Bautura in termeni informatici

0.1 litri palinca = Demo
0.25 litri palinca = Trial Version
0.5 litri palinca = Personal Edition
0.7 litri palinca = Professional Edition
1 litru palinca = Network Edition
1.75 litri palinca = Small Business Edition
3 litri palinca = Enterprise Edition
5 litri palinca = Corporate Edition
Palinca de Casa = Home Edition
50-ul langa bere = Service Pack
50-ul dimineata = Recovery Tool
Bere = Patch
Coca-Cola, Fanta, 7-up = Trojan Viruses

Omenirea a atins un prag crucial în istoria agriculturii

Avem destul pământ pe care să putem creşte alimente chiar dacă populaţia globului se află în creştere. De fapt, capacitatea fermierilor de a produce mai multe alimente pe un teren mai restrâns va depăşi cererea de alimente, susţin oamenii de ştiinţă de la Universitatea Rockefeller.

Pe de altă parte, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimente şi Agricultură (FAO) consideră că pentru a hrăni omenirea în 2050 va fi necesar ca fermierii să cultive alimente pe o suprafaţa cu  2.589988 de kilometri pătraţi mai mare decât cea actuală. Mai mult, există şi scenarii care arată că agricultura ar putea distruge ecosistemele naturale pe o suprafaţă egală cu cea a Statelor Unite ale Americii. 

Ce anume duce la crearea unor versiuni atât de diferite legate de viitor? În principiu, se ajunge la o câteva ipoteze legate de cerere şi ofertă. 

De exemplu, cei de la Rockefeller susţin că cererea de carne şi mai ales de cea de vită, nu creşte la fel de repede cum se credea. Chiar dacă chinezii consumă mai multă carne, pe măsură ce se îmbogăţesc, ei nu consumă la fel de multă carne precum alte ţări. 

Cea mai importantă presupunere priveşte capacitatea fermierilor de a creşte cantitatea de alimente pe care o pot creşte pe fiecare hectar. Cei de la Rockefeller cred că fermierii vor continua să crească randamentul culturilor în acelaşi ritm ca până acum, adică cu 1,7 procente pe an, începând din 1961. FAO, în schimb, nu crede că acest lucru se poate întâmpla. Creşterea producţiei a fost mult mai scăzută de-a lungul ultimilor 20 de ani, de doar 1,2%. Mai mult, ei susţin că producţia va continua să scadă, sub impactul schimbărilor climatice. 

Totuşi, Jesse Ausubel, de la Universitatea Rockefeller este de părere că aceasta este un act arogant să crezi că, în cazul în care va fi nevoie, fermierii nu vor putea creşte productivitatea. 

O uriaşă reptilă acvatică prădătoare trăia în râurile Europei acum 84 de milioane de ani

Fosilele reptilei carnivore au fost descoperite în Ungaria, specia fiind o reprezentantă a mosasaurilor, un grup de reptile cu solzi care trăiau în mediul acvatic. Noua specie, denumită Pannoniasaurus inexpectatus, este prima specie de mosasaur de apă dulce descoperită vreodată.

Mosasaurii (foto) erau, în urmă cu 84 de milioane de ani, cei mai mari şi mai periculoşi prădători ai apelor, ocupând o nişă ecologică similară celei ocupate azi de mamiferele acvatice carnivore precum delfinii.

Cele mai mari dintre aceste reptile puteau atinge, cred specialiştii, 6 metri în lungime, deşi majoritatea speciilor aveau 3-4 metri.

Mosasaurii cunoscuţi anterior erau specii marine, Pannoniasaurus inexpectatus fiind prima specie de mosasaur despre care se crede că ar fi trăit în apele dulci, anume în râuri. Paleontologii cred căPannoniasaurus inexpectatus îşi împărţea habitatul - cursuri de apă situate în zone care pe atunci aveau o climă tropicală - cu crocodilii.

Fosilele găsite provin de la mai multe exemplare, de la juvenili de mici dimensiuni până la adulţi de talie mare.

Membrele lui Pannoniasaurus inexpectatus erau asemănătoare cu cele ale şopârlelor terestre; craniul era aplatizat, similar cu cel al crocodililor, iar coada avea un aspect neobişnuit, care îl deosebea de toţi ceilalţi membri cunoscuţi ai grupului mosasaurilor.

Fosilele au fost găsite într-o mină deschisă, într-o zonă în care, acum 84 de milioane de ani, se întindea o câmpie inundabilă. 

Unele dintre oasele fosilizate sunt atât de puţin erodate, încât oamenii de ştinţă cred că animalele au murit în urma unei inundaţii bruşte şi au fost îngropate rapid sub sedimente.

Cercetătorii de la Muzeul Maghiar de Istorie Naturală şi de la Universitatea Alberta, Canada, care au studiat fosilele, afirmă că mosasaurii au evoluat pentru a se adapta la diferite medii acvatice şi cred că, în cazul lui Pannoniasaurus inexpectatus, care era probabil cel mai mare prădător din acest paleo-mediu, craniul aplatizat, asemănător cu al crocodililor,  era o adaptare utilă pentru a pândi din apă prăzile din apele puţin adânci şi de pe  ţărm.

Broasca roşie de munte ajută specialiştii să creeze noi medicamente

Înainte de apariţia frigiderelor, ruşii aveau o metodă ciudată de păstrare a laptelui proaspăt. Ei puneau o broască vie în găleata cu lapte. Oamenii nu erau siguri cum funcţionează acest tratament, dar erau convinşi că el dă rezultate.

De atunci, oamenii de ştiinţă au descoperit că substanţele secretate de unele broaşte prin piele deţin proprietăţi antibacteriene şi antifungice. 

O echipă de cercetători coordonaţi de un chimist rus încearcă acum să analizeze nivelul molecular al acestor substanţe. Ei speră ca unii dintre compuşii descoperiţi să ajute la crearea unor noi medicamente. 

Broaştele nu au nici dinţi, nici ghiare, prin urmare secreţia din pielea lor constituie unul din principalele lor mijloace de apărare împotriva prădătorilor mari, dar şi a celor microscopici. 

Pentru a extrage secreţia, cercetătorii au aplicat electrozi pe glandele pielii ale unor broaşte roşii de munte. Despre această procedură, specialiştii spun că este puţin dureroasă dar nu şi dăunătoare. 

Analizând substanţa produsă, specialiştii au descoperit că ea constă într-un cocktail complex ce conţine bucăţi de proteine numite peptide. Mai exact, au fost identificate 67 de tipuri diferite de peptide ce deţin o varietate de proprietăţi ce ar putea fi utilizate în scop medical. 

