YouTube Save video online

For download video from youtube click

Misterioasele „cercuri ale zânelor” descoperite în deşert şi-au găsit rezolvarea!

Oamenii de ştiinţă au identificat „artiştii” care produc bizarele cercuri ce pigmentează deşertul Namib. Misterioasele creaturi care realizează aceste „cercuri ale zânelor” se aflau chiar la picioarele cercetătorilor: termitele!

Purtând numele de „cercuri ale zânelor”, aceste desene apar în tiparuri regulate de-a lungul unei fâşii subţiri din deşertul Namib, aflate între Angola şi Africa de Sud, şi se menţin intacte timp de câteva decenii. Cauza acestor cercuri a fost îndelung dezbătută de cercetători, dar acum un nou studiu publicat în jurnalul Science sugerează că responsabilă este o specie de termită de deşert, Psammotermes allocerus.

De-a lungul timpului, cercetătorii au propus mai multe idei pentru rezolvarea acestui mister, de la „plante care se autoorganizează” până la furnici carnivore. Şi termitele au fost propuse ca soluţie, dar până de curând nu existau dovezi în favoarea acestei ipoteze.

Studiind bizarele tiparuri, biologul Norbert Juergens de la Universitatea Hamburg a observat că întotdeauna când vedea un astfel de cerc, în apropiere se găseau şi termite de nisip.

Juergens a măsurat cantitatea de apă din solul aflat în mijlocul cercurilor în perioada cuprinsă între 2006 şi 2012. Biologul a descoperit că în primii 100 ce centimetri de sol se găseau mai bine de 5 centimetri de apă, chiar şi în cele mai uscate perioade ale anului. Umiditatea solului sub primii 40 de centimetri era de 5% sau mai mare de-a lungul unei perioade de 4 ani.

Juergens a bănuit că, fără o iarbă care să absoarbă apa de ploaie şi să o elibereze înapoi în atmosferă prin procesul de evaporare, toată apa se acumula în solul poros. Astfel, această sursă de apă ar fi fost suficientă pentru a menţine termitele în viaţă şi active în timpul anotimpului uscat, permiţând totodată ierbii să supravieţuiască la marginea cercului.

Biologul a studiat toate organismele ce se găseau în apropierea „cercurilor zânelor”. Singura fiinţă pe care a identificat-o în mod constant în apropierea majorităţii cercurilor era termita de nisip. De asemenea, cercetătorul a descoperit că majoritatea cercurilor conţineau straturi de nisip cimentat, de materiale obţinute de la plante şi de tuneluri subterane, toate semne ale prezenţei termitei de nisip.

Omul de ştiinţă a identificat alte câteva specii de termite şi trei specii de furnică în zona cercurilor misterioase, însă acestea nu se găseau în preajma tuturor cercurilor studiate.

„Comportamentul termitelor constituie un exemplu de «inginerie a ecosistemului»”, scrie Juergens în cercetarea publicată în Science. Insectele par să se hrănească cu iarba ce formează cercurile caracteristice, sugerează studiul. Cercetătorul nu identifică motivul pentru care termitele au ales să realizeze forme circulare.

Yvette Naude, de la Universitatea Pretoria din Africa de Sud, afirmă că „studiul lui Juergens este o contribuţie utilă în dezbaterea asupra originii cercurilor zânelor”. Cu toate acestea, Naude subliniază că „studiul lui Juergens nu explică motivul ce provoacă mortalitatea subită a plantelor, adică motivul ce duce la formarea cercurilor zânelor”.

Solul din interiorul cercurilor zânelor pare să fie modificat astfel încât plantele nu pot supravieţui, pe când de regulă termitele îmbogăţesc solul, făcându-l mai bun pentru plante, explică Naude. Juergens crede că termitele ronţăie rădăcinile plantelor, motiv pentru care centrul cercurilor este lipsit de vegetaţie.

Deşi este posibil ca termitele nu creeze aceste cercuri, ci doar să trăiască în ele, Juergens a descoperit că acestea erau prezente şi în cele mai timpurii etape ale formării lor, înainte ca iarba să fi murit la suprafaţă. De-a lungul vieţii, termitele mănâncă iarba de marginea cercului, lărgindu-l.

Din ce suntem făcuţi?

Praf de stele....într-un fel, explică profesorul Lawrence Krauss, specialist în fizica particulelor şi cosmolog

Toate lucrurile din lume, inclusiv oamenii, sunt alcătuite din atomi. Aceştia vin în mai multe tipuri numite elemente. Hidrogenul, oxigenul şi carbonul sunt trei dintre cele mai importante elemente din corpul uman. 

De fapt, celulele din corpul uman sunt alcătuite predominant din apă, ceea ce înseamnă că fiecare individ este alcătuit în proporţie de 90% de apă.

Pe de altă parte, se pare că atomii sunt construiţi din obiecte şi mai mici, particule numite protoni, neutroni şi electroni. Mai mult. le rândul lor, protonii şi neutronii sunt formaţi din obiecte şi mai mici numite quarcuri. Din ceea ce s-a constatat până în prezent, electronii şi cuarcurile nu au la baza lor componente mai mici .

Şi totuşi de ce am fi alcătuiţi din praf de stele?

Universul nostru a luat naştere acum 13,8 miliarde de ani, într-o explozie de proporţii numită Big Bang. În această explozie, doar cele mai uşoare elemente au fost formate din protoni, neutroni şi electroni. În schimb, elementele mai grele, precum oxigenul şi carbonul s-au găsit doar în cuptoarele de foc din centrul statelor, acolo unde temperatura poate ajunge la sute de milioane de grade. 

Cum au ajuns aceste elemente în corpurile noastre?  Ceea ce a făcut posibil ca ele să ajungă  în compoziţia tuturor lucrurilor, a fost explozia acestor stele care a determinat ca elementele din nucleele lor să se răspândească în Univers. Apoi, în urmă cu aproximativ 4-5 miliarde de ani, în partea din spaţiu unde astăzi este localizată galaxia noastră, materialele din spaţiu au început să se ciocnească dând naştere Soarelui şi sistemului solar şi implicit materialului care a format Pământul. 

Aşadar, mare parte dintre atomii care astăzi alcătuiesc corpul nostru au fost creaţi în interiorul stelelor. Mai mult, atomii ce ne alcătuiesc provin din stele diferite, ceea ce însemna că noi toţi suntem copii ai stelelor. 

Care este mesajul secret pictat de Michelangelo în Capela Sixtină din Roma?

La vârsta de 17 ani a început să disece cadavre din cimitirul bisericii locale. Între 1508 şi 1512 a pictat plafonul Capelei Sixtine din Roma. Michelangelo Buonarroti, cunoscut în întreaga lume drept un geniu artistic cu realizări excepţionale în pictură, sculptură şi arhitectură, a fost totodată şi un foarte bun anatomist, secret pe care l-a ascuns prin distrugerea tuturor schiţelor şi notelor sale anatomice. Cu toate acestea, secretul lui a fost dezvăluit mulţumită unei analize efectuate la mai bine de 500 de ani după ce acesta a fost ascuns de ochii Papei Iulius al II-lea chiar în trupul lui Dumnezeu.

