Saturday, March 30, 2013

Un mod simplu prin care poţi impresiona la interviul de angajare


Atunci când aplici pentru un job şi eşti chemat la interviu, ţi se cere să respecţi o serie de reguli de bun simţi, precum etalarea unui aspect prezentabil şi îngrijit, să ajungi la timp, să cunoşti câteceva despre companie şi să explici cum poţi contribui la succesul ei.


O cercetarea publicată recent sugerează că această prezentare ar trebui să mai includă un pas: să prezentaţi cum a fost ultima dată când aţi preluat controlul asupra unei situaţii. 
În două experimente, unul care a fost realizat pe scrisori de intenţie şi un altul bazat pe interviuri de angajare, s-a constatat că aplicanţii aveau mai multe şanse de a fi angajaţi atunci când pomeneau despre o situaţie în care simţiseră că deţin puterea. 
„Relatarea unui eveniment în care aplicaţii au simţit că deţin puterea a afectat dramatic impresia pe care şi-o formau intervievatorii” au notat autorii studiului coordonat de Joris Lammers. 
Primul experiment a fost realizat pe 177 studenţi olandezi care au fost aleşi să joace fie rolul aplicantului, fie pe cel al angajatorului. Ca sarcină de „încălzire”, „aplicaţii” au fost instruiţi să scrie despre o situaţie în care fie au deţinut puterea, fie nu. Apoi, au citit un anunţ de angajare (pentru asistent de vânzări) şi au redactat scrisori de intenţie pentru a aplica la el. Scrisorile au fost citite de „angajatori”, care ulterior au fost rugaţi să declare care este probabilitatea ca aplicanţii să ocupe postul. 
Rezultatele au arătat că aplicaţii care au relatat o experienţă în care au simţit de deţin controlul dădeau impresia că sunt mai  încrezători în propriile forţe, decât restul aplicaţilor. De asemenea, probabilitatea acestora de a fi angajaţi era mai mare decât a celorlalţi participanţi. 
Al doilea studiu a fost realizat pe 55 de studenţi francezi care au luat parte la un interviu de 15 minute pentru admiterea la scoală de afaceri. Înainte de fiecare interviu, aproximativ o treime dintre ei au scris despre o perioadă în care au simţit că deţin puterea, în timp ce o treime a scris despre o experienţă în care se simţeau lipsiţi de putere. Restul participanţilor, nu au fost puşi să scrie nimic. 
„Intervievatorii” au notat cât de convingător era fiecare participant şi declarau dacă ar fi angajat pe vreunul dintre ei. Dintre cei care nu au scris nimic, 47,1 au fost admişi, comparativ cu 68,4% dintre cei care scriseseră despre experienţa în care deţinuseră putere şi 26,3% dintre cei care descriseseră o situaţie în care se simţiseră lipsiţi de putere. 

Un nou pas spre computerul biologic: au fost creaţi „tranzistori” într-o bacterie!


Oamenii de ştiinţă au folosit ţesut biologic pentru a recrea unul dintre principalele componente ale unui computer modern într-o celulă vie.


Dispozitivul biologic se comportă precum un tranzistor, unul din „comutatoarele” minuscule ce se găsesc cu miliardele pe microcipurile ce realizează calcule.
Cercetătorii au demonstrat dispozitivul realizat în interiorul unei bacterii E. coli, una dintre cele mai folosite bacterii în ingineria genetică. Reuşita este un nou exemplu al progresului de care se bucură domeniul biologiei sintetice, ce permite inginerilor să modifice biologia.
Cercetătorii de la Universitatea Stanford au detaliat în jurnalul Science modul în care tranzistorii biologi ar putea fi conectaţi în interiorul celulelor vii pentru a realiza sarcini de calcul precum controlarea modului în care sunt exprimate genele într-un organism.
Oamenii de ştiinţă conduşi de Drew Endy au arătat că aceşti tranzistori biologic funcţionează precum nişte porţi logice, ce primesc semnale pe care le transformă în diverse ieşiri. 
Tranzistorii obişnuiţi controlează fluxul electronilor de-a lungul unor fire de metal. În acest dispozitiv biologic, intitulat „transcriptor”, firul este un filament de ADN, iar electronii sunt înlocuiţi de o enzimă.
Un cip modern al unui computer găzduieşte miliarde de tranzistori ce sunt legaţi pentru a rezolva calcule împreună. Acelaşi lucru poate fi realizat cu ajutorul transcriptorilor, fiecare dintre aceştia fiind construit din aproximativ 150 de litere din codul genetic.
Oamenii de ştiinţă doresc să construiască computere în celule vii pentru a realiza diferite sarcini utile. „Printre primele lucruri care pot fi realizate se numără biosenzorii mai precişi. Vom putea vedea dacă o celulă a fost expusă la diferite combinaţii de substanţe chimice şi vom putea recepta un semnal specific atunci când un anumit tipar interesant iese la iveală, să spunem glucoză plus cofeină”, detaliază Jerome Bonnet, unul din autorii acestui studiu.
„Pe termen lung, sperăm că biocomputerele vor putea fi folosite pentru a studia şi reprograma sistemele vii şi pentru a îmbunătăţii terapiile celulare”, a mai spus cercetătorul. Terapia celulare este un domeniu din medicină care foloseşte cunoştinţele din genetică şi din biologia celulară pentru a regenera şi pentru a înlocui ţesuturile şi organele bolnave.
Cercetătorii de la Stanford au decis să ofere gratuit design-ul transcriptorului şi al porţilor logice biologice pentru a stimula dezvoltarea domeniului biologiei sintetice. „Cea mai mare parte a biotehnologiei nici nu a fost concepută în imaginaţie, darămite realizată. Împărtăşind gratuit aceste instrumente de bază, toată lumea poate munci mai bine împreună”, a explicat Bonnet.
Specialiştii estimează că piaţa biologiei sintetice ar putea ajunge la 100 de miliarde de dolari. Din acest motiv, guvernul britanic a investit peste 100 de milioane de lire sterline în acest domeniu, cercetările fiind totodată finanţate masiv şi de către Pentagon.
Iată cum funcţionează „transcriptorul”:

De ce devenim alergici?


Toţi oamenii care, de fiecare dată când vine primăvara strănută excesiv deşi nu sunt răciţi, sau care nu pot mirosi flori din această cauză, se întreabă „de ce sunt alergici?” sau „ce anume determină apariţia alergiilor?”. Acum, o serie de studii vin să ofere posibile răspunsuri la acestea întrebări.


Atunci când particulele de polen sau anumite mâncăruri pătrund în corp, ele poartă numele de antigeni. Dacă corpul uman este sensibil la aceste particule, atunci el le va confunda cu invadator periculos. În acest caz, chiar dacă sensibilitatea nu garantează că vom deveni alergici, particulele devin ceea ce noi cunoaştem drept alergen. 
Alergenii determină corpul uman să producă anticorpul imunoglobulina E, sau IgE. Anticorpii sunt utilizaţi pentru a identifica şi distruge invadatorii periculoşi. Din nefericire, anticorpii IgE eliberează şi histamină şi alte chimicale care pot crea o reacţie alergică. 
Dar ce anume îi determină pe unii oameni să devină sensibili la aceşti antigeni care plutesc în aer? 
Oamenii de ştiinţă nu sunt foarte siguri, dar au câteva idei. 
Dr. Christine Cole Johnson, a studiat alergiile încă din anii `80, iar echipa de cercetare coordonată de ea a fost prima care a constatat că cei care, în primii ani de viaţă, au un animal de companie, au mai puţine şanse de a deveni alergici. 
Ultima sa cercetare sugerează că dezvoltarea alergiilor debutează chiar mai devreme de atât. Mai exact, ea a constatat că bebeluşii născuţi prin cezariană sunt de 6 ori mai sensibili la acarieni decât bebeluşii născuţi pe cale naturală. Mai mult, cercetarea a subliniat că acelaşi fenomen s-a observat şi în ceea ce priveşte sensibilitatea la alergenii din părul de pisică sau câine. 
Bebeluşii născuţi prin cezariană au un microbiom diferit în tractul gastrointestinal. În pântecul mamei, feţii sunt sterili. Atunci când ies prin canalul naşterii, ei sunt expuşi la populaţia de bacterii din vaginul mamei şi la microbiomurile gastrointestinale. Prin această expunere, propriul lor sistem imunitar învaţă diferenţa dintre bacteriile bune şi cele rele, adică diferenţiază bacteriile utile de cele pe care trebuie să le înlăture. 
Bebeluşii născuţi prin cezariană, au în intestin bacterii care seamănă mai mult cu microbiomul de pe pielea mamei. Ulterior, bacteriile digestive vor ajunge la un nivel normal, însă această întârziere ar putea să dureze suficient de mult încât expunerea la alergeni să se transforme într-o sensibilitate pe termen lung. 
Dar aceasta este doar una dintre posibilele cauze ale alergiilor. 
Colega lui dr. Johnson, dr. Haejin Kim, studiază rolul pe care îl joacă genetica în alergii. 
Cel mai recent studiu al lui Kim a constatat că sensibilitatea la alergii este de trei ori mai mare la copiii afro-americani, comparativ cu caucazienii. Mai mult, s-a observat că un copil afro-american care are un părinte alergic, are de două ori mai multe şanse de a fi sensibilizat la un alergen de mediu, comparativ cu un afro-american ai căror părinţi nu suferă de alergii. Aceste constatări sugerează că alergiile ar putea fi genetice. 
Totuşi, alergiile nu pot fi privite ca boli care sunt moştenite 100%. „Nu există o singură genă pentru alergii sau astm. Probabil că este vorba de o combinaţie de mai multe gene care interacţionează cumva cu mediul”, a explicat Kim. 
Într-un alt studiu, dermatologul Jonathan Silverberg a descoperit că, în Statele Unite, copii născuţi aici un risc de două ori mai mare de a dezvolta alergii comparativ cu cei născuţi pe alte teritorii, dar care au devenit ulterior rezidenţi în SUA. 
Silverberg a demarat cercetările după ce a constatat că, la clinica lor, vedeau tot mai mulţi copii născuţi pe alte continente care dezvoltau alergii mult mai târziu în viaţă, comparativ cu cei născuţi în SUA. Astfel, ei au observat şi că minorii născuţi pe alte continente, dar care erau deja rezidenţi ai SUA de peste 10 ani, erau mai predispuşi la alergii, comparativ cu restul copiilor care locuiau în Statele Unite de doar câţiva ani. 
Oamenii de ştiinţă ştiu că expunerea la mediu joacă un rol important în dezvoltarea alergiilor, având în vedere că un om nu poate deveni sensibil la ceva la care nu a fost expus niciodată. Dar, în trecut, oamenii de ştiinţă s-au concentrat asupra alergenilor din aer, precum polenul  şi au neglijat alte expuneri la mediu, alţi factori ca de pildă infecţii determinate de clima sau dieta. 
„Cercetările indică faptul că în SUA experimentăm ceva care pare să îi facă pe oameni sensibili la bolile alergice”, a declarat Silverberg. 
Este greu să tragem concluzii din acest gen de studii, este de părere Silverberg. Dar, în cele din urmă, dacă aflăm de unde vin alergiile vom putea găsi o cale prin care să le prevenim. 