Acum, specialiştii colaborează cu unele companii farmaceutice cu scopul de a afla modul în care ar putea crea aceste peptide în laborator. 

O femeie din Americi ar fi vizitat Europa cu 500 de ani înainte de naşterea lui Columb

Cu mult înainte ca Cristofor Columb să se fi născut, o femeie membră a unei populaţii de nativi americani pare să fi călătorit spre europa împreună cu vikingii, susţine un nou studiu genetic.

Oamenii de ştiinţă au analizat porţiuni ale ADN-ului care se transmite numai de la mamă la copil şi au descoperit că aproximativ 80 de oameni care trăiesc în Islanda zilelor noastre posedă o variaţie genetică asemănătoare cu una descoperită la majoritatea indivizilor din populaţii nativ americane. 

Din studiu s-a concluzionat că misterioasa semnătură genetică a intrat în materialul genetic al islandezilor în jurul anilor 1000, cam în aceeaşi perioadă în care vikingii au navigat din Islanda spre Groenlanda. Oamenii de ştiinţă cred că este posibil ca o femeie de origine amerindiană fie să se fi îndrăgostit de unul dintre vikingi, fie să fi fost luată cu forţa la bordul vasului, întorcându-se cu navigatorii în Islanda.

Din punct de vedere statistic, acest scenariu este mult mai plauzibil comparativ cu explicaţia alternativă care susţine că această trăsătură a apărut independent la două populaţii distincte. 

Mai sunt puţine zile până la Crăciun, ceea ce înseamnă că ne aflăm în perioada în care copiii vor dori să audă povestea Moşului cel bun care împarte daruri în toată lumea, în decursul unei singure nopţi. Deşi povestea reprezintă o încântare pentru copiii de toate vârstele, există o teorie care susţine că aceasta ar avea o sursă ciudată: ciupercile halucinogene sau „magice”.

„Moş Crăciun este o variantă modernă a unui şaman care consuma plante ce afectau mintea şi fungi, cu scopul de a comunica cu lumea spiritelor”, susţine antropologul John Rush de la Sierra College. 

Conform teoriei, legenda Moşului derivă de la şamanii din regiunile Arctice şi Siberiene care, la sfârşitul lunii decembrie, le aduceau localnicilor cadouri precum ciuperci halucinogene. 

„Până acum câteva sute de ani, aceşti şamani sau preoţi culegeau ciuperci Amanita muscaria, le uscau şi apoi le dădeau cadou în perioada solstiţiului de iarnă. Pentru că de obicei, zăpada era atât de multă încă nu se puteau deschide uşile, existau găuri în acoperişi pe unde oamenii intrau şi ieşeau din case. De aici a apărut povestea cu hornul”, a adăugat Rush. 

Deşi nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord cu această teorie, unii au observat mai multe legături între ciupercile magice şi povestea Moşului. 

În cartea sa „Mushrooms an Mankind”, James Arthur subliniază că este o relaţie simbolică legată deAmanita muscaria, această ciupercă colorată în roşu cu alb, care se găseşte în emisfera nordică, trăind sub conifere. El susţine că acest lucru explică parţial practica bradului de Crăciun şi a preferinţei pentru podoabele şi cadourile ambalate în roşu şi alb. 

Renii sunt şi ei comuni în Siberia, dar şi ei au obiceiul de a căuta aceste ciuperci. Donald Pfister, un biolog care studiază fungii la Universitatea Harvard sugerează că oamenii din triburile Siberiene care consumat aceste ciuperci şi-ar fi imaginat că renii pot zbura. 

„Pe lângă şamanii siberieni exista un spirit al unui animal care putea să zboare prin călătoria imaginată. Iar renii sunt animale comune şi familiare pentru aceşti oameni . De asemenea, ei au şi o tradiţie în care se îmbracă precum ciupercile, în costume roşii cu pete albe”, a adăugat şi profesorul Carl Ruck, de la Universitatea Boston. 

Ornamentele în formă de ciuperci Amanita se găsesc şi ele printre decoraţiunile de Crăciun, predomnind în Scandinavia şi nordul Europei . 

Multe dintre aceste tradiţii au fost păstrat şi reintroduse în cultul Sfântului Nicolae, un sfânt din secolul al IV-lea, cunoscut pentru generozitatea lui. Ulterior povestea a reapărut sub forma unei poezii din 1823, scrisă de Clement Clarke Moore şi intitulată „Twas the Night Before Christmas”. 

A fost identificată o metodă prin care putem arde de două ori mai multe calorii

Alergarea cu spatele nu este un sport foarte popular. Cu toate acestea, un număr tot mai mare de dovezi sugerează că această metodă inedită de alergare oferă numeroase beneficii pentru sănătatea umană. Astfel, studiile arată că alergarea cu spatele ajută oamenii să evite sau să se refacă după accidentări, să-şi recapete echilibrul şi chiar permite practicanţilor să ardă de două ori mai multe calorii decât în cazul alergării obişnuite.

Atunci când au studiat un grup de alergători, cercetătorii au descoperit că atunci când alergau în faţă, aceştia loveau solul mai întâi cu partea din spate a tălpii, ulterior aşezând şi partea din faţă. În schimb, atunci când alergau în spate, alergătorii loveau mai întâi solul cu partea din faţă a tălpii, punând abia ulterior şi călcâiul jos. Acest lucru făcea ca muşchii să se activeze într-un mod diferit, având nevoie de 30% mai multă energie pentru a se deplasa în spate decât în faţă. De asemenea, alergatul în spate făcea ca atleţii să lovească solul mai uşor.

Toate aceste elemente fac alergarea cu spatele o opţiune excelentă pentru persoanele care au probleme cu genunchii, deoarece impactul asupra acestora este mai redus. De asemenea, alergarea în spate arde de două ori mai multe calorii decât alergarea obişnuită cu aceeaşi viteză. Un studiu efectuat pe un grup de femei care practicau joggingul a arătat că practicarea alergatului cu spatele timp de 15-45 de minute de 3 ori pe săptămână, timp de şase săptămâni, le-a permis acestora să piardă 2,5% din greutatea corpului.

De asemenea, alergarea cu spatele ar putea fi un ajutor în recăpătarea echilibrului. Un studiu efectuat pe pacienţii cu Parkinson a arătat că aceştia şi-au recăpătat echilibrul după ce au mers cu spatele.

Cu toate acestea, alergatul cu spatele are şi dezavantaje. Experţii afirmă că acest tip de alergare poate obosi musculatura, astfel că persoanele care doresc să încerce acest sport inedit trebuie să îl introducă treptat în programul lor sportiv. De asemenea, deoarece mersul cu spatele nu permite observarea traseului, experţii recomandă efectuarea acestui sport fie alături de mai mulţi participanţi, fie pe o pistă de alergare.