Aceasta este concluzia a doi experţi în neuroanatomie de la Şcoala de Medicină a Universităţii Johns Hopkins din Baltimore, Maryland. Cei doi experţi au analizat „Separarea luminii de întuneric”, o scenă din Facerea Lumii pe care Michelangelo a pictat-o pe plafonul Capelei Sixtine, şi au ajuns la concluzia că artistul a ascuns imaginea unui creier uman în chipul lui Dumnezeu. Cercetătorii afirmă că pictura lui Michelangelo este o reprezentare foarte precisă a creierului uman, a măduvii spinării şi a trunchiului cerebral. Frank Meshberger, primul medic care a identificat asemănările dintre reprezentarea lui Dumnezeu şi creierul uman, afirmă că Michelangelo a împrejmuit Divinitatea cu acel „giulgiu” similar creierului uman pentru a sugera că Dumnezeu îl înzestra pe Adam nu doar cu viaţă, ci şi cu inteligenţa supremă de care dau dovadă oamenii.

Michelangelo a pictat plafonul Capelei Sixtine în patru ani, realizând imaginile dinspre est spre vest, începând de la intrarea în capelă şi încheind deasupra altarului. Ultima scenă pictată îl reprezintă pe Dumnezeu care separă lumina de întuneric. În această regiune cercetătorii au descoperit că Michelangelo a ascuns trunchiul cerebral, nervul optic şi ochii.

Criticii de artă şi istoricii au fost surprinşi de anumite nereguli anatomice în modul în care Michelangelo a înfăţişat gâtul lui Dumnezeu în această scenă şi de modul ciudat în care era luminată această regiune. Suk şi Tamargo afirmă că nu este vorba de erori, ci de un mesaj ascuns. Cei doi experţi afirmă că în nicio altă pictură nu se mai găseşte această greşeală anatomică a gâtului uman, iar dacă imaginea aceasta este suprapusă peste o fotografie a unui creier uman văzut de jos, liniile de pe gâtul lui Dumnezeu se potrivesc exact cu trăsăturile creierului nostru. Cercetătorii spun că nervii optici sunt reprezentaţi exact în aceeaşi manieră în care au fost ilustraţi de Leonardo da Vinci în 1487. Da Vinci şi Michelangelo au trăit în aceeaşi perioadă, fiecare dintre artişti cunoscând opera celuilalt.

Cei doi experţi în neuroanatomie concluzionează că „Michelangelo a îmbogăţit această pictură ce-l înfăţişează pe Dumnezeu cu imagini ascunse ale creierului, celebrând în acest mod nu doar gloria lui Dumnezeu, ci şi gloria celei mai magnifice creaţii ale Sale”.

Alţi experţi lansează o altă ipoteză în ceea ce priveşte sensul acestor mesaje secrete. Nu este un secret faptul că relaţia lui Michelangelo cu Biserica Catolică a devenit încordată spre finalul vieţii sale, când artistul a ajuns să deteste opulenţa şi corupţia din Biserică. De altfel, în capodopera sa Michelangelo şi-a pictat chipul în două locuri, în ambele fiind torturat. De aceea, unii experţi afirmă că mesajul ascuns nu este faptul că Dumnezeu i-a dat inteligenţa lui Adam, ci că inteligenţa şi organul trupesc ce o face posibilă permit oamenilor să ajungă la Dumnezeu fără ca această relaţie să mai fie intermediată de Biserică.

Este posibil să nu aflăm niciodată adevăratul motiv pentru care Michelangelo a inserat reprezentarea creierului uman în capodopera sa, ce combină arta, religia, ştiinţa şi credinţa într-o operă artistică provocatoare şi uluitoare.

Ne tragem cu toţii dintr-un vierme?

Cercetări recente indică faptul că o o măruntă creatură marină, un vierme numit Xenoturbella bocki, sau „viermele-paradox”, ar putea fi strămoşul îndepărtat al omului.

Studiile au fost întreprinse de o echipă internaţională de cercetători, din care fac parte şi specialişti suedezi de la Universitatea şi Muzeul de Istorie Naturală din Gothenburg. Rezultatele au folst publicate în Nature Communications.

Xenoturbella bocki este un mic vierme marin, lung de numai 1 cm, cu o organizare foarte simplă, lipsit de creier, organe sexuale şi alte organe vitale. Specia se găseşte frecvent pe coasta de vest a Suediei.

Biologii au polemizat mult timp în jurul întrebării: are sau nu Xenoturbella bocki o poziţie-cheie în arborele filogenetic al animalelor? Dacă această cretură deţine într-adevăr o poziţie-cheie, atunci aceasta este foarte importantă pentru înţelegerea dezvoltării evolutive a organelor şi a funcţiilor unor celule, precum celulele stem. Problema devine astfel importantă nu nunmai din punct de vedere zoologic, ci şi în vederea unor aplicaţii biomedicale.

Studiile genetice au arătat că Xenoturbella bocki aparţine supraîncrengăturii Deuterstomia, un grup de animale căruia îi aparţine şi omul, caracterizat printr-un anumit tip de dezvoltare embrionară.

Astfel, explică cercetătorii, s-ar putea să fim înrudiţi mai degrabă cu viermele Xenoturbella bocki, aşa lipsit de creier cum este, decât cu homarii sau muştele, deoarece acestea din urmă aparţin grupului Protostomia, care are o  dezvoltare embrionară diferită de cea a deuterostomelor.

Deşi viermele Xenoturbella bocki nu pare să semene cu omul, specialştii presupuneau că că dezvoltarea embrionară timpurie a viermelui ar putea prezenta similarităţi cu cea a grupului din care face parte omul. Însă, până de curând, nimeni nu văzuse cum se dezvoltă aceste vieţuitoare.

Recent, însă, un grup de cercetători de la Centrul de Biologie Marină Sven Lovén şi de la Muzeul de Istorie Naturală din Gothenburg au reuşit un lucru care nu mai fusese realizat înainte: au izolat mici viermi Xenoturbella bocki ”nou-născuţi”. Aceştia prezentau trăsături care aminteau de animale cu alcătuire simplă, precum coralii şi spongierii.

Studiul lor a confirmat că Xenoturbella bocki aparţine grupului deuterostomelor, deşi poziţia ei exactă în clasificarea animalelor încă este controversată. Aceste creaturi ar putea constitui o ramură separată în arborele filogenetic al lumii animale, rămânând totuşi înrudiţi de departe cu omul şi alte vertebrate. 

