Sinusurile maxilare - scobituri în oasele feţei, situate de o parte şi de alta a nasului - sunt asociate, de obicei, cu manifestări patologice: infecţii şi inflamaţii, ce caracterizează afecţiunea numită sinuzită. Specialiştii au considerat multă vreme că ele reprezintă un vestigiu al trecutului biologic îndepărtat al omului, dar studii recente arată că sinusurile maxilare joacă un rol important în modificarea formei şi a funcţionării nasului.
Cercetătorii de la Universitatatea Iowa au studiat, cu ajutorul tomografiei computerizate, feţele a 40 de subiecţi de origine europeană şi africană şi au ajuns la concluzia că sinusurile maxilare acţionează ca nişte „perniţe”, putându-şi schimba dimensiunile pentru a face loc nasului şi a optimiza funcţia sa principală - aceea de a face aerul cât mai „respirabil” posibil.
În lucrararea lor, publicată în The Anatomical Record, ei explică, pentru prima dată, interconexiunile dintre sinusurile maxilare şi forma cavităţii nazale. În cursul evoluţiei, sinusurile maxilare au permis nasului să-şi schimbe forma fără a afecta alte regiuni ale feţei.
Forma nasului uman a evoluat în funcţie de condiţiile climatice: mai lung şi mai îngust în climatul rece (pentru a încălzi şi umezi mai eficient aerul înainte ca acesta să ajungă în plămâni), mai scurt şi mai larg în zonele calde.
Tomografiile computerizate au arătat că există o corelaţie între mărimea cavităţii nazale şi mărimea sinusurilor maxilare; la subiecţii de orgine europeană, cu nasuri mai lungi şi mai înguste, sinusurile erau cu aproximativ 36% mai mari decât la subiecţii de origine africană, deşi feţele aveau aproximativ aceeaşi mărime. Explicaţia? Europenii, cu nasurile lor mai înguste, aveau mai mult loc pentru sinusuri mai largi.
Astfel, sinusurile, deşi nu par să aibă un rol direct în funcţia nasorespiratorie, au acţionat în cursul evoluţiei ca nişte „zone de ajustare”, contribuind la adaptarea formei interne a nasului la diferitele caracteristici ale climei.
No comments:
Post a Comment