Cine sunt strămoşii omului? Noi cercetări sugerează că specia umană nu este ceea ce credeam

În 1837, Charles Darwin a schiţat pe un carnet un arbore, un desen foarte simplu, care ilustra însă o idee grandioasă: aceea că toate speciile de vieţuitoare se trag dintr-un strămoş comun, iar deosebirile dintre ele se datorează evoluţiei. Această idee a fost preluată şi de oamenii de ştiinţă care i-au urmat lui Darwin. Întrebarea la care încă nu s-a dat un răspuns clar este: câte ramuri principale are arborele vieţii?

Un arbore al vieţii - sau arborele filogenetic al vieţuitoarelor - este, după cum se exprimă Carl Zimmer, un respectat autor american de cărţi de popularizare a ştiinţei, o reprezentare vizuală a unei ipoteze, o declaraţie privind felul în care un om de ştiinţă consideră că se înrudesc speciile între ele. Datele pe baza cărora se  alcătuieşte un arbore filogenetic se adună neîncetat, pe măsură ce oamenii de ştiinţă descoperă noi specii, noi metode a compara speciile între ele şi noi criterii de comparaţie, astfel încât apar mereu ipoteze noi şi arborele - cel puţin  unele dintre ramurile sale - se modifică în consecinţă.

Dacă multă vreme oamenii de ştiinţă n-au avut la dispoziţie decât criterii morfo-anatomice pentru a compara speciile, începând de la jumătatea secolului XX au intrat în joc datele genetice, ceea ce a dus la răsturnări ale unor ipoteze, apariţia altora noi şi realizarea unor noi modele ale arborelui filogenetic al vieţuitoarelor.

În anii 1970, geneticienii de la Universitatea Illinois, conduşi de Carl Woese, au început să compare între ele fragmente de material genetic provenite de la un număr mare de specii şi, pe baza lor, au desenat un întreg arbore al vieţii. Munca lor este continuată, printre alţii, începând din 1997, de Norman Pace de la Universitatea din Colorado.

În viziunea lor, toate formele de viaţă sunt cuprinse în trei ramuri principale ale arborelui filogenetic, numite domenii, de un nivel superior regnurilor.

eucariotele includ animalele, plantele, ciupercile şi protozoarele. Toate aceste forme de viaţă, aşa diferite cum sunt, au totuşi multe caracteristici în comun, dintre care cea mai importantă este existenţa unui nucleu care conţine materialul genetic sub forma ADN-ului organizat într-o formă compactă, numită cromatină (o combinaţie de ADN cu anumite proteine).

O altă ramură principală o constituie bacteriile; acestea nu au nucleu - materialul lor genetic formează un cromozom bacterian care pluteşte în citoplasmă -, iar copierea informaţiei genetice se face cu ajutorul unor enzime diferite de cele de la eucariote.

cea de-a treia ramură este numită Archaea; până să fie studiată detaliat de Carl Woese, se considera că archeele erau tot un fel de bacterii (ca şi acestea, erau procariote, adică nu aveau un nucleu care să conţină materialul genetic), cu excepţia faptului că produceau metan şi trăiau pe fundul mlaştinilor şi în alte locuri „ciudate”. Dar când Woese a comparat archeele cu alte specii de vieţuitoare, a descoperit că archeele aveau trăsături specifice, proprii lor, precum anumite tipuri de molecule în membrane. (Ulterior, s-a constatat că archeele nu trăiesc doar în locuri ciudate, în medii extreme, căci au fost descoperite în tot felul de habitate, inclusiv în corpul uman, în microbiomul intestinal.)

Avem, aşadar, de-a face cu un arbore filogenetic trasat pe baza caracteristicilor genetice ale vieţuitoarelor, şi care împart formele de viaţă în trei categorii principale, trei domenii: eucariote, bacterii, archee.

Ipoteza celor trei domenii a tot primit întăriri, de-a lungul anilor, pe măsură ce se descopereau noi specii. Însă, la un moment dat, au ieşit la iveală şi nişte complicaţii.

În primul rând, s-a constatat că anumite gene nu stau mereu pe ramura pe care fuseseră aşezate iniţial, ci pot migra. Fragmente de ADN de la o anumită specie pot trece la alte specii; aşa apare, de pildă, rezistenţa la antibiotice. În intestinul uman, unde există o populaţie de microorganisme extrem de numeroasă şi de diversă, genele care determină rezistenţa la antibiotice pot trece de la o specie de bacterie la alta. Unii oameni de ştiinţă consideră că acest transfer de gene împiedică realizarea corectă a unei reprezentări arborescente a evoluţiei. Alţii cred că circulaţia anumitor gene de la o specie la alta nu are un efect negativ asupra corectitudinii ipotezei celor trei domenii.

O a doua complicaţie ţine de controversa legată de numărul ramurilor principale. Există într-adevăr trei domenii, trei ramuri mari... sau doar două? 

Primul care a avansat ideea a fost James Lake de la UCLA, în 1984. El a examinat organitele celulare numite ribozomi, care sunt „fabricile de proteine” ale celulei. A constatat că ribozomii eucariotelor erau asemănători cu ai anumitor tipuri de archee, sugerând că ar exista o înrudire. (Aşadar, din această perspectivă, noi, oamenii, am fi un fel de archee.)

Rezultate noi ale cercetărilor în această direcţie au apărut recent într-o lucrare publicată în Proceedings of the Royal Society, de către Martin Embley de la Universitatea din Newcastle şi colegii săi. 

Ei au inclus în analiza lor unele archee recent descoperite şi care sunt destul de diferite de speciile cunoscute anterior. Cercetătorii au comparat 41 de secvenţe proteice de la toate aceste specii, precum şi 64 de gene, de la diferite archee şi eucariote.

În loc să traseze un singure arbore filogenetic, ei au construit mai mulţi astfel de arbori, pe baza genelor şi proteinelor studiate, şi apoi i-au comparat unii cu alţii pentru a descoperi concordanţele. Şi au descoperit că eucariotele s-ar potrivi cel mai bine în rândul archeelor, ca un subgrup al acestora, nu ca o ramură separată. 

De ce este important acest lucru? De vreme ce organismele eucariote (dintre care face parte şi specia umană) descind din archee primitive, putem, studiind, archeele, să înţelegem unele dintre etapele-cheie care au dus la apariţia eucariotelor. De exemplu, celulele noastre posedă un schelet intracelular, un fel de „armătură” microscopică, ce le menţine structura. Recent, oamenii de ştiinţă au descoperit şi la archee două dintre componentele scheletului intracelular întâlnite la om: actina şi tubulina. S-a descoperit, de asemenea, la archee, cromatina, combinaţia de ADN şi proteine care stabilizează şi compactează lanţurile de ADN şi care, s-a crezut multă vreme, era specifică eucariotelor.