Ce trebuie să mănânci pentru a-ţi reduce riscul de atac cerebral?

Oamenii de ştiinţă anunţă că oamenii îşi pot reduce riscul de a suferi de una dintre principalele cauze ale dizabilităţilor şi ale decesului în lumea dezvoltată, accidentul vascular cerebral, printr-o dietă bogată în fibre.

Cercetătorii au descoperit că fiecare 7 grame de fibre în plus în dieta zilnică duc la o reducere cu 7% a riscului de a suferi un atac cerebral. Această cantitate de fibre se regăseşte într-o porţie de paste din grâu integral plus două porţii de fructe sau legume.

Descoperirea a fost făcută de cercetătorii de la Universitatea Leeds din Marea Britanie, care au analizat opt studii asupra dietei şi atacului cerebral ce au fost efectuate între 1990 şi 2012. Fibra alimentară este o substanţă de origine vegetală ce nu este digerată de către enzimele din tubul digestiv.

Rezultatele cercetării se bazau pe cantitatea totală de fibră din dietă şi nu distingeau între fibra solubilă şi fibra insolubilă. „Un consum mai mare de alimente bogate în fibre, precum cerealele integrale, fructele, legumele şi nucile este un lucru important pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei cu risc mai mare de a suferi de un atac cerebral, cum sunt persoanele supraponderale, fumătorii şi cei cu hipertensiune”, a explicat Diane Threapleton, coordonatoarea studiului publicat în jurnalul ştiinţific Stroke.

Există două tipuri de accidente vasculare cerebrale: accidentul vascular cerebral ischemic are loc atunci când vasele de sânge devin blocate şi nu mai transportă sânge către creier, iar accidentul vascular cerebral hemoragic are loc atunci când un vas de sânge din creier se rupe. Ambele distrug celule nervoase din creier, lucru ce poate fi fatal sau care poate duce la dizabilităţi grave. Statisticile arată că în România are loc un deces prin infarct cerebral sau infarct de miocard la fiecare 10 minute.

Cum calculăm când cade Paştele şi de ce data variază atât de mult?

Curioşi când se vopsesc ouăle de Paşte? În 2013, ca în fiecare an, cu toţii ne întrebăm „când pică Paştele?”. Anul acesta, pentru mai multe confesiuni creştine, Paştele are loc pe data de 31 martie, în timp ce pentru ortodocşi, evenimentul urmează a fi sărbătorit pe 5 mai. În ambele cazuri, data Paştelui poate varia chiar şi cu mai mult de o lună, ea putând fi stabilită între 22 martie şi 25 aprilie pentru bisericile din occident şi între 4 aprilie şi 8 mai pentru cele din orient. Şi totuşi, de ce variază atât de mult data în care sărbătorim Paştele?

Potrivit Bibliei, Cina cea de Taină a avut loc în ajunul sărbătorii evreieşti Pesah, iar Iisus a murit a doua zi (în Vinerea Mare) şi a înviat a treia zi (duminica). Începutul sărbătorii Pesah este determinat de prima lună plină după echinoţul de primăvară , care poate avea loc în orice zi din săptămână. Pentru a se asigura că Paştele cade duminica, Consiliul de la Niceea a stabilit, în anul 325, că Paştele va fi sărbătorit în duminica de după prima lună plină sau după echinocţiul de primăvară. 

Totuşi, dacă luna plină apare duminica, atunci Pesah începe duminica şi, prin urmare, Paştele este sărbătorit peste o săptămână pentru că trebuie să aibă loc după Pesha. Mai mult, Consiliul de la Niceea a fixat data echinocţiului de primăvară pe 21 marte, data în care a avut loc în acel an (cu toate că, acum cade pe 20 martie). De asemenea, tot atunci s-a hotărât crearea un set de tabele pentru a defini când cade luna plină, documente care nu se potrivesc chiar bine cu datele astronomice actuale (ceea ce înseamnă că, în practică, Paştele poate fi sărbătorit înainte de Pesah). 

Pentru bisericile occidentale, paştele poate fi sărbătorit cel mai devreme atunci când, conform tabelelor de la Niceea, luna plină apare pe 21 martie, într-un an în care această dată cade sâmbăta. În acest caz, paştele este sărbătorit duminică 22 martie, un eveniment rar care a avut loc în anul 1818 şi care va mai avea loc în 2285. De asemenea, cel mai târziu, paştele poate fi sărbătorit atunci când luna plină cade pe 20 martie, ceea ce înseamnă că prima lună plină după 21 martie cade peste 29 de zile, pe 18 aprilie, Dacă 18 aprilie cade duminica, atunci Paştele este sărbătorit duminica următoare, pe 25 aprilie. Acest lucru s-a întâmplat ultima dată în 1943 şi se va întâmpla iar în 2038. 

Pentru creştini ortodocşi, se aplică aceeaşi regulă doar că în acest caz calculele se fac pe baza calendarului iulian, care este cu 13 zile în urma celui gregorian. 

Au existat mai multe propuneri pentru a se modifica modul în care este calculat paştele. la o întâlnire din 1997, în Aleppo, reprezentanţii mai multor biserici au propus ca un nou sistem, bazat pe observaţii astronomice actuale, să fie adoptat începând cu 2001. Acest lucru, ar fi permis ca Paştele să cadă în aceeaşi zi pentru toată lumea. 

O porţiune uriaşă din pădurea amazoniană va fi vândută către companiile petroliere din China

Ecuador plănuieşte să scoată la licitaţie peste 3 milioane de hectare de pădură amazoniană virgină către companii chineze din domeniul petrolier, înfuriind populaţiile indigene şi subliniind efectele pe care pofta insaţiabilă de resurse a Chinei le produce asupra mediului înconjurător global.

În cursul acestei săptămâni, mai mulţi politicieni ecuadorieni s-au întâlnit într-un hotel din Beijing cu reprezentanţii companiilor petroliere chineze în cadrul unui efort de a face publicitate licitaţiei. Precedentele întâlniri, ce au avut loc la Quito, Houston şi Paris, au fost deranjate de protestele grupurilor indigene.

Printre reprezentanţii ce au luat parte la întâlnirea din Beijing se numără companii precum China Petrochemical şi China National Offshore Oil. Ambasadorul Ecuadorului în China a declarat la începutul întâlnirii că ţara sa „doreşte să pună bazele unei relaţii în care ambele părţi să beneficieze”.

Conform organizaţiei non-guvernamentale Amazon Watch, şapte grupuri indigene ce trăiesc pe teritoriul amazonian anunţă că nu şi-au dat consimţământul pentru aceste proiecte de exploatare, ce ar devasta mediul şi care ar ameninţa modul lor tradiţional de viaţă.

