I only Drink Beer On Days That End in Y

How to please a woman

Funny cow

Create and destroy

Let see how long

3 lucruri am invatat la scoala

3 things learned in school

Man and woman love cycle

Faţa murdară a capitalei: cât de des se spălau bucureştenii din Vechiul Regat

La începutul secolului XIX, Bucureştiul era oraşul ignoranţei, al toleranţei faţă de murdărie şi boli şi al lipsei de informare şi educare cu privire la igienă. Cu străzi înguste, denivelate şi lipsite de pavaj, fără sistem de canalizare şi apă potabilă şi fără un sistem de salubrizare, capitala ţării le asigura locuitorilor îmbolnăvirea neîntârziată.

Una dintre cele mai mari probleme ale Bucureştiului din acel timp a fost lipsa apei. În anii 1800, populaţia din capitală se putea alimenta cu apă doar din trei „vaduri” localizate de-a lungul cursului Dâmboviţei. 

Abia în 1848, Gheorghe Bibescu Vodă decide să implementeze un proiect creat de inginerul francez Marsillon care presupunea transportarea apei prin conducte spre aproximativ 50 de fântâni din oraş. Totuşi, din cauza fondurilor reduse, numărul fântânilor a fost redus la 20, toate fiind localizate pe Podul Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei), urmând ca ulterior, odată cu înaintarea în timp, numărul lor să se extindă. 

Astfel, potrivit lui George Costescu (Bucureştii Vechiului Regat, 1944 ), în 1879, existau aproximativ 10 kilometri de conducte care alimentau 190 de gospodării, 260 de guri de apă pentru stropit şi situaţii de incendii şi 40 de bazine/fântâni decorative. 

În ceea ce priveşte canalizarea, în 1865, s-a votat un proiect de lege pentru adâncirea cursului Dâmboviţei astfel încât să poată fi creată infrastructura necesară. Totuşi, lucrările nu au demarat decât după câţiva ani, în 1871. 

Cum se descurcau bucureştenii în aceste condiţii?

Ei bine, familiile „mai avute” îşi instalau cişmele cu pompă care scoteau apa din izvoare subterane. Desigur, calitatea acestei ape era adesea pusă la îndoială însă oamenii apelau mereu la preoţi pentru sfinţirea ei, considerând că astfel Dumnezeu o va curăţi. Totuşi, nu trebuie să ne imaginăm că numărul acestor surse de apă era crescut sau suficient. Cea mai mare parte a populaţiei, oamenii săraci, foloseau apa din comerţ. Da, în secolul XIX, în Bucureşti, se făcea negoţ cu apă. Sacagii (persoane care transportau apa cu sacaua în scop comercial) procurau apă localnicilor care se plângeau de gustul de rugină al apei pe care au şi botezat-o „apă feruginoasă”. Aşadar, apa „trebuia să fie mai întâi bătută cu făcăleţul şi cu puţină piatră-acră (alaun) spre a fi limpezită”. 

Pentru că apa era mult prea scumpă pentru majoritatea familiilor, nimeni nu pierdea ocazia de a aduna în butoaie apă de ploaie pe care ulterior să o folosească pentru spălat. 

În ceea ce priveşte utilizarea apei pentru menţinerea igienei corporale, fiecare se descurca în funcţie de ingeniozitatea de care dădea dovadă. Foarte puţini bucureşteni obişnuiau să folosească băile publice. Parţial, acest lucru se datora probabil faptului că bucureştenii erau pudici sau poate din cauză că aici baia era contra cost. În realitate, bucureştenii şi în general românii nu obişnuiau să îmbăieze întregul corp decât în anumite zile din an cum ar fi ajunul marilor sărbători, după mari petreceri, atunci când făceau „curăţenie generală” în casă şi curte şi în ziua de Sf. Toader când în apa de spălat se fierbeau rădăcini de „Iarbă mare” (Inula helenium). Totuşi, nici în astfel de ocazii oamenii nu optau pentru băile publice. Mai curând, bucureştenii preferau scăldatul în cădiţe mici de tinichea sau în albii de lemn în care, nu de puţine ori puneau apa de ploaie. În timpul verii, unii locuitori mai inventivi îşi permiteau confortul de a face duş într-o „cabină improvizată” în spatele casei care era construită din rogojină şi sârmă. Deasupra cabinei se atârna o stropitoare legată cu o sfoară astfel încât atunci când era trasă sfoara, apa din recipient să se scurgă. De astfel de instalaţii se bucurau, uneori, nu numai membri unei familii ci şi vecinii mai puţin avuţi. Poate tocmai de aceea, timp de câteva sute de ani începând cu 1070, în Bucureşti existau doar 4 băi publice. 