Cu alte cuvinte, multe dintre caracteristicile proprii eucariotelor au apărut mult mai devreme decât credeam, în urmă cu cca. 2 miliarde de ani, la archeele primitive şi s-au menţinut până azi, la speciile actuale de archee. 

În continuare, există oameni de ştiinţă care susţin modelul celor 3 domenii - archee, bacterii, eucariote -, şi alţii care caută - şi găsesc - dovezi ale unităţii dintre eucariote şi archee. Controversa rămâne deschisă, iar arborele viaţii este departe de a-şi fi căpătat forma definitivă.

„Bisturiul invizibil”, o nouă tehnologie ingenioasă face posibile operaţiile noninvazive

O lentilă acoperită cu un strat de nanotuburi de carbon, ce transformă lumina în sunet, poate concentra undele de sunet de înaltă presiune cu o mai mare precizie ca niciodată. Cercetătorii de la Universitatea Michigan care au conceput această tehnologie afirmă că ar putea duce la conceperea unui „bisturiu invizibil” cu care ar putea fi efectuate operaţii chirurgicale noninvazive.

Astăzi, tehnologia ultrasunetelor este folosită în numeroase ramuri ale medicinei, şi nu doar pentru a studia fătul atunci când se află în pântec. Doctorii folosesc ultrasunetele concentrate pentru a distruge pietrele de la rinichi şi tumorile aflate în prostată, spre exemplu. Aceste instrumente funcţionează prin concentrarea undelor de sunet cât mai aproape, pentru a genera căldură.

„Principala problemă a tehnologiei utilizate astăzi pentru concentrarea ultrasunetelor este faptul că punctul format este destul de gros, măsurând câţiva milimetri”, a explicat Hyoung Won Baac, un cercetător de la Harvard Medical School. „Uneori, punctul măsoară chiar câţiva centimetri, astfel că este dificil de ţintit puncte de mici dimensiuni din corp”, a explicat cercetătorul.

O echipă de cercetători condusă de profesorul Jay Guo a reuşit să concentreze undele de sunet într-un punct de 75 pe 400 de micrometri (un micrometru este 1/1000 dintr-un milimetru). Această undă poate tăia folosind presiunea, nu căldura. Guo afirmă că noua tehnologie ar putea fi folosită pentru efectuarea unor operaţii, deoarece fasciculul este atât de concentrat încât poate fi manevrat cu atenţie pentru a evita fibrele nervoase.

„Credem că această tehnologie ar putea fi folosită ca un bisturiu invizibil pentru a efectua operaţii chirurgicale noninvazive. Nimic nu va intra în corpul dumneavoastră cu excepţia fasciculului de ultrasunete. Am reuşit să facem un fascicul atât de concentrat încât poţi ţinti celule individuale”, a declarat Guo.

În experimentele efectuate de cercetători, aceştia au reuşit să elimine o celulă dintr-un cancer ovarian şi să creeze o gaură cu un diametru de 150 de micrometri într-o piatră la rinichi artificială, toate acestea în mai puţin de un minut.

„Acesta este doar începutul. Efortul nostru ştiinţific deschide calea spre manevrarea celulelor şi ţesuturilor la o scară mult mai mică decât se poate în acest moment”, a declarat Guo.

Un dispozitiv portabil poate efectua 50 de teste pe baza unei picături de sânge

Un nou dispozitiv de mărimea unui card de credit va permite testarea insulinei, a colesterolului, a infecţiilor virale sau bacteriene şi a multor altor proteine dintr-o singură picătură de sânge.

„Cipul-V ar putea face ca pacientul să beneficieze de aceste teste chiar dacă este imobilizat la pat sau dacă se află într-o zonă izolată.  Dispozitivul oferă informaţii corecte, este ieftin şi portabil. El poate necesită doar prelevarea unei picături de sânge pe baza căreia poate realiza 50 de teste diferite”, a declarat coordonatorul studiului, Lidong Qin. 

De obicei, astfel de analize sunt realizate folosind echipamente mari şi grele precum spectrometrele de masă. 

Cipul-V, în schimb, poate fi purtat într-un buzunar. El este alcătuit din două bucăţi de sticlă de aproximativ 8 centimetri pe 5 centimetri. Dispozitivul conţine patru lucruri principale: (1) peroxidul de oxigen, (2) până la 50 de anticorpi diferiţi pentru proteine specifice, fragmente de ADN şi ARN, lipide şi enzime, (3) probe de ser şi (4) un colorant. Iniţial, şanţurile de pe plăci sunt separate una de cealaltă. O mişcare a plăcilor de sticlă face ca şanţurile să intre în contact dând naştere unei linii în zig-zag care se desfăşoară de la un capăt la altul al cipului. 

Pe măsură ce substanţa testată se prinde de anticorpii de pe sticlă, catalaza devine activă iar peroxidul de hidrogen este transformat în apă şi gaz de oxigen. Oxigenul împinge colorantul de-a lungul şanţului gradat. Cu cât există mai multă insulină, cu atât se creează mai mult oxigen care va împinge vopseaua. Rezultatul este o diagramă ce poate fi uşor interpretată . 

Studiul care schimbă manualele de fizică: oamenii de ştiinţă au descoperit o nouă formă a magnetismului

Cercetătorii de la MIT au demonstrat existenţa unei noi forme a magnetismului, pe care au denumit-o „quantum spin liquid”. Aceasta este cea de-a treia formă a magnetismului descoperită până acum.

Magnetismul cu care majoritatea dintre noi suntem obişnuiţi, feromagnetismul, este forţa care face busolele să arate nordul şi magneţii să stea lipiţi de frigidere.

Cea de-a doua formă a magnetismului a adus un Premiu Nobel oamenilor de ştiinţă care au prezis existenţa sa. Antiferomagnetismul descrie o stare în care câmpurile magnetice opuse formate din particule minuscule în interiorul unui metal se anulează reciproc, dar modifică structura metalului. Fără descoperirea celei de-a doua forme a magnetismului, hard-diskurile prezente în fiecare computer nu ar putea exista.

Cea de-a treia formă a magnetismului a fost denumită QSL (quantum spin liquid) şi acţionează complet diferit.

În cadrul unui cristal creat de oamenii de ştiinţă în urma unui efort care a durat 10 luni, „momente” magnetice se învârt şi fluctuează în mod constant, schimbându-şi orientarea la fel ca nişte molecule care trec una pe lângă celălalt într-un lichid. Această stare a fost prezisă de cercetători încă din anii '80, însă abia în ultimii ani progresul ştiinţific a accelerat pentru a permite demonstrarea concretă a stării QSL.