„Solicităm companiilor private şi publice de pe întreaga planetă să nu participe la acest proces de licitaţie ce violează în mod sistematic drepturile celor şapte naţionalităţi indigene prin impunerea unor proiecte petroliere în teritoriile lor ancestrale”, au scris într-o scrisoare deschisă mai multe asociaţii ale populaţiilor indigene.

Andrés Donoso Fabara, un reprezentant al guvernului ecuadorian, susţine că liderii grupărilor indigene „au o agendă politică şi nu se gândesc la dezvoltare sau la lupta împotriva sărăciei”.

Criticii susţin că datoria naţională a ţării ar putea juca un rol important în calculele guvernului ecuadorian. Ecuadorul datorează Chinei peste 7 miliarde de dolari, o sumă ce reprezintă mai bine de 10% din PIB-ul ţării. China a început să împrumute Ecuadorului miliarde de dolari în 2009 în schimbul livrărilor de petrol. Recent, China a ajutat la finanţarea a două dintre cele mai importante proiecte hidroelectrice din ţară. De asemenea, în scurt timp Ecuadorul ar putea construi o rafinărie în valoare de 12,5 miliarde de dolari cu finanţare chineză.

„Din ce înţeleg, este mai mult decât o datorie. Ecuadorienii sunt atât de dependenţi de chinezi pentru a-şi finanţa dezvoltarea încât sunt dispuşi să recurgă la compromisuri în alte zone, cum ar fi reglementările de mediu şi sociale”, a explicat Adam Zuckerman, membru al organizaţiei Amazon Watch.

În luna iulie a anului trecut, Curtea inter-americană a Drepturilor Omului a hotărât interzicerea exploatării petroliere în zona Sarayaku, o regiune de pădure tropicală aflată în sudul Ecuadorului, accesibilă doar cu avionul şi cu barca, pentru a proteja moştenirea culturală şi biodiversitate. De asemenea, curtea a mandatat guvernele din zonă să obţină „acordul liber şi informat” al grupurilor indigene înainte să aprobe activitatea petrolieră pe teritoriul lor.

Descoperirea care va revoluţiona medicina: un test de 26 de lei ne va testa riscul de apariţie a cancerului

Britanicii vor să introducă un program de testare riscului de apariţie a cancerului de prostată, a celui mamar şi a celui ovarian, pe baza unui studiu unic şi amplu la care au colaborat 1000 de oameni de ştiinţă cu scopul de a indentifica problemele genetice din ADN ce ne predipun la aceste boli.

Medicii spun că un simplu test de salivă de doar 5 lire sterline (aproximativ 26 de lei) le poate prezenta pacienţilor un profil personalizat care le arată riscul de dezvoltare a cancerului. Această procedură ar deschide drumul pentru un mod de identificarea personalizată. 

Descoperirile au implicaţii majore în tratarea cancerului de prostată. Un astfel de test bazat pe markeri ar putea duce la identifica bărbaţii care au un risc de dezvoltare a bolii 50%. 

Un test de identificare a riscului ar putea fi oferit pacienţilor în maxim 5 ani şi ar revoluţiona metodele de tratare pentru cel mai des întâlnit timp de cancer în rândul bărbaţilor din Marea Britanie. Mai bine de 40.000 de bărbaţi sunt diagnosticaţi anual cu un astfel de cancer în Marea Britanie şi aproape 11.000 mor din această cauză. Dacă boala este observată din timp, şansele de supravieţuire sunt de 95%, dar ele scad la doar 60% dacă ea este identificată mai târziu. 

„Crearea profilului genetic va putea rafina riscul populaţiei, astfel încât să putem să îi identificăm pe cei care un risc mai crescut. Sperăm ca, în 5 ani, să putem folosi acest tip de tehnologie”, a declarat Ros Eeles, profesor în cadrul Institutului de Cercetarea a Cancerului, din Loandra. 

Markerii genetici sunt ca nişte greşeli de scriere în ADN-ul unui om, care cresc riscul ca acesta să dezvolte o boală. Pentru a găsi markerii pentru cancerul de prostată, oamenii de ştiinţă au comparat genomul a 25.000 de pacienţi care sufereau de cancer de prostată cu un număr similar de bărbaţi clinic sănătoşi. Astfel, sau descoperit 23 de noi greşeli în ADN care cresc riscul de dezvoltare a cancerului de prostată . Mai mult, 16 dintre acestea erau proprii celor mai agresive şi ameninţătoare forme de cancer de prostată. 

În timp ce majoritatea bărbaţilor sunt purtătorii unui mic număr de markeri genetici pentru cancerul de prostată, cei 1% care prezintă cel mai mare număr de markeri genetici se confruntă cu un risc de 5 ori mai mare de a dezvolta această boală. Specialiştii susţin că bărbaţii în cauză au un risc de dezvoltare a bolii de 50%. 

O investigaţie similară realizată pe cancerul mamar a scos la iveală existenţa a 49 de greşeli genetice care par să ducă la apariţia acestei boli. Femeile care le moştenesc pe acestea, au şanse de 30% să dezvolte boala, un risc de trei ori mai mare decât media naţională din Marea Britanie. Unele dintre aceste greşeli erau doar predictive pentru cea mai agresivă şi mai periculoasă formă de cancer, numit cancer mamar în forma estrogen receptor-negativ. 

Astăzi, se cunoaşte deja că femeile care poartă mutaţii la nivelul genelor BRCA, au un risc crescut de apariţie a cancerului mamar, de aproximativ 65%. Mai mult, cele mai recente studii au demonstrat că femeile care au mutaţii BRCA şi care poartă multe dintre defectele genetice descoperite, au cu 80% mai multe şanse de a dezvolta boala. 

În cea de-a treia parte din studiu, care a implicat 130 de instituţii din întreaga lume, oamenii de ştiinţă au comparat genomul pacienţilor care sufereau de cancer ovarian cu cel al femeilor clinic sănătoase. Studiul a scos la iveală existenţa a 8 noi regiuni genetice care amplifică riscul de apariţie a bolii. Astfel, în total există 12 regiuni genetice care au această funcţie. Împreună, ele au un efect marginal asupra riscului de cancer, crescându-l de la 1,8% la 4%. 

Eeles susţine că în viitorul apropiat un simplu test efectuat la medicul de familie ar putea fi interpretat de un computer pentru a-i crea fiecărui pacient un profil personalizat care indică riscul de dezvoltare a acestor tipuri de cancer. Imediat ce testele sunt valabile, medicii le-ar putea îmbunătăţi acurateţe adăugând factori ce ţin de stilul de viaţă. De exemplu, riscul de apariţie a cancerului mamar este crescut de alcool şi dieta bogată în grăsimi şi diminuat de sarcină şi alăptare. 

În prezent sunt realizate teste pentru a identifica care este cel mai bun mod de folosi aceste teste şi modul în care programele de depistare ar putea să funcţioneze sau să fie modificate. 