Guma de mestecat poate avea un efect neaşteptat şi nedorit


Guma cu aromă de mentă împrospătează respiraţia, dar poate determina şi creşterea în greutate, avertizează cercetătorii. Motivul? Gustul mentolat face ca alimentele dulci să ni se pară mai tentante


Oamenii de ştiinţă au descoperit că persoanele care mestecă gumă mentolată au tendinţa de a consuma cantităţi mai mari de dulciuri, cu conţinut caloric ridicat.
Cauza stă în faptul că substanţa chimică responsabilă de aroma de mentă face ca anumite mâncăruri care nu sunt dulci - precum legumele - să aibă un gust dezagreabil.
Christine Swoboda, de la Ohio State University, şi Jennifer Temple de la University of Buffalo, au realizat un studiu pe 44 de voluntari, pe care i-au rugat să participe la un joc, în schimbul unor porţii de alimente. 
Unii au jucat pentru fructe, în vreme ce alţii au jucat pentru chipsuri de cartofi şi dulciuri.
Înainte de experiment, voluntarii au mestecat fie gumă cu aromă de fructe, fie gumă mentolată.
S-a constatat că aceia care mestecaseră gumă mentolată era mult mai puţin înclinaţi să joace pentru a câştiga fructe, decât să joace (aceeaşi durată de timp) pentru a câştiga alimente chipsuri şi dulciuri.
Cercetătorii au descoperit, de asemenea, că persoanele care mestecă gumă tind să mănânce mai puţine mese, dar nu mai puţine calorii. Această concluzie a rezultat în urma unui al doilea experiment, în care voluntarii au fost rugaţi să ţină un jurnal alimentar.
În anumite zile, li s-a cerut să mestece gumă înainte de mese.
Analiza jurnalelor a arătat că, atunci când participanţii mestecau gumă, mâncau de mai puţine ori, dar nu consumau mai puţine calorii.
Specialiştii cred că explicaţia constă în faptul că mentolul interacţionează cu nutrienţii din fructe şi legume, dând naştere unui gust amărui care face ca aceste mâncăruri sănătoase să pară neapetisante.

Gigantice meduze-robot vor patrula prin oceane


Un robot autonom de forma unei meduze şi de dimensiunile unui om adult va monitoriza oceanele, colectând date de interes pentru marina militară.