Care sunt schimbările pe care le aduce această descoperire? Experţii spun că este o modificare atât de radicală a înţelegerii fizicii, încât nici măcar oamenii de ştiinţă implicaţi în acest proiect nu pot preconiza ramificaţiile descoperirii.

„Ar putea să dureze foarte mult timp până când această cercetare fundamentală va duce la aplicaţii practice”, a explicat Young Lee, profesor de fizică la MIT.

Efortul ştiinţific ar putea duce la îmbunătăţiri în domeniul stocării de date şi în cel al comunicaţiilor, a explicat profesorul, fiind posibilă folosirea unui fenomen cuantic exotic cunoscut sub numele de long-range entanglement, în care două particule aflate la o mare distanţă una de cealaltă îşi influenţează reciproc stările.

De asemenea, descoperirea ar putea ajuta cercetările din domeniul superconductorilor, folosiţi azi în aparatele RMN şi în staţiile de telefonie mobile, ce ar putea permite în viitor crearea unor supertrenuri electrice şi a unor reţele electrice inteligente.

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale stării QSL este modul în care magnetismul particulelor minuscule duce la influenţa reciprocă a acestora, astfel încât acestea aveau stări cuantice fracţionale. „Nu există nicio teorie care să explice ceea ce am observat”, a explicat Lee.

Subir Sachdev, un profesor de fizică la Universitatea Harvard care nu a luat parte la acest studiu, afirmă că descoperirea „este foarte importantă şi deschide un nou capitol din istoria fizicii”.

O nouă hartă oferă o nouă perspectivă asupra înţelegerii vieţii de pe Pământ

O nouă hartă, care împarte vertebratele lumii în 11 regate biogeografice, reprezintă cea mai mare actualizare a unei versiuni vechi din secolul al XIX-lea, fiind una dintre cele mai importante cartografieri care ne va ajuta la înţelegerea biodiversităţii globale.

Harta originală a fost creată de naturalistul Alfred Russel Wallace în 1876. Atunci, el a divizat lumea în 6 regiuni zoogeografice care, în mare parte, erau împărţite pe continente. Pentru prima dată, noua hartă ia în considerare atât relaţiile evolutive, cât şi informaţiile geografice, cu scopul de a expune distribuţia vieţii pe Pământ. 

Pentru a crea noua hartă, Ben Holt, de la Universitatea din Copenhaga a adunat informaţii referitoare la 21.037 vertebrate speciale, printre care se numărau amfibieni, păsări, şi mamifere non-marine. Holt a reuşit să împartă lumea în 20 de regiuni zoogeografice distincte în care se găsesc doar vertebrate specifice acelor zone şi alte 11 regate mai mari. 

Domeniile care sunt colorate similar, conţin specii asemănătoare. Acelea care sunt colorate diferit, au puţine grupuri de animale în comun.

Când gheaţa se topeşte, Pământul scuipă foc: legătura dintre încălzirea globală şi catastrofele vulcanice

Este cunoscut faptul că activitatea vulcanică are potenţialul de a cauza variaţii ale climei, pe termen scurt. Acum, o echipă de ştiinţă de la GEOMAR Helmholtz Centre for Ocean Research Kiel din Germania şi de la Universitatea Harvard au descoperit că procesul funcţionează şi invers. Mai exact, ei susţin că activitatea vulcanică poate fi influenţată de climă.

Specialiştii au găsit o multitudine de dovezi în urma analizării erupţiilor vulcanice care au avut loc în ultimul milion de ani în jurul Oceanului Pacific. Cea mai mare parte dintre dovezi au venit de la Collaborative Research Centre "Fluids and Volatiles in Subduction Zones (SFB 574). De-a lungul a 10 ani de cercetare, proiectul a vizat explorarea vulcanilor din America Centrală. 

„Pe lângă alte dovezi, avem probe de cenuşă prelevate de pe fundul mării şi am refăcut istoria erupţiilor vulcanice din ultimii 460.000 ani”, a declarat prof. Steffen Kutterolf, de la GEOMAR. 

După ce au comparat aceste patternuri cu istoria climatului, specialiştii şi-au dat seama că există o legătură mult mai strânsă între activitatea vulcanică şi clumă. Perioadele în care au existat activităţi vulcanice au apărut în perioade în care temperatura era în creştere, fiind asociate cu topirea rapidă a gheţii. 

Pentru a observa mai bine această constatare, experţii au extins cercetarea în întreaga zonă a Pacificului. Aceste conuri au oferit date de acum mai bine de un milion de ani. „De fapt, în aceste conuri am găsit aceleaşi patternuri ca în cele din America Centrală”, a explicat dr. Marion Jegen de la GEOMAR. 

Împreună cu specialiştii de la Harvard, cei de la GEOMAR au căutat o explicaţie a acestui fenomen. Cu ajutorul simulărilor computerizate ei au ajuns la concluzia că „În perioadele în care se manifestă încălzirea globală, gheţarii de pe continent se topesc rapid. În acelaşi timp, nivelul mărilor creşte. În timp ce greutatea de pe continente scade, cea de pe plăcile tectonice creşte. Prin urmare, schimbările determină crearea mai multor rute pe unde poate urca magma”, a declarat dr. Jegen. 

Rata răcirii globale, care se manifestă la sfârşitul perioadei dominate de încălzirea globală, este mult mai lentă ceea ce înseamnă că va exista mult mai puţin stres în în acest timp. „Dacă urmărim ciclul climatic natural, observăm că ne apropiem de sfârşitul unei faze foarte calde. Prin urmare, lucrurile sunt liniştite din punct de vedere vulcanic. Impactul produs de încălzirea climatică umană sunt încă necunoscute aşa că nu ştim la ce să ne aşteptăm”, a declarat Kutterolf. 

Cercetătorii au descoperit formula anti îmbătrânire ce ar putea vindeca progeria

Oamenii de ştiinţă din Hong Kong au descoperit formula care poate încetini procesul de îmbătrânire la şoareci, o reuşită despre care ei speră să aibă implicaţii şi la oameni.

Descoperirea are la bază cercetări iniţiate în 2005 care a scos la iveală informaţii importante privind îmbătrânirea prematură sau progeria, o boală genetică rară care afectează unul din patru milioane de copii. 

Progeria este evidentă înainte ca pacientul să împlinească vârsta de un an. Deşi facultăţile mintale ale pacientului sunt normale, ei se opresc din creştere, pierd din grăsimea corporală şi prezintă o piele ridată şi cădere a părului. Precum vârstnicii, aceşti copii suferă de încheieturi înţepenite şi de acumulări de placă pe artere, lucru care ar putea duce la apariţia bolilor de inimă şi atacurilor cerebrale. Din acest motiv, majoritatea mor înainte de a împlini vârsta de 20 de ani. 