În cazul cancerului de prostată, nu este clar la ce vârstă ar trebui bărbaţii să fie testaţi. Din moment ce cancerul de prostată apare, de regulă, după vârsta de 40 de ani, testarea timpurie ar putea cauza anxietate  prelungită. De asemenea, nu este clar dacă bărbaţii care au un risc crescut de dezvoltare a acestui tip de cancer ar trebui să fie supuşi analizelor, sau când doctorii ar trebui să realizeze biopsii. Aceleaşi întrebări sunt puse şi în cazul identificării unui risc crescut de apariţie a cancerului mamar. 

O particulă extrem de rară îşi poate schimba forma „ca un fel de Superman”, spune un om de ştiinţă

Este abia pentru a treia oară când savanţii observă această particulă foarte rară, surprinsă în timp ce îşi „schimba forma” de-a lungul unei traiectorii de câteva sute de kilometri între două laboratoare de fizică a particulelor.

Oamenii de ştiinţă au detectat particule elementare numite neutrini în timp ce acestea se modificau, trecând de la un tip numit muon la altul, denumit tau. (Neutrinii sunt de trei tipuri - electronic, muonic şi tau - şi pot trece de la un tip la altul.)

Un fizician care nu a luat parte la experiment, Pauline Gagnon, specialist în fizica particulelor la Universitatea Indiana, a explicat: ”Acest fenomen dovedeşte că neutrinii de tip muon sunt un fel de particule-Superman: intră într-o cabină de telefon, undeva pe drum, şi se preschimbă în altceva”.

Descoperirea sprijină teoria conform căreia neutrinii oscilează de la un tip la altul, ceea ce ar putea explica de ce fizicienii detectează în emanaţia provenită de la Soare mai puţini neutrini decât ar fi fost de aşteptat, conform calculelor teoretice.

„Reactorul nuclear” care alimentează cu energie Soarele produce, de asemenea, cantităţi masive de neutrini solari, particule mici, fără sarcină electrică, care ajung la Pământ şi trec practic nedetectate prin  materia obişnuită, explică Antonio Ereditato, fizician la Universitatea din Berna, Elveţia, şi membru al echipei care a realizat experimentul, numit OPERA (Oscillation Project with Emulsion-tRacking Apparatus).

„Fiecare centimetru pătrat al corpului nostru este lovit, în fiecare secundă, de 60 miliarde de neutrini proveniţi de la Soare”, spune el.

Însă timp de două decenii, savanţii au detectat mai puţini neutrini de origine solară decât se aşteptau.

Cea mai cunoscută explicaţie a acestui fenomen a fost propusă în 1957 de fizicianul italian Bruno Pontecorvo, care susţinea că neutrinii oscilează între trei tipuri: electronic, muonic şi tau.

De aceea, neutrinii par să dispară, deoarece detectoarele încearcă să măsoare neutrinii de un anumit tip când o mare parte dintre ei deja s-au preschimbat într-un alt tip.

Oamenii de ştiinţă au surprins mulţi neutrini în „flagrant delict” de dispariţe, prin acest fenomen. Dar a-i surprinde în curs de apariţie se întâmplă mult mai rar: din 2010, doar de alte două ori s-a mai întâmplat să fie descoperiţi neutrini de tip tau.

Pentru a surprinde acest eveniment atât de rar, fizicienii implicaţi în proiectul OPERA au trimis un fascicul de neutrini de tip muonic de la laboratorul de fizică de la CERN, din Elveţia, pe un traiect de 730 km, până la Laboratorul Gran Sasso, aflat sub un munte din Italia.

În timpul călătoriei, o foarte mică parte dintre neutrini şi-au schimbat în mod natural tipul şi, când au ajuns la laborator, un foarte mic număr dintre aceştia au fost detectaţi de un fel de aparat fotografic uriaş, de 4.000 de tone, în timp ce se transformau în particula corespunzătoare, care apoi se dezintegra, după un scurt traiect.

Aceste evenimente extrem de rapide produceau o slabă emisie de lumină, detectată de una dintre cele 9 milioane de plăci fotografice ale aparatului. 

Deoarece neutrinii nu au sarcină electrică, ei interacţionează cu materia doar prin intermediul forţei nucleare slabe (unul dintre cele patru tipuri de forţe fundamentale în fizica particulelor), ceea ce se întâmplă rar.

Fiecare neutrino, la interacţiunea cu alte particule, se poate transforma numai într-o particulă  corespunzătoare tipului său. Neutrinii de tip tau se transformă în particule tau, care călătoresc doar câţiva milimetri, înainte de a se dezintegra, formând hadroni, ceea ce îi face greu de detectat.

Nou-descoperitul neutrino de tip tau întăreşte convingerea că şi cei doi precedenţi, descoperiţi în 2010 şi 2012, erau reali.

Statistic vorbind, probabilitatea este foarte mare: şansele ca oamenii de ştiinţă să fi greşit sunt de numai una la un milion.

Descoperirea poate duce la cunoaşterea mai aprofundată a neutrinilor. Aceştia au o masă, dar care este foarte greu de măsurat, deoarece este extrem de mică. Însă, deoarece masa neutrinilor determină viteza cu care oscilează ei de la un tip la altul şi, în consecinţă, frecvenţa cu care pot fi detectaţi, descoperirea neutrinilor de tip tau i-ar putea ajuta pe  fizicieni să observe mai multe astfel de particule dificil de detectat.

De ce ar trebui să îi lăsăm pe copii să se plictisească? Experţii dezvăluie motivul!

Copiii ar trebui să fie lăsaţi să se plictisească pentru a-şi dezvolta capacitatea înnăscută de a fi creativi, susţine un expert în educaţie.

Aşteptările culturale presupun că cei mici ar trebui să fie activi mereu, dar acest lucru le-ar putea îngrădi dezvoltarea şi imaginaţia, este de părere dr. Teresa Belton. 

Cercetătoarea a ajuns la această concluzie după ce a intervievat mai mulţi artişti şi oameni de ştiinţă în legătură cu efectele plictisului asupra creativităţii lor. 

Printre cei intervievaţi s-au numărat şi Meera Syal, actriţă, scriitoare, cântăreaţă, producătoare, jurnalistă şi scenaristă britanică, şi Grayson Perry artistul cunoscut pentru vasele sale din ceramică. În urma interviurilor, Belton a aflat că pe Syal plictiseala a făcut-o să scrie, în timp ce pe Perry l-a ajutat să intre în starea de creativitate. 

„Lipsa activităţii a determinat-o pe Syal să vorbească cu oamenii cu care în mod normal nu ar fi intrat în contact. Plictiseala este des asociată cu singurătatea iar Syal şi-a petrecut ore din copilărie uitându-se pe geam la câmpuri şi păduri şi urmărind schimbarea vremii şi a anotimpurilor. Dar este important faptul că plictiseala a determinat-o să scrie. De la o vârstă fragedă a ţinut un jurnal pe care l-a umplut cu observaţii, povestiri scurte, poveşti şi diatribă. Ea atribuie succesul său ca scriitoare acestor încercări din copilărie”, a explicat Belton situaţia artistei Meera Syal. 

