei musculare.

Iniţial, tarantula a fost animalul de companie al profesorului Frederick Sachs de la Universitatea din Buffalo, dar cu timpul specialistul a descoperit o substanţă chimică din veninul păianjenului care determină corpul să creadă că este atacat şi să reacţioneze în combaterea bolii.

Frederick Sachs, profesor de fiziologie şi biofizică, şi-a cumpărat prima dată un astfel de păianjen acum 20 de ani şi l-a păstrat drept animal de companie. Păianjenul a fost mascota echipei de cercetare care investiga efectele veninului asupra structurilor celulare numite canale ionice mecanosenzitive. Canalele descoperite de Sachs în 1983 sunt ca nişte tuneluri mici care fac legătura între interiorul unei celule şi lumea exterioară. În mod normal, tunelurile sunt închise. Dar atunci când o celulă este întinsă sau contorsionată, tunelurile se deschid şi permit mai multor substanţe printre care şi calciul să între în celulă. Acelaşi efect are loc şi în cazul distrofiei musculare.

Din cauza unei gene defecte pacienţii nu au o proteină care ajută la consolidarea celulelor musculare. Acest lucru face ca celulele să se onduleze, permiţându-le canalelor ionizate să se deschidă şi să fie inundate cu calciu. Rezultatul final al acestor reacţii în lanţ este că organismul "începe să digere masa musculară din interior", a explicat Sachs.

Cercetătorul consideră că veninurile, care au o structură chimică foarte complexe, ar putea conţine compuşi moleculari care ar avea capacitatea de a bloca canalele ionice. Pentru a testa teoria, oamenii de ştiinţă au analizat veninul provenit de la chilopode, scorpioni şi păianjeni. Cele mai promiţătoare rezultate au fost cele provenite de la veninul unui păianjen asemănător cu cel pe care cercetătorii îl ţineau ca animal de companie. În veninul tarantulei Grammostola rosea s-a descoperit o proteină care menţine canalele ionizate închise.

Acum, cu ajutorul unui broker care are un nepot bolnav de distrofie musculară, oamenii de ştiinţă au înfiinţat o companie numită Tonus Therapeutics.

În prezent, compania testează o structură sintetizată a proteinei provenite de la tarantulă pe şoareci care suferă de distrofie musculară. Până acum s-a constat că, după un tratament de 40 de zile, animalele au căpătat mai multă forţă şi nu au suferit reacţii toxice.

Naşterea bebeluşilor de mari dimensiuni poate declanşa apariţia cancerului mamar

Naşterea copiilor de mari dimensiuni este asociată cu un risc de apariţia a centrului la sân de două ori mai mare decât în mod normal, susţin noi studii.

Datele au fost obţinute în două studii diferite. Primul studiu a fost realizat pe un eşantion de 410 femei în perioada 1991 - 2008. La sfârşitul cercetării s-a constat că 31 (7,6%) dintre participante au fost diagnosticate cu cancer mamar. Rezultatele au arătat că femeile care dau naştere copiilor de mari dimensiuni au un risc mai mare de dezvoltare a cancerului la sân. Legătura dintre bebeluşii mari şi cancerul mamar a rămas evidentă chiar şi atunci când oamenii de ştiinţă au luat în calcul şi alţi factori de risc precum indicele de masă corporală, utilizarea terapiei hormonale, vârsta sau istoricul medical al familiei.

Alte indicii legate de această legătură au venit din partea unui alt studiu realizat în perioada 1999 - 2003 asupra mamelor care au născut un singur copil. De data aceasta, studiul a arătat că femeile care au născut copii mari (mai mari de 3,7kg), au avut un profil hormonal "pro-cancerigen". Cu alte cuvinte, dr. Radek Bukowski, autorul studiului şi profesor de obstetrică şi ginecologie, susţine că dacă o femeie dă naştere unui copil de mari dimensiuni, profilul ei hormonal va favoriza dezvoltarea cancelului mamar.