În noua cercetare, oamenii de ştiinţă au descoperit că o mutaţie a proteinei Lamina A, care este localizată în nucleul celulelor întrerupe procesul de reparare al celulelor, fenomen ce rezultă în accelerarea procesului de îmbătrânire. 

Testele, realizat atât pe şoareci cât şi pe plăci Patri, au reliefat faptul că proteinele normale Lamina A se leagă şi activează genele SIRT1, pe care experţii o asociază cu longevitatea. 

„Putem dezvolta medicamente care mimează Lamina A sau care pot creşte probabilitatea ca această proteină să se lege de SIRT1”, a declarat profesorul Liu Baohua, de la Universitatea din Hong Kong. 

Mai mult, în noua cercetare, oamenii de ştiinţă au dorit să observe dacă eficienţa acestei legături dintre SIRT1 şi Lamina A poate fi întărită cu resveratrol, un compus găsit în piele sau strugurii roşii şi care are rol anti îmbătrânire. 

Profesorul asociat şi coordonatorul studiului, Zhou Zhongjun, a declarat că şoarecii sănătoşi trataţi cu resveratrol concentrat au evoluat mai bine decât cei cărora nu li s-a administrat acest compus. „Am întârziat debutul îmbătrânirii şi au prelungit durata de viaţă sănătoasă”, a declarat acesta. 

În plus, şoarecii bolnavi de progeria, care au fost hrăniţi cu resveratrol au trăit cu 30% mai mult comparativ cu cei care aveau această boală şi nu au fost trataţi. 

Întrebat dacă consumul regulat al vinului roşu ar avea efecte anti-îmbătrânire, Zhou a declarat că alcoolul din această băutură ne-ar afecta corul înainte de a apuca să beneficiem de efectele pozitive.

Cât de fericiţi sunt românii? Un sondaj internaţional arată care sunt cei mai fericiţi oameni din lume

Unde trăiesc cei mai fericiţi oameni? Nu în Japonia - ţara cu cea mai mare speranţă de viaţă a populaţiei -, nici în Luxemburg sau Qatar, ţări aflate pe primele locuri în lume în ceea ce priveşte PIB pe cap de locuitor. Un studiu realizat de Gallup Inc. pe aproape 150.000 persoane din întreaga lume clasifică ţările după cât de mulţumiţi de viaţă se declară locuitorii lor, iar rezultatele sunt, pe alocuri, surprinzătoare.

Dintre ţările care ocupă primele 10 locuri ale clasamentului, 7 se află în America Latină.

Surprinzător e faptul că multe dintre acestea „o duc rău” dacă privim lucrurile din perspectiva metodelor tradiţionale de a măsura bunăstarea. Guatemala, de pildă, suferă efectele unui război civil care a durat decenii şi ale crimei organizate ce face din ea una dintre ţările cu cele mai multe omucideri de pe glob. În raportul Human Development Index, realizat de ONU pe baza mai multor  parametri (speranţă de viaţă, educaţie, venit pe cap de locuitor), Guatemala se găseşte abia deasupra Irak-ului. În schimb, în sondajul Gallup care estimează satisfacţia faţă de viaţă şi emoţiile pozitive - sau fericirea, dacă vreţi -  Guatemala se află pe locul 7.

„În Guatemala există o cultură a oamenilor prietenoşi. care zâmbesc tot timpul. În ciuda tuturor problemelor cu care ne confruntăm, suntem înconjuraţi de frumuseţea naturii, care ne ajută să trecem peste necazuri”, explică Luz Castillo, instructor de surf, în vârstă de 30 de ani.

În cadrul sondajului realizat de Gallup Inc. au fost chestionate, anul trecut, câte 1.000 de persoane din 148 de ţări; participanţii au fost întrebaţi dacă. în ziua precedentă,  s-au simţit odihniţi, dacă au fost  trataţi cu respect, dacă au râs sau au zâmbit mult, dacă au învăţat sau au făcut ceva interesant şi dacă încercaseră emoţii pozitive în ziua precedentă.

În Panama şi Paraguay, 85% dintre cei interviavaţi au răspuns „da” la toate cele 5 întrebări, cele două state ajungând astfel în fruntea clasamentului. Sunt urmate, la mică distanţă, de El Salvador, Venezuela, Trinidad şi Tobago, Thailanda, Guatemala, Filipine, Ecuador şi Costa Rica.

Cei care au avut tendinţa cea mai slabă de a raporta emoţii pozitive (doar 46%) au fost locuitorii din Singapore, oraşul-stat bogat şi bine organizat, considerat printre cele mai dezvoltate state ale lumii. Dar nu e un caz singular: şi alte state dezvoltate s-au situat surprinzător de jos în clasament, arătând că naţiunile prospere pot fi, în acelaşi timp, nefericite. Germania şi Franţa au ieşit la egalitate cu Somaliland - una dintre cele mai sărace regiuni africane (Somaliland este o regiune autonomă care a făcut parte, pînă în 1991, din Republica Somalia; la 18 mai 1991  s-a autoproclamat stat suveran, independent, dar până în prezent niciun alt stat nu a recunoscut independenţa Somalilandului.)

Este un paradox care poate avea implicaţii serioase în domeniul denumit „economia fericirii”, un domeniu de studiu relativ nou,  care urmăreşte să îmbunăţească performanţele guvernării luând în considerare şi percepţia locuitorilor asupra propriei satisfacţii în viaţă, pe lângă parametrii luaţi în calcul în mod obişnuit, precum speranţa de viaţă, venitul pe cap de locuitor şi procentul de absolvenţi ai unor forme superioare de educaţie.

Puţine sunt ţările în care, în prezent, se ţine seama de acest aspect - satisfacţia oamenilor faţă de viaţa pe care o duc.

Cel mai cunoscut exemplu este Bhutan, o mică ţară himalaiană, care implementează un concept numit Gross National Happiness, prin analogie cu Gross Domestic Product (Produsul Intern Brut - PIB). În Marea Britanie, primul ministru David Cameron a anunţat, în 2010, implementarea unui program destinat să îmbunăţească starea de bine a britanicilor (aşa cum o percep ei înşişi) ca parte a programului său de guvernare.

Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD), care cuprinde 34 dintre cele mai dezvoltate ţări ale lumii, a creat recent un indice numit Better Life Index, care permite publicului să compare ţările între ele nu numai pe baza bunăstării materiale, ci şi a calităţii vieţii.