În acelaşi timp, Perry susţine că plictiseala l-a ajutat şi la maturitate. „pe măsură ce înaintez în vârstă, apreciez reflecţia şi plictiseala. Plictiseala este o stare foarte creativă”.

Şi prof. Susan Greenfield, specialist în neuroştiinţe şi în deteriorarea creierului îşi aminteşte că şi-a trăit copilăria într-o familie săracă şi fără alţi fraţi până la vârsta de 13 ani. Ea combătea plictiseala inventând poveşti, realizând desene şi mergând la bibliotecă. 

Dr. Belton, expert în studierea impactului pe care îl au emoţiile asupra comportamentului şi învăţării, susţine că plictiseala ar putea fi un „sentiment neconfortabil” şi că societatea „a dezvoltat aşteptarea de a fi mereu ocupat şi stimulat”. Dar ea avertizează că dezvoltarea creativităţii „implică capacitatea de a dezvolta un stimul intern”. 

„Natura are oroare de vid şi noi încercăm să îl umplem. unii tineri care nu au resursele interioare pentru a face faţă plictiselii într-un mod creativ ajung să se suite în maşină pentru a se plimba”, a explicat Belton. 

Cercetătoarea, care anterior a studiat impactul televiziunii şi a video-urilor asupra modului în care scriu copiii a mai declar şi că „atunci când copiii nu au nimic de făcut, dau imediat drumul la TV, la computer, deschid telefonul sau orice alt dispozitiv cu ecran. timpul pe care ei îl petrec în acest fel a crescut. Dar copiii au nevoie să petreacă timp în care să stea şi să-şi imagineze, să îşi urmărească propriile procese de gândire sau să asimileze experienţe prin joacă sau prin observarea lumii din jur”. 

Cum ar putea arăta diverse obiecte peste 100 ani

4 lucruri pe care nu le stiai despre Ikea

- este al treilea consumator de lemn al planetei 

- in lume sunt imprimate mai multe cataloage Ikea pe an (208 milioane la ultima numaratoare) decat biblii.

- in Marea Britanie, Ikea a fost votat cel mai popular magazin

- 1 din 10 europeni a fost conceput intr-un pat Ikea

Ce muzică trebuie să asculţi pentru a-ţi îmbunătăţi performanţa cognitivă?

Efectul Mozart se referă la faptul că ascultarea anumitor fragmente muzicale poate îmbunătăţi capacitatea intelectuală. La început, teoria a devenit foarte populară, însă nu la mult timp după lansare, ea a fost desfiinţată. Acum, însă, cercetătorii din Marea Britanie vin să reînvie această teorie, aducând în lumina reflectoarelor „Anotimpurile” lui Vivaldi.

În urma experimentelor s-a constatat că bucata muzicală „Primăvara” „a avut capacitatea pentru a intensifica vigilenţa mintală, atenţia şi memoria”, au declarat psihologul Leigh Riby de la Universitatea Northumbria. 

Cercetarea a fost realizată de 14 adulţi tineri (în vârstă de 21 de ani) care au realizat o sarcină ce presupunea concentrare mintală în timp ce activitatea electrică a creierelor lor a fost monitorizată cu ajutorul electroencefalogramei. Mai exact, participanţii au fost instruiţi să apese tasta spaţiu pe o tastatură atunci când un stimul special (un pătrat verde) apărea pentru o scurtă durată pe monitor printre cercuri roşii ce apăreau des pe ecran şi alte pătrăţele albastre care îşi făceau apariţia ocazional. 

Subiecţii au realizat acest exerciţiu atât în linişte cât şi în timp ce au ascultat 4 concerte (fiecare dintre anotimpurile lui Vivaldi). În timp ce participanţii realizau aceste sarcini, electroencefalograma măsura activitatea cerebrală în anumite părţi din creier. 

Rezultatele au arătat că participanţii au răspuns corect şi mult mai repede în timp ce ascultau concertul Primăvara, comparativ cu dăţile când ascultaseră alte concerte sau când lucraseră în linişte. Mai exact, în timp ce ascultau Primăvara, ei au avut, în medie, un timp de răspuns de 393,8 milisecunde, comparativ 408,1 milisecunde cât avuseseră atunci când lucraseră în linişte sau cu 413,3 milisecunde, în timp ce ascultaseră Toamna lui Vivaldi. 

Participanţii au declarat că s-au simţit mai vigilenţi în timp ce era redat concertul Primăvara, iar rezultatele EEG sugerau că muzica avea impact asupra a „două procese cognitive distincte”, a declarat Riby. El a raportat că muzica pare să fi produs „efecte exagerate” la nivelul unui componente de activitate mentală legată de „sistemul emoţional de recompensare din creier”. Poate că acest concert, Primăvara, chiar evocă o senzaţie de primăvară în creierele noastre schimbându-ne starea de spirit în bine şi stimulând funcţiile cognitive.

În paralele, Riby a descoperit şi că „modul muzical (major vs. minor) nu a avut impact în mod constant asupra performanţei”. 

Ce le face pe femei să prefere bărbaţi cu trăsături feminine?

Femeile care folosesc pastile anticoncepţionale preferă bărbaţii care au feţe mai puţin masculine, comparativ cu cele care nu folosesc această metodă contraceptivă.

Milioane de femei folosesc metode contraceptive hormonale, iar unele studii indică faptul că pastilele de acest gen pot avea impact asupra modului în care femeile îşi aleg partenerii. 

Un nou studiu demonstrează că, după ce au început să ia pastile anticoncepţionale, femeile implicate în cercetare s-au simţit atrase de bărbaţi ale căror feţe inspirau mai puţină masculinitate. În tot acest timp, însă, ele au catalogat chipurile femeilor la fel şi înainte şi după folosirea pastilelor anticoncepţionale. 

De asemenea, s-a constatat că partenerii care s-au cunoscut atunci când femeia utiliza pastile contraceptive, bărbaţii aveau mai puţine şanse să aibă trăsături faciale tipic masculine, comparativ cu bărbaţii din cuplurile ce s-au format atunci când femeile nu luat pastile anticoncepţionale. Dacă aceste descoperiri vor fi susţinute, este posibil ca ele să aibă implicaţii importante asupra modului în care se formează relaţiile. 

Atractivitatea umană poate fi influenţată de mulţi factori. Unele cercetări sugerează că preferinţa pentru trăsăturile masculine sau feminine aduce beneficii genetice pentru urmaşii unui cuplu, precum un sistem imunitar puternic. De-a lungul timpului, au fost realizate studii în urma cărora s-a constatat că femeile preferă parteneri cu trăsături masculine în timpul perioadei fertile. Acum, însă, noul studiu a investigat modul în care pastila anticoncepţională afectează aceste preferinţe. 