Robo-meduza, numită Cyro, a fost construită la Virginia Tech, SUA, de către aceeaşi echipă care realizase în anul precedent (2012) un prototip al unei alte meduze robotice mai mici (de mărimea mâinii unui om), denumită RoboJelly.
Ambele dispozitive fac parte dintr-un proiect naţional în valoare de 5 milioane $, finanţat de U.S. Naval Undersea Warfare Centre şi Office of Naval Research. 
Meduzele sunt surse bune de inspiraţie pentru astfel de roboţi, deoarece consumă puţină energie comparativ cu alte organisme marine, graţie ratei lor metabolice scăzute. În plus, meduzele există într-o mare varietate de forme şi mărimi, ceea ce oferă posibilităţi diversificate de design specialiştilor în robotică.
Cyro este inspirat de specia Cyanea capillata (meduza „coamă-de-leu”). E vorba, deocamdată, de un prototip şi vor mai trece ani până când robo-meduza va începe să  colinde oceanele.
Cercetătorii speră ca Cyro să îi ajute să înţeleagă modul în care meduzele îşi adaptează mecanismele de propulsie în funcţie de dimensiuni.
Meduza robotică are o armătură rigidă care serveşte drept suport unei „mezoglee” artificiale (mezogleea este ţesutul moale, gelatinos, care formează corpul meduzelor) şi este propulsată de motoare electrice. 
Meduzele nu au un sistem nervos central (un „creier”), ci utilizează un sistem nervos difuz pentru a controla mişcările şi alte funcţii complexe. În urma unui studiu care se desfăşoară, în paralel cu construirea robotului, asupra sistemelor de control inspirate din lumea vie, modul în care este controlată mişcarea robo-meduzei va putea fi îmbunătăţit.
La exterior, meduza artificială este acoperită cu un strat gros de silicon (ce imită învelişul moale al meduzelor), aşezat peste o structură în formă de cupolă ce conţine „măruntaiele” electronice ale robotului. Când robo-meduza se deplasează, membrana pluteşte şi se mişcă odată cu corpul, părând ciudat de vie.
Robo-meduzele vor trebui să opereze autonom timp de luni în şir, timp în care vor realiza, concomitent, colectarea, stocarea, analiza şi transmiterea datelor înregistrate de senzori.

Super-auzul de care vor beneficia militarii SUA a fost dezvăluit


Pentru multă vreme, sunetul direcţionat a fost o trăsătură a cinematografului, a jocurilor video şi a sistemelor de home entertainment. El foloseşte mai multe difuzoare orientate pentru a crea sunete care ajung diferit de la o ureche la alta, lucru care îi permite creierului uman să îşi dea seama din ce direcţie vine sunetul.


Acum, compania americană Raython, specializată în industria aerospaţială şi a apărării, vrea să folosească sunetul direcţionat în avantajul luptătorilor din războaie. 
Numele tehnologiei este „3-D audio” şi îi vizează în mod special pe piloţi. În loc să le ceară piloţilor să interpreteze vizual date legate de rachete şi alte arme ale duşmanilor, Raytheon vrea să le asigure acestora un sistem care să îi avertizeze pe cale audio. Astfel de avertizări vor varia în funcţie de intesitatea atacului şi de direcţia din care este lansat. În acest mod, piloţii care folosesc 3-D audio vor putea auzi imediat potenţialele ameninţări şi vor putea răspunde corespunzător. 
Sistemul 3-D audio va putea identifica traficul radio normal, permiţând du-le sunetelor care vin din diferite direcţii să asigure informaţii diferite. În acest mod, vocea copilotului vine mereu de la difuzoarele din părţile laterale ale cockpitului, în timp ce datele referitoare la controlul traficului vin din difuzoarele montate în faţă. În acest mod, specialiştii de la Raytheon consideră că informaţiile vor fi absorbite mai uşor de utilizator. 

Cum arată 2000 de calorii?


2000 de calorii reprezintă consumul zilnic recomandat pentru un adult, dar mulţi nu ştiu exact câte porţii - şi cât de mari - dintr-un anumit aliment echivalează cu 2000 de calorii. Materialul video de mai jos oferă câteva idei.


285 de migdale, sau 16 banane, sau 4 porţii de cartofi prăjiţi - asta înseamnă 2000 de calorii.
Iată, în materialul video, şi alte exemple, menite să ajute oamenii să intuiască mai corect cât mănâncă, de fapt.

Născut în zodia glonţului: viaţa şi moartea celui mai bun lunetist din armata SUA


Moartea de la mare distanţă, moartea care nu se aude, nu se vede şi, deseori, nici nu se simte. Moartea violentă şi oribilă, moartea care vine prin arme de mare precizie, adaptate mileniului trei. Moartea trimisă pe nebănuite de gestul scurt şi precis al unui lunetist de excepţie. Vieţi luate prin lunetă şi transformate în cifre şi statistici. Şi, mai presus de toate, povestea adevărată a celui mai bun „sniper” din armata americană. Un texan adevărat, în toate sensurile, şi un soldat modern care a trăit şi murit fidel legilor zeului Marte. Erou şi demon în egală măsură, Chris Kyle pare să se transforme încet şi sigur într-o legendă americană modernă.