Există şi experţi care consideră că această tendinţă este riscantă, deoarece ar putea permite guvernelor să folosească percepţia pozitivă din partea publicului ca pe o scuză pentru a ignora existenţa unor probleme. De asemenea, s-ar putea ca sondajul Gallup să nu reflecte o situaţie reală, din cauza înclinării locuitorilor din ţările latino-americane de a evita declaraţiile negative, indiferent de modul în care se simt oamenii în realitate. Eduardo Lora, fost economist-şef al Băncii Inter-Americane de Dezvoltare, care a studiat măsurarea statistică a gradului de fericire, a afirmat: „Reacţia mea imediată a fost să consider că rezultatele sunt influenţate de atitudini părtinitoare, de ordin cultural. Datele empirice arată că anumite culturi tind să răspundă  în mod pozitiv la orice fel de întrebări.” Lora este originar din Columbia, ţară aflată pe un loc de frunte (scor 80) în clasamentul întocmit de Gallup Inc.

În mod asemănător, există culturi înclinate spre o viziune pesimistă asupra vieţii. Dintre ocupantele ultimelor locuri, nu ne surprinde prezenţa unor ţări ca Iraq, Yemen, Afghanistan şi Haiti, traumatizate de războaie sau dezastre naturale. În schimb, pentru Armenia, Georgia şi  Lituania, viziunea pesimistă nu e neapărat legată de traume concrete, actuale.

”Să te simţi nefericit este aici parte a mentalităţii naţionale”, este de părere Agaron Adibekian, sociolog armean. ”Armenilor le place să jelească; au fost foarte multe evenimente violente în istoria naţiunii. Americanii rămân zâmbitori şi evită să împărtăşească altora problemele pe care le au. În schimb,  armenii se simt jenaţi atunci când au succes.”

Jon Clifton, partener în cadrul Gallup, recunoaşte că, parţial, sondajul măsoară tendinţele diferitelor culturi de a exprima emoţiile, pozitive sau negative. Dar, spune el, „scepticii n-ar trebui să subestimeze importanţa exprimării emoţiilor pozitive, ca un fenomen important în sine. Aceste exprimări reflectă o realitate, şi asta e exact ceea ce vrem să măsurăm”,  a spus el. „Consider că există un nivel mai înalt al emoţiilor pozitive în aceste ţări” (de pe primele locuri în clasment, n.r.).

Unde se află România în acest clasament? Tabelul de mai jos, care cuprinde toate ţările luate în calcul (148), arată ce procent dintre locuitori au răspuns afrimativ la toate cele 5 întrebări de mai sus. ”Scorul” nostru este de 58 (58% au răspuns „da” la toate întrebările),  egal cu scorul Ucrainei, al Moldovei, al Pakistanului şi Egiptului.

A fost identificat modul în care utilizarea Facebook poate duce la îngrăşare

În mod surprinzător, folosirea celebrei reţele de socializare Facebook ar putea duce la creşterea în greutate.

Cercetătorii au descoperit că persoanele care socializează des cu prietenii pe Facebook prezentau un nivel mai mare al stimei de sine, dar un nivel mai scăzut al autocontrolului.

Acest lucru făcea mai probabil ca utilizatorii Facebook să consume alimente nesănătoase după ce ieşeau de pe reţeaua socială, lucru observat mai ales în cazul în care dialogau cu prieteni apropiaţi.

Echipa de cercetători de la Universitatea Columbia şi de la Universitatea Pittsburgh sugerează că din acest motiv utilizatorii s-ar putea îngrăşa în urma utilizării Facebook şi nu, aşa cum s-ar putea crede, deoarece reţeaua de socializare ar încuraja sedentarismul.

În cercetarea publicată în Journal of Consumer Research, oamenii de ştiinţă au explicat că „utilizarea reţelelor sociale poate avea un efect pozitiv asupra stimei de sine şi asupra bunăstării. Cu toate acestea, îmbunătăţirea stimei de sine ar putea avea un efect dăunător asupra comportamentului. Deoarece consumatorilor le pasă de imaginea pe care o prezintă prietenilor apropiaţi, folosirea reţelelor sociale duce la creşterea respectului de sine în rândul celor care se concentrează pe aceşti prieteni atunci când folosesc reţeaua socială. Această creştere imediată a stimei de sine face ca respectivele persoane să prezinte un nivel al autocontrolului mai scăzut”.

Oamenii de ştiinţă au folosit cinci experimente pentru a observa care este comportamentul utilizatorilor de Facebook în viaţa de zi cu zi, pentru a identifica modul în care reţeaua socială le influenţează viaţa. Cercetătorii au descoperit o legătură între utilizarea website-ului şi autocontrolul scăzut, care se manifesta în alegerile alimentare şi în cantitatea de bani cheltuită.

De asemenea, aceştia au descoperit că persoanele care folosesc Facebook pentru a-şi contacta prietenii prezentau şanse mai mari de a consuma alimente în exces şi de a fi supraponderali. De asemenea, aveau datorii mai mari la bănci.

Acest lucru nu era valabil în cazul persoanelor care foloseau Facebook pentru a concentra pe „legăturile slabe”, cu persoanele pe care nu le cunoşteau foarte bine. 

„Aceste rezultate sunt îngrijorătoare, ţinând cont că oamenii petrec tot mai mult timp pe aceste reţele sociale şi că accesul la acestea este tot mai răspândit ca urmare a progresului tehnologic, ce a dus la apariţia smartphone-urilor şi a altor dispozitive”, au explicat cercetătorii.

„Ţinând cont că autocontrolul este un element esenţial al ordinii sociale şi al bunăstării personale, acest efect subtil ar putea avea un impact pe scară largă. Acesta se poate observa mai ales în rândul adolescenţilor şi adulţilor tineri care sunt utilizatorii care petrec cel mai mult timp pe reţelele sociale, pe care le consideră o parte firească a vieţii de zi cu zi, crescând alături de ele”, au concluzonat autorii.

În acest moment, Facebook se laudă cu 1 miliard de utilizatori. Terra numără 7 miliarde de locuitori.

Noi descoperiri în domeniul inteligenţei umane demonstrează ineficienţa testelor IQ

În ce măsură putem spune că unii oameni sunt mai inteligenţi decât alţii? Pentru un secol, psihologii eu considerat că diferenţele în ceea ce priveşte capacităţile cognitive pot fi observate cu ajutorul unui număr numit coeficientul de inteligenţă. Dar oare acest număr chiar reprezintă capacitatea individului de a-şi aminti şi de a gândi?

Conform unui nou studiu realizat de cercetătorii canadieni, răspunsul este „nu”. După ce au realizat cel mai mare studiu centrat asupra inteligenţei umane, oamenii de ştiinţă au descoperit că testele de măsurare a inteligenţei sunt neînsemnate. 