Atracţia facială

Studiul a comparat preferinţele romantice a femeilor heterosexuale cu vârste între 18 şi 24 de ani care foloseau mijloace de contracepţie orală, cu preferinţele celor care nu foloseau astfel de metode de contracepţie. Cercetătorii le-au arătat participantelor imagini compozite ale unor chipuri de bărbaţi şi femei, care puteau fi manipulate pentru a părea mai mult sau mai puţin masculine (pe baza trăsăturilor precum proeminenţa pomeţilor şi a maxilarului şi lăţimea feţei). Apoi, specialiştii le-au cerut participantelor să modifice chipurile bărbaţilor astfel încât să devină cât se poate atrăgători ori pentru o relaţie scurtă, ori pentru una pe termen lung. De asemenea, participantele au fost rugate să modifice şi chipurile femeilor astfel încât să devină cât se poate de atrăgătoare. 

Participantele au fost testate de două ori: odată când niciuna dintre ele nu luase pastile anticoncepţionale şi încă odată după trei luni, când unele dintre ele începuseră să folosească pastilele ca metodă contraceptivă. 

Când femeile se aflau în perioada în care luau pastilele, ele preferau chipuri cu mai puţine trăsături feminine, comparativ cu perioada în care nu folosiseră pastilele anticoncepţionale. 

Alegerea partenerilor

Ulterior, cercetătorii au dorit să afle dacă utilizarea pastilelor contraceptive influenţează preferinţele femeilor pentru anumiţi parteneri. Oamenii de ştiinţă au comparat 18 cupluri în care femeile foloseau pastile anticoncepţionale atunci când partenerii s-au cunoscut şi alte 85 de cupluri în care femeile nu folosiseră această metodă contraceptivă. Specialiştii au colectat poze cu fiecare dintre bărbaţii din aceste cupluri şi au rugat o serie de voluntari să noteze gradul de masculinitate pe care îl inspirau chipurile lor. De asemenea, voluntarii au catalogat şi versiunea editată a a cestor poze în care erau accentuate trăsăturile masculine, ca de exemplu lărgirea maxilarului inferior. 

Cercetătorii au descoperit că voluntarii au catalogat partenerii femeilor care la începutul relaţiei nu foloseau pastile anticoncepţionale, drept indivizi cu trăsături masculine şi la fel s-a întâmplat şi cu imaginile editate de cercetători. De asemenea, legătura dintre pastile anticoncepţionale şi trăsături faciale a mai fost confirmată şi printr-o formulă matematică. 

În ciuda acestor etape de cercetare, studiul este corelaţional ceea ce înseamnă că nu se poate spune că pastila, şi nu alte variabile, determină preferinţa pentru anumiţi parteneri. 

Virusul obezităţii - factorul misterios care provoacă îngrăşarea?

Dincolo de aparenta simplitate a explicaţiei - mâncăm prea mult şi cheltuim prea puţină energie - obezitatea este, totuşi, o boală enigmatică în multe dintre aspectele ei. Cei care o studiază sunt de acord că această afecţiune, din ce în ce mai răspândită, poate avea drept cauze - ori cel puţin drept factori favorizanţi - fenomene care adesea scapă controlului nostru. Printre cele mai surprinzătoare cauze presupuse se numără infecţia cu un virus, ce duce la apariţia a ceea autorul acestei teorii numeşte infectobezitate.

După decenii în care obezitatea a fost explicată pur şi simplu prin dezechilbrul dintre aportul şi cheltuiala de calorii, plus o predispoziţie genetică, cercetaările mai recente au început să producă tot mai multe dovezi ale faptului că obezitatea este, în realitate, o boală foarte complexă. Încercând să descurce ghemul încâlcit al acestei complexităţi, oamenii de ştiinţă scot la iveală tot mai mulţi factori care ar putea contribui la epidemia de obezitate ce se răspândeşte global.

În multe cazuri, explicaţia simplă - prea multă mâncare, prea puţină mişcare -, la care se adaugă tendinţa genetică de a se îngrăşa, este suficientă pentru a lămuri lucrurile.

Dar tot mai multe studii arată că la această ecuaţie simplă se adaugă fel de fel de factori care complică lucrurile. De exemplu, cercetările din ultimii ani au evidenţiat rolul imens al microbiomului intestinal - miliardele de bacterii care trăiesc în intestinul uman şi care joacă un rol extrm de important în sănătatea noastră. Microbiomul cuprinde multe specii, iar prezenţa anumitor specii şi proporţia în care se găsesc influenţează tendinţa la îngrăşare a „purtătorului”.

Alte cercetări sugerează că anumiţi poluanţi din mediu, care dereglează delicatul echilibru hormonal al corpului, pot contribui, de asemenea, la creşterea în greutate.

Mai nou, au fost incriminate şi anumite substanţe prezente în produsele cosmetice - în fond, substanţe străine organismului, care afectează şi ele sistemul endocrin şi favorizează depunerea de grăsime.

Chiar şi confortul locuinţelor moderne poate fi un factor favorizant, şi nu e vorba de faptul că urcăm cu liftul în loc de a merge pe scări sau că nu ne mai ridicăm de pe canapea nici măcar ca să schimbăm canalul TV, fiindcă avem telecomandă. E vorba de temperatura din casă, prea ridicată în cursul iernii, care nu mai mobilizează mecanismele termogene (de producere a căldurii) cu care ne-a înzestrat evoluţia. Încă misterioasa grăsime brună - un tip de ţesut adipos foarte eficient în producerea căldurii, care consumă energie şi ajută la menţinerea echilibrului caloric, este activată la temperaturi scăzute; or, căldura din locuinţele noastre cu încălzire centrală face ce grăsimea brună să nu mai lucreze pentru a regla temperatura corpului.

Însă surprizele legate de cauzele obezităţii nu se tremină aici. Una dintre cele mai noi şi neaşteptate descoperiri sugerează că obezitatea, acest dezechilibru metabolic, poate fi asociată cu infecţia cu anumiţi agenţi patogeni. Vom ajunge oare să ne gândim la obezitate ca la o boală virală contagioasă, precum varicela sau pojarul?

Pionierul acestei direcţii de cercetare este dr. Nikhil V. Dhurandhar, un cercetător de origine indiană care, discutând într-o seară cu un prieten de-al său, medic veterinar, despre problemele de sănătate ale găinilor, a avut revelaţia faptului că ar putea exista o corelaţie între infecţia cu unele virusuri şi apariţia obezităţii. Prietenul său, medicul veterinar Sharad M. Ajinkya, observase la  unele dintre „pacientele” sale - găini - o asociere între infecţia cu un anumit tip de virus - virusul SMAM - şi depunerea considerabilă de ţesut adipos pe abdomen.