De obicei, în timpul sarcinii se dezvoltă o dinamică între doi hormoni numiţi estrogen şi anti-estrogen. În cazul femeilor care aduc pe lume copii cu greutate mare raportul dintre aceşti hormoni este nefiresc de mare. Un alt hormon, numit proteina A plasmatică asociată naşterii (PAPP A) creşte din ce în ce mai mult în funcţie de mărimea copilului. Cu cât copilul este mai mare, cu atât şi numărul hormonilor este mai mare. Cea mai mare creştere se întâlneşte în rândul estrogenului, hormonul asociat un riscul crescut de apariţie a cancerului mamar.

Specialiştii atrag atenţia că deşi studiile s-au concentrat pe masa copilului la naştere, nu ar trebui neglijată nici obezitatea mamelor, care ar putea reprezenta un factor de risc important. Ei spun că, de regulă, copiii de dimensiuni mari sunt născuţi de mame supraponderale care nu realizează rolul pe care obezitatea îl joacă în dezvoltarea cancerului.

Cu toate acestea, Bukowski susţine că femeile nu ar trebui să se alarmeze, deoarece studiile au arătat că mamele au dezvoltat cancer la sân la 38 de ani de la prima lor sarcină, ceea ce înseamnă că acestea îl pot depista din timp şi pot combate boala.

Preţul plătit pentru un ritual de împerechere de 3 ore

În urma unei noi cercetări, oamenii de ştiinţă au constat că, după împerechere, calamarii sunt prea obosiţi pentru a mai înota.

Descoperirea subliniază costul pe care îl plătesc calamarii pentru reproducere. În aceste cazuri, calamarii nu numai că se expun la pericolul de a fi atacaţi de prădători, dar nici nu reuşesc să se hrănească, subliniază un studiu coordonat de Amanda Franklin de la Universitatea din Melbourne, Australia.

"Înţelegerea costurilor pe care calamarii le plătesc pentru împerechere poate furniza informaţii importante cu privire la evoluţia strategiilor de reproducere şi îmbătrânire", a notat Franklin.

Euprymna tasmanica este un calamar care are o lungime de doar 7 centimetri. De regulă, el trăieşte într-un ritm rapid, având o viaţă foarte scurtă de doar un an. Cu toate acestea, actul sexual al acestor cefalopode poate dura până la trei ore.

Pentru a le analiza ritualul de împerechere, cercetătorii au capturat calamari sălbatici de pe costa de sud-est a Australiei şi i-au pus în acvarii. Fiecare calamar a fost supus unui test de rezistenţa într-un acvariu cu apă curgătoare, unde apa acţiona ca o bandă de alergare pentru cefalopod, forţându-l să înoate împotriva curentului. În tot acest timp, specialiştii au măsurat rezistenţa calamarilor în funcţie de timpul lor petrecut în lupta cu apa.

A doua zi, 30 de calamari (jumătate femele, jumătate masculi) au fost puşi într-un acvariu comun pentru împerechere, iar alţi 17 au fost păstraţi în alte acvarii fiind separaţi pe sexe. Imediat după împerechere, calamarii au fost nevoiţi să înoate iar împotriva curentului.

Astfel s-a constat că, după împerechere, calamarii abia reuşeau să parcurgă jumătate din drumul pe care l-ar fi făcut într-o zi normală. Mai mult, specialiştii au descoperit că cefalopodelor, atât celor de sex feminin, cât şi celor se sex masculi, le-au trebuit cam 30 de minute pentru a-şi recăpăta rezistenţa de înotare.

Prin urmare, după împerechere calamarii au mai puţină energie pentru alimentare, evitarea prădătorii, dezvoltare şi chiar găsirea altor parteneri. Experimentele făcute de A. Franklin sugerează că împerecherea ar putea fi unul din motivele pentru care aceşti calamari trăiesc atât de puţin.