Lunetist Made in Texas

Unii dintre cei mai temuţi  - şi în egală măsură fascinanţi - soldaţi sunt lunetiştii de mare precizie. Prezenţi în toate armatele lumii, ei se constituie într-o categorie cu totul şi cu totul specială de războinici moderni, care ajung deseori să facă diferenţa în teatrele de operaţiuni. Pe scurt, un ţintaş lunetist este un soldat cu calităţi specifice de excepţie (văz excelent, stăpânire de sine şi calm, răbdare, hotărâre şi nervi de oţel). De obicei operează singur, în pereche sau susţinut de o echipă care îl ajută în privinţa obţinerii datelor şi coordonatelor tehnico-tactice cu privire la inamic.
Echipele de lunetişti se bucură de o mare libertate de mişcare şi decizie tactică. Sunt supuşi unor antrenamente speciale şi folosesc echipamente optice de ultimă generaţie, alături de puşti speciale de mare precizie, de calibre diferite în funcţie de scopul misiunii. În afară de antrenamentele lor speciale în privinţa tragerii cu precizie maximă, lunetiştii deprind şi noţiuni de camuflare, infiltrare în teritoriul inamic, recunoaştere şi colectare de informaţii.
Sunt deosebit de eficienţi atunci când operează în zone urbane sau păduri şi jungle. În mod obişnuit, datoria unui lunetist este aceea de a oferi informaţii despre ţinta sa, a-şi găsi o ascunzătoare potrivită şi, evident, de a lichida sau distruge ţinta, care de regulă constă în personalităţi importante inamice, ofiţeri de rang înalt, comandanţi sau orice persoană importantă din armata sau organizaţia inamică.
În aceste condiţii, rolul său este deosebit de important.
Ţintele lor nu sunt doar umane, ci includ şi vehicule militare, echipamente sau alte dispozitive importante ale inamicului. Evident, pentru asemena misiuni lunetişii se folosesc de puşti de calibru mare, cu gloanţe speciale, capabile spre exemplu să perforeze de la distanţa de 2-3 kilometri blindajul unui transportor militar. Spre deosebire de doctrinele militare ale altor state care vizează echipe mai mari de trăgători de elită, lunetiştii din U.S. Army acţionează de obicei într-un duo letal compus din ţintaşul propriu-zis şi un camarad care îl ajută să identifice ţinta.
Cu toate acestea, există şi lunetişti individuali, de genul lui Chris Kyle. Ideea unor lunetişti singuratici sau în perechi a fost lansată încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către armata germană şi influenţează şi in prezent doctrinele militare din multe state occidentale, inclusiv Statele Unite.
Chris Kyle a fost un lunetist de excepţie; de fapt, a fost cel mai bun ţintaş din istoria militară a Statelor Unite, cu un număr de 160 victime confirmate în locuri precum Falluja şi Bagdad, cu toate că recordul neoficial depăşise cifra de 255 morţi.

Întâmplător sau nu, s-a născut în Statele Unite, ţara care a avut primele unităţi de ţintaşi specializaţi în doborârea comandanţilor inamici, din întreaga istorie.
Pe data de 19 septembrie 1777, în timpul bătăliei de la Saratoga, lunetiştii şi-au făcut debutul în istoria militară a omenirii. Atunci, coloniştii americani s-au ascuns în copaci şi au început să tragă selectiv în ofiţerii britanici. Probabil primul lunetist din istorie a fost Timothy Murphy, care l-a ucis în data de 7 octombrie 1777 pe generalul Simon Fraser of Balnain, de la o distanţă de aproximativ 365 metri.
Peste mulţi ani, americanul Christopher Scott "Chris" Kyle avea să-i calce pe urme lui Timothy Murphy şi chiar avea să scrie, la rândul său, istorie cu "performanţele" sale în sumbrul domeniu al lunetiştilor.
Chris s-a născut pe data de 8 aprilie 1974, ca fiu al unui preot şi al unei învăţătoare.
Viitorul lunetist de mai târziu văzuse lumina zilei în Texas, probabil cel mai conservator stat american şi statul unde libertatea de a trage cu arma este preţuită la maximum de către majoritatea locuitorilor. Conform tradiţiei locale în care taţii îşi iniţiază fii în trasul cu arma încă de la vârste fragede, tatăl lui Chris i-a pus acestuia o armă în mână pe când puştiul avea doar 8 ani. A fost o chemare care s-a transformat ulterior într-o pasiune, concretizată în viitoarea ocupaţie şi chiar stil de viaţă pentru Chris Kyle.