Întâmplarea a făcut ca dr. Dhurandhar să fie familiarizat cu problemele obezităţii umane, deoarece tatăl său condusese o clinică pentru tratamentul acestei afecţiuni, la Mumbai.

Discutând cu dr. Ajinkya, i-a venit ideea că era posibil ca şi la oameni să existe o asociere similară, între infecţia cu un virus şi apariţia obezităţii. Era o ipoteză îndrăzneaţă, plină de promisiuni, dar trebuia verificată.

Cei doi specialişti au realizat o serie de experimente pe găini, reuşind să arate că asocierea nu era  întâmplătoare şi că, într-adevăr, infectarea găinilor cu virusul SMAM duce al apariţia depunerilor mari de grăsime în corp (şi, ulterior, la decesul bietelor păsări).

Dr. Nikhil Dhurandhar s-a mutat apoi în Statele Unite ale Americii, sperând să găsească finanţare pentru cercetările sale în această direcţie. A reuşit să găsească o slujbă într-un laborator unde, lucrând de data acesta cu adenovirusul subtip 36 (Adv-36), a avut prilejul să testeze ipoteza infectobezităţii pe şobolani, şoareci şi maimuţe, rezultatele confirmându-le pe cele obţinute pe găini.

Rămânea însă să fie studiată această asociere şi la oamani. Din motive etice, dr. Dhurandhar nu a putut, evident, să cerceteze chestiunea pe oameni în acelaşi mod ca şi pe animale, adică infectând intenţionat subiecţi umani cu Adv-36 şi comparându-i apoi cu un grup de control.

Dar ideea cauzei virale a obezităţii era prea tentantă pentru a nu fi explorată, aşa că dr. Dhurandhar a găsit totuşi mijloace de a cerceta asocierea dintre Adv-36 şi obezitatea la om, respectând normele etice. 

Pe de o parte, a întreprins cercetări comparative pe pacienţi obezi şi normoponderali, făcând analize pentru a descoperi prezenţa anticorpilor împotriva Adv-36. 

Iar rezultatele obţinute par să confirma îndrăzneaţa teorie a infectobezităţii: dintre pacienţii obezi, 30% prezentau anticorpi împotriva virusului, atestând astfel faptul că fuseseră infectaţi cu el, în vreme ce printre pacienţii normoponderali erau mult mai puţini cei care prezentau astfel de anticorpii: doar 11%.

Pe de altă parte, teoria infectobezităţii a fost testată prin experimente de laborator. În 2007, pe când lucra la Pennington Biomedical Research Center, din cadrul Louisiana State University, a publicat, împreună cu colega sa Magalena Pasarica (o cercetătoare de origine română) un articol numitInfectobesity: Obesity of Infectious Origin, în care discutau rezultatele unor cercetări asupra relaţiilor dintre infecţiile cu diferiţi agenţi patogeni şi apariţia obezităţii.

Pentru clarificarea relaţiei dintre Adv-36 şi obezitate,  dr. Pasarica a realizat studii in vitro în condiţii de laborator, pe celule stem umane. Acestea sunt celule „primordiale”, aşa-zis pluripotente, care se pot, adică, transforma în orice alt tip de celulă umană, în funcţie de condiţii. Atunci când celulele stem umane cultivate în laborator au fost infectate cu Adv-36, ele s-au transformat în celule adipoase, rezultatul sugerând că virusul cu pricina ar putea contribui la acumularea grăsimii în corp.

Dr. Dhurandhar şi dr. Pasarica au mai arătat că, la animale, acest virus se transmite prin aer; e posibil ca şi transmiterea la oameni să se realizeze prin acelaşi mecanism (pe cale respiratorie sau prin contactul cu suprafeţe pe care există virusul). 

Acum, ar fi exagerat să ne imaginăm că toate cazurile de obezitate din lume sunt provocate de infecţii virale. Mai probabil, o parte dintre cazurile de obezitate implică, printre cauze multiple, şi o asemenea infecţie. Faptul este un argument pentru complexitatea zăpăcitoare a acestei boli, pentru caracterul ei adesea imprevizibil, care o face, în multe cazuri, rebelă la tratamentele cele mai bine gândite.  Infecţia cu virus ar putea explica, de pildă, de ce unii oameni, ce nu păreau predispuşi la îngrăşare, încep brusc să acumuleze kilograme la un moment dat al vieţi lor, în ciuda faptului că nu şi-au schimbat alimentaţia şi alte aspecte ale modului de viaţă; ar putea explica, de asemenea, de ce unii obezi  pot scădea în greutate considerabil, urmând un program de slăbire potrivit, în vreme ce alţii, care urmează acelaşi program, slăbesc mult mult puţin ori deloc. 

Prezenţa virusului, care poate declanşa apariţia obezităţii sau o poate face mai rezistentă la tratament, este un factor care complică înţelegerea acestei afecţiuni şi abordarea ei terapeutică. 

Un vaccin împotriva acestui virus nu există încă; armele terapeuţilor rămân tot cele din arsenalul clasic - reducerea aportului caloric din alimentaţie şi mărirea cheltuieilor energetice, prin exerciţiu fizic; eventual, în cazurile severe, operaţii de chirugie bariatrică.

Dar teoria infectobezităţii deschide noi perspective, atât în cercetare, cât şi în terapie, cel puţin pentru o parte dintre obezi, cei a căror obezitate se datorează în mare  măsură infecţiei cu un virus. 

Câţi dintre obezi sunt în această situaţie? ne-am putea întreba. În urmă cu câţiva ani, dr. Magdalena Pasarica declara: „În acest moment, nu putem estima care este proporţia persoanelor cu obezitate de origine Ad-36, dar presupunem că undeva în jurul a 5%. Dar dacă te gândeşti ca 5% din milioanele de cazuri de obezitate din toata lumea pot fi prevenite, este mare lucru.”

Normal, nu e cazul să ne culcăm pe-o ureche, aşteptând soluţiile medicale care să ne rezolve problemele de greutate, în timp ce ne îndopăm zăcând pe canapea. Dar, în ceea ce priveşte cunoaşterea ştiinţifică,  suntem, într-un fel, în aşteptarea vaccinului sau a unui tratament anti-viral care să combată efectele  infecţiei cu Adv-36 asupra greutăţii corporale şi, dintr-o perspectivă mai largă, în aşteptarea înţelegerii mai bune  a contribuţiei diverselor microorganisme la apariţia obezităţii - un câmp de cercetare pe cât fascinant din punct de vedere pur ştiinţific, pe atât de important din punct de vedere practic. Rezultatele acestor cercetări ar putea schimba radical concepţia medicilor, a nutriţioniştilor, dar şi pe a noastră a tuturor asupra unei probleme de sănătate care afectează o proporţie alarmant de mare din populaţia lumii.