Cercetarea a fost realizată pe un eşantion de peste 100.000 de voluntari care au fost rugaţi să completeze 12 teste ce presupuneau exerciţii de planificare, gândire, memorie şi atenţie. De asemenea, fiecare participant a completat şi un chestionar cu privire la stilul de viaţă pe care îl adoptă, istoria educaţională, comportament şi obiceiuri. 

Astfel s-a descoperit că inteligenţa nu depinde de un singur factor ci de trei: memoria pe termen scurt, gândirea şi abilităţile verbale. Aşa se face că, uneori, în cazul unora dintre indivizi, nu toţi aceşti factori sunt foarte bine dezvoltaţi. 

Mai mult, într-o altă etapă a studiului, o parte dintre participanţi au rezolvat testele în timp ce creierele lor erau scanate. Rezultatele au arătat că diferite părţi ale creierului se activează atunci când sunt testaţi cei trei factori. 

Testele tradiţionale de măsurare a IQ-ului sunt „prea simpliste”, spun cercetătorii care au ajuns la concluzia că inteligenţa ţine de factori mult mai complicaţi decât se credea până acum şi care nu pot fi cântăriţi doar printr-un test. 

În prezent, un IQ-ul mediu este cel de 100 de puncte. Mensa, societate fondată în Oxford, Marea Britanie în 1946 cu scopul de a identifica şi pune în legătură oameni cu un coeficient foarte înalt de inteligenţă, nu îi acceptă printre membrii săi decât pe cei care au un scor peste 148, care se găsesc în proporţie de 2% în întreaga populaţie. 

Pe de altă parte, testele au oferit informaţii şi privire la modul în care vârsta, genul şi obiceiurile individului influenţează modul în care funcţionează creierul.

De exemplu, fumătorii au înregistrat rezultate mai slabe la testele ce verificau memoria de scurtă durată şi abilităţile comunicaţionale. Şi oamenii care suferă de anxietate s-au descurcat destul de greu la testele ce priveau memoria pe termen scurt. În schimb, cei care sunt pasionaţi de jocurile pe calculator par să înregistreze rezultate mai bune la teste ce urmăresc gândirea şi memoria de scurtă durată, în timp ce îmbătrânirea afectează negativ memoria şi capacitatea de a gândi. 

De ce au mâinile oamenilor forma actuală? Cercetătorii au descoperit un răspuns surprinzător

Biologii spun că mâna umană este un miracol al evoluţiei, ce ne oferă dexteritatea care permite speciei noastre să efectueze activităţi diverse, de la zidirea unei case şi scrierea unei cărţi până la jucat hochei şi efectuat operaţii de neurochirurgie.

În aproximativ aceeaşi perioadă în care am încetat să mai trăim în copaci şi am început să mergem în picioare, mâinile noastre au deveni scurte, pătrăţoase, cu degetul mare opozabil.

Care au fost forţele ce au dus, de-a lungul a mii de ani, la sculptarea mâinii în forma pe care o are astăzi? A fost oare pentru a ne permite să folosim instrumentele primitive, aşa cum au crezut pentru multă vreme experţii? Pentru a ne permite să culegem fructele cu care ne hrăneam?

Acum, cercetătorii au lansat o nouă ipoteză: palmele au evoluat pentru a putea forma un pumn, ceea ce ne permitea să ne luptăm cu alţi oameni.

„Rolul pe care agresiunea l-a jucat în evoluţia umană nu a fost apreciat la adevărata sa valoare”, explică David Carrier, un profesor de la Universitatea Utah care este promotorul acestei idei, alături de colegul său Michael Morgan.

„Sunt oameni cărora nu le place această idee, dar este clar că, prin comparaţie cu alte mamifere, maimuţele antropoide sunt un grup relativ agresiv, cu numeroase exemple de lupte şi violenţă, iar noi facem parte din acest grup. Suntem un exemplu în ceea ce priveşte violenţa”, a explicat Carrier.

În studiul publicat în Journal of Experimental Biology, cei doi cercetători afirmă că teoria lor este susţinută de modele şi de experimente în biomecanică.

Cimpanzeii moderni – cele mai apropiate rude ale oamenilor dintre primate – au palmele lungi şi un deget mare scurt, pe când palma omenească şi degetele sunt mult mai scurte, iar degetul mare mai lung şi mai puternic.

Această configuraţie a palmei ne permite să ne strângem degetele într-un pumn şi să punem degetul mare peste degete. Astfel, degetul mare oferă rigiditate pumnului şi protejează palma de vătămare în timpul luptei, argumentează Carrier şi Morgan.

Degetele celorlalte primate sunt prea lungi pentru a intra în palmă, iar degetele mari prea scurte pentru a acoperi degetele. De aceea, atunci când celelalte maimuţe antropoide se luptă, e mult mai probabil să se ia la trântă şi să-şi doboare adversarul la pământ, ţinându-l acolo pentru a permite celorlalţi să-l calce, explică Carrier.

Pentru a testa importanţa pumnilor, Carrier şi colegii săi au recrutat 10 atleţi şi au măsurat cât de puternic pot lovi un sac de box folosind un pumn obişnuit, un pumn în care degetul mare nu acoperă celelalte degete şi cu palma deschisă.

Atleţii puteau genera de două ori mai multă forţă cu un pumn normal decât cu un pumn în care degetul mare era ieşit în afară, ca urmare a rolului întăritor pe care degetul mare îl joacă atunci când acoperă celelalte degete. Nu era înregistrată vreo diferenţă de forţă între un pumn obişnuit şi o lovitură cu palma deschisă, însă Carrier afirmă că este posibil ca pumnul să concentreze acea forţă într-o zonă mai mică, provocând astfel mai multe daune.

De asemenea, având degetul mare peste celelalte degete, încheieturile sunt de patru ori mai rigide, protejând astfel oasele şi ligamentele.

„Un individ care putea lovi cu pumnul închis putea lovi mai tare fără a suferi vătămări, astfel că putea să se lupte mai eficient pentru a obţine o parteneră, având astfel mai multe şanse de a se reproduce”, a concluzionat profesorul Carrier.

Dacă ipoteza lui Carrier este adevărată, aceasta ar explica un alt mister al corpului uman. Cercetătorii s-au întrebat de mult timp de ce un nivel ridicat al testosteronului face ca degetele inelare ale bărbaţilor să fie mai lungi decât degetele arătătoare. Carrier afirmă că legătura ar putea fi explicată de faptul că această configuraţie duce la un pumn mai bun pentru luptă. Astfel, un bărbat dominant ar fi, totodată, un luptător mai eficient.