Diavolul din Ramadi
Puştiul a continuat să-şi exploreze noua pasiune prin intermediul vânătorilor de potârnichi, iepuri şi cerbi. După terminarea şcolii, l-a tentat o carieră în concursurile de rodeo, dar o accidentare destul de serioasă la braţ l-a făcut să renunţe la acestă ocupaţie plină de adrenalină, dar deosebit de periculoasă.
După vindecarea braţului, Chris s-a îndreptat spre un birou de recrutare, fiind interesant de o carieră în rândul celebrilor puşcaşi marini americani. Impresionat de talentul şi precizia sa cu arma, ofiţerul care l-a recrutat l-a inclus în rândul unităţilor de elită din Navy SEALs, dar Chris a fost respins iniţial pe motivul numeroaselor tije de metal care-i rămăseseră în oasele braţului.
Cu toate acestea, a fost sunat la scurt timp de la respingerea sa iniţială şi a primit şansa de a absolvi cursurile şi programele de antrenament ale BUD/S (Basic Underwater Demolition SEAL), după care a intrat în rândurile puşcaşilor marini americani la începutul anului 1999. A fost detaşat unităţii de elită SEAL Team 3, în cadrul căreia Chris a activat pe frontul multor teatre de operaţiuni din Irak. Nu a durat mult până s-a remarcat în postura de ţintaş de elită care nu ezita să apese trăgaciul indiferent de ţinta aflată în obiectiv.

Cu toate acestea, şi-a păstrat personalitatea de texan autentic şi spiritul vesel şi detaşat. Nu s-a încadrat niciodată în stereotipul unui lunetist rece, calculat, sobru, ordonat şi singuratic. Din multe puncte de vedere, Chris era departe de soldatul ideal american. Cu toate că-şi ţinea armele şi echipamentele aferente extrem de curate şi îngrijite, nu se putea spune acelaşi lucru şi despre camera sa.
Conform spuselor unor colegi de-ai săi din SEALs, după plecarea sa le-au trebuit două zile ca să cureţe după el. Numai sub pat zăcea un strat de coji de seminţe de florea soarelui, pe care texanul le scuipase relaxat timp de şase luni cât stătuse în acea cameră de serviciu... Nu prea umbla îmbrăcat în uniformă şi colegii şi-l amintesc cum picta logo-ul favorit, craniul de la Punisher, pe vesta antiglonţ, cască şi chiar pe arme. Obişnuia să-şi taie mânecile tricourilor şi umbla încălţat cu cizme de firmă în locul bocancilor militari.
Prefera o şapcă de baseball inscripţionată cu "Longhorn" în locul căştii de ultimă generaţie, făcută din kevlar prelucrat după o tehnologie secretă. Personal, era cumva deranjat de modul în care lunetiştii erau percepuţi de societatea care-i consideră un fel de soldaţi comozi şi deloc curajoşi, care nu ar risca mai nimic pe câmpul de luptă comparativ cu alte categorii de militari. Insista mereu că lunetiştii au un rol deosebit de important în cadrul confruntărilor din oraşe şi că datorită lor civilii sunt în siguranţă. În plus, Chris adăuga deseori: "Dacă cineva ameninţă sau atentează asupra unui cetăţean american, îl voi găsi şi ucide, fără să aibă habar de unde-i vine moartea"...

Succesul său a dus la terorizarea la propriu a insurgenţilor irakieni care i-au scornit o poreclă pe măsură: Diavolul din Ramadi (Shaitan Ar-Ramadi, în lb. arabă). Exasperaţi de eficienţa sa, insurgenţii ajunseseră să pună recompense pe capul său. Spre exemplu, în anul 2006, agenţii de informaţii ai serviciilor militare specializate americane i-au transmis lui Chris că se pusese o recompensă de 20.000$ pe capul său. Texanul a râs şi şi-a văzut în continuare de treabă. Numărul victimelor sale creştea odată cu valoarea recompensei care ajunsese la suma de 80.000$, la un moment dat. Chris continua să glumească, spunând deserori că se teme să plece acasă în Texas."Pentru banii ăştia mi-e teamă să nu mă predea nevastă-mea", spunea mai în glumă, mai serios.
Însă Taya, soţia sa, îl iubea necondiţionat pe omul care părea să aibă două personalităţi distincte: tatăl şi soţul care se tăvălea în joacă cu copiii săi şi plănuia vacanţe în locuri cu încărcătură istorică, şi lunetistul care apăsa întotdeauna pe trăgaci, indiferent de obiectivul ţintei sale.

Glonţ după glonţ
Chris nu vorbea niciodată prea mult despre numărul victimelor sale, cu toate că ajunsese un adevărat star în rândul camarazilor săi şi al mass-media propagandistice americane care-l prezenta ca pe un erou multaşteptat. Se pare că numărul morţilor era mai mare decât cel din datele oficiale ale Pentagonului, cu atât mai mult cu cât multe documente privitoare la activitatea sa au rămas clasificate pentru mulţi ani de acum încolo. Chris le spunea deseori prietenilor şi cunoscuţilor că şi-ar fi dorit să ţină o evidenţă a soldaţilor americani salvaţi de intervenţiile sale precise.
Amintea mereu că aceasta ar fi fost lista de nume pe care vroia să o aibă, şi nu cea cu victimele sale. Nu i-a fost deloc uşor în Irak, şi nu de puţine ori Moartea i-a dat târcoale. A supravieţuit la nu mai puţin de şase atentate cu dispozitive explozive improvizate, a fost împuşcat de trei ori, s-a prăbuşit de două ori cu elicopterul şi a fost operat de atâtea ori încât pur şi simplu nu-şi mai amintea.

În decursul celor patru contracte petrecute în Irak, texanul a fost decorat de numeroase ori pentru contribuţia sa la ceea ce Washington-ul numeşte campaniile internaţionale de luptă împotriva terorismului. Fratele său servea ca puşcaş marin în Irak, iar Chris avea un motiv în plus să se concentreze mai bine asupra ţintelor.
Misiunile sale cele mai dese au constat în supravegherea şi protejarea convoaielor militare americane şi a soldaţilor din trupele de comando aflaţi în intervenţii. Referitor la această perioadă, Eric Davis, nimeni altul decât instructorul militar al lui Kyle din cadrul şcolii de lunetişti care aparţine de SEALs declara cu privire la fostul său elev:
"Eram impresionat de modul în care Kyle făcea faţă la stresul psihic şi povara sufletească pe care o poartă invariabil fiecare lunetist. Nu contează cât de puternic eşti în interiorul tău, ca ţintaş de elită ajungi să ucizi un mare număr de oameni şi ai contact vizual aproape direct cu ei. Mulţi ajung să cedeze, dar nu şi Kyle. Fiecare glonţ al său era plasat cu precizie şi nu a ratat niciodată vreo ţintă".
Una dintre cele mai dificile trageri a lui Chis s-a petrecut la vest de Falluja, pe malul Eufratului. Trei insurgenţi aflaţi la peste 2 km de locul său l-au reperat şi, conştienţi de faptul că erau la o distanţă relativ sigură faţă de puşca tip Lapua .338, au început să râdă şi să-l provoace. "Cred că astrele s-au aranjat de minune, iar Dumnezeu a suflat asupra glonţului care l-a lovit pe unul dintre dobitoci direct sub abdomen. Glontele era exploziv, iar reacţia tovarăşilor săi a fost una de neuitat", povestea vesel texanul în paginile cărţii sale autobiografice.

Cu ocazia unui alt episod remarcabil, texanul a observat prin binoclu cum doi insurgenţi care se deplasau pe un scuter au lăsat un dispozitiv exploziv într-un coş de gunoi. A aşteptat până cei doi au parcurs circa 150 metri, după care a tras un singur glonţ din puşca sa extrem de precisă şi puternică. Glontele a trecut prin amândouă trupurile ucigându-i pe loc.
La finele anului 2008 a fost cel mai aproape de moarte, când un glonte aproape i-a perforat vesta de kevlar, iar altul l-a nimerit în cască. "Am avut un înger păzitor în acele momente, dar nu sunt deloc un supraom şi pot muri oricând", a reflectat cumva prevestitor texanul. Un an mai târziu decidea să renunţe la armată şi războaie şi să se întoarcă în sânul familiei. Avea deja doi copii şi nu dorea să-i lase orfani.
Nu am niciun regret...
Nu a regretat nicio victimă. Îşi aducea aminte câteodată de prima sa ţintă eliminată în Irak:
"Era o femeie care se îndrepta spre un post de control american cu un bebeluş într-o mână şi o grenadă în cealaltă. Nu s-a oprit deloc la somaţiile băieţilor noştri. Nu am avut încotro şi am executat-o fără ezitare. Am făcut-o pentru a-mi proteja camarazii. Nimeni nu vrea să-şi piardă prietenii şi colegii. Mi-am făcut doar datoria, femeia era deja moartă din clipa în care a luat decizia să ia grenada şi să nu se supună somaţiilor. Am vrut să mă asigur că nu va lua vreun camarad cu ea, acum stau în faţa lui Dumnezeu cu o conştinţă curată. A fost o situaţie de «care pe care». Din fericire, sunt mai bun şi mai dedicat în rolul de soţ şi tată decât în postura de lunetist. Acum mă simt bine ştiind că nu mai trebuie să omor oameni. Singurele fiinţe în care mai trag sunt cerbii şi iepurii", povestea texanul într-un interviu acordat jurnaliştilor din cadrul Times Magazine.

După încheierea carierei sale militare, Kyle s-a asociat cu o serie de foşti camarazi din SEALs pentru a deschide Craft International, o companie de securitate al cărei motto spune multe: "Despite what your momma told you, violence does solve problems".
Ajuns civil, cariera sa a continuat pe alte coordonate, devenind un invitat al emisiunilor TV, un susţinător activ al camarazilor care s-au întors din războaie suferind de sindromul post-traumatic specific foştilor militari. S-a consacrat ca vânător pasionat şi un mare activist în cadrul mişcărilor care militează contra controlului şi restricţiilor aplicate armelor de foc. A scris şi o carte autobiografică intitulată -cum altfel? - "American Sniper". Cartea a apărut anul trecut şi s-a vândut de atunci în peste 800.000 exemplare.

A fost un admirator al lui Sarah Palin, fosta guvernatoare a Alaskăi, firma sa ocupându-se se asigurarea securităţii personale a guvernatoarei şi a familiei sale. Cât despre actualul preşedinte american, Barack Obama, texanul avea o părere tipică: "Ăsta ar fi în stare să interzică orice lucru"...
Chris Kyle avea să aibă parte de un sfârşit pe măsura vieţii sale. Pe data de 2 februarie 2013, Kyle şi amicul său, Chad Littlefield, au fost împuşcaţi mortal fără vreun motiv aparent, într-un poligon de tir privat din Earth County, Texas. Făptaşul a fost Eddie Ray Routh, un veteran de război în vârstă de doar 25 ani. Ca o ironie a sorţii, Kyle şi Chad l-au convins pe Eddie să vină neapărat cu ei la poligon în încercarea de a-l ajuta să-şi amelioreze simptomele provocate de sindromul de stres post-traumatic de care acesta suferea.
Poliţia locală l-a prins pe făptaş după ce camionul cu care acesta fugise de la locul crimelor s-a izbit de un automobil al poliţiei. Chris şi-a pierdut viaţa după ce a făcut efortul de a-şi ajuta un fost camarad mai slab de înger să scape de coşmarurile care-l bântuiau. Ucigaşul absolvise aceeaşi şcoală cu lunetistul, dar cei doi nu se cunoscuseră până în acel moment. Eddie Ray Routh a fost arestat, iar pe numele său a fost stabilită o cauţiune de 3 milioane $. Conform declaraţiilor poliţiei, făptaşul era confuz, agitat şi nu a fost capabil să-şi motiveze crimele.

Pentru cel supranumit cu teamă şi respect "Diavolul din Ramadi", autorităţile texane au organizat o ceremonie de comemorare pe stadionul Cowboys din Arlington, Texas. Chris a fost înhumat pe data de 12 februarie , anul curent, iar procesiunea funerară a fost cea mai lungă din întreaga istorie a Statelor Unite, conform datelor remise presei de către Texas Department of Public Safety.
Astăzi, armatele lumii au un număr neaşteptat de mic de lunetişti de precizie. Selectarea, pregătirea şi motivarea acestor soldaţi deosebiţi sunt procese îndelungate şi costisitoare. Spre exemplu, în întreaga armată americană, există mai puţin de 1.000 de lunetişti, dintre care circa 300 sunt încadraţi în corpul puşcaşilor marini. Nu oricine se naşte sub zodia glonţului...








Ai morcov in curba ?


Cafeaua cu lapte

cafeaua cu lapte,
eu io dau la pat,
și muncesc cât șapte,
parcă sunt ....

că când se ceartă întruna
eu mă juman-fish
o las să vorbească
și plec să mă ....

pișcături de muște
am pe mine o droaie
eu citesc și ea
mă gâdilă la ...

coatele-mi sunt roase 
de atâtea frecături
eu muncesc și ea
se scarpină în...

curtezani o mie,
și-a găsit în grabă,
ea sașeaz cu alții
eu fac numai ...

la bărbier te tunde
vezi că nu mai poci 
când simți că te rade 
chiar și pe la....

flori la pălărie
și-a pus Măriuța
ea ar fi bărbatul 
dacă ar avea ....

Puțintică minte
s-aibă ea vă zic
n-ar sta zi și noapte 
cu nasu în...

linjeria dânșii 
costă o avere,
prin ea vezi ce are
dama între...

păi cere câte odată 
în Dacie so plimb
iese dezbrăcată 
și vrea numai...

limbă cu cartoafe
Și varză umplută
dacă nu-i fac gustul
nu vrea să se ...

fură tot din casă
joacă la noroc
de mine nu-i pasă
când io dau la ...

ciocolată și 
chiar cremă-i dau destula
dar cu toate astea 
stă ca proasta-n ...

putina cu brânză 
a rămas iar goală
ea se apleacă-n față
mie mi se ...

scoală pân și morții
când face scandal
crede despre mine 
că o am de...

calul de bătaie 
am ajuns măi Nae
face hărmălaie 
când mă lïnge-n...


coatele mi-s roase 
de-atâtea frecături
Eu muncesc și ea
se scarpină în...