Despre faptul că românii din Vechiul Regat nu obişnuiau să facă baie decât în cazuri foarte rare nota şi dr. I. Felix ( în Istoria igienei în România, Partea I) care susţine că ţăranul făcea „baie generală” (pe tot corpul) doar dacă vara trecea pe lângă satul lui o apă curgătoare, în timp ce la oraş se prefera scăldatul parţial în putini. 

În zilele toride de vară, când „lumea bună” pleca la ţară sau la staţiunile balneare pentru a se răcori, cei rămaşi în oraş profitau de cele câteva surse de apă pentru a se realaxa. Principala atracţie era Dâmboviţa unde toată lumea, cu mic cu mare, se scălda de cu zori până-n seară. În apă, doamnele intrau purtând pe dânsele cămăşile de zi, în timp ce domnilor li se permitea să se scalde în costumul lui Adam. Alte locuri similare erau lacurile: Herăstrăul, Floreasca, Tei etc.

Totuşi, nu trebuie să credem că oamenii din „pătura superioară” care erau „prinşi de căldură” în oraş nu erau tentaţi de un astfel de mijloc de relaxare. G. Costescu mărturiseşte că pe înserat chiar şi elita bucureşteană se îndrepta spre Dâmboviţa purtând la subţioară săpunuri înfăşurate în ştergare. 

În aceste condiţii, nu surprinde pe nimeni faptul că la acea vreme se înregistrau numeroase cazuri de îmbolnăviri şi epidemii care îi bântuiau nu numai pe bucureşteni, ci pe toti locuitorii ţării ale căror obiceiuri legate de igienă erau precare sau chiar inexistente. 

Despre nenumăratele epidemii care apăreau în România secolului al XIX-lea a scris şi Liliana Andreea Vasile în cartea sa „Să nu audă lumea. Familia românească în Vechiul Regat”. Citându-l pe V. Bianu (Igiena oraşului Bucureşti, 1881), autoarea notează câteva dintre principalele boli care făceau ravagii în capitală:

- Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1869 - 244 morţi, în 1872 - 42 de decese, 1876 - 51 de decese, 1877 - 64 de decese, 1878 - 250 de morţi (numărul mare este explicat de război), 1880 - 24 decese. 

- Epidemiile de febră tifoidă erau produse prin apa contaminată, iar Bucureştiul a avut mult de suferit din această cauză. Mai exact, se pare că în 1868 au fost înregistrate 324 de cazuri, în 1878 - 810 cazuri, în 1880 - 252 cazuri, în timp ce în 1898 s-au înregistrat, potrivit lui I. Felix, 417 decese. 

Numărul mare de cazuri de febră tifoidă nu ar trebui să ne uimească mai ales dacă citim întâmplarea relatată de Liliana Vasile legată, ce-i drept, de locuitorii unui sat, dar care ar putea expune foarte bine şi relaţia şi încrederea pe care o aveau orăşenii în raport cu medicul. Autoarea notează că într-un sat afectat de febră tifoidă se descoperă un câine mort într-o fântână publică. Medicul satului îi sfătuieşte pe loclnici să dezinfecteze sau chiar să astupe fântâna, însă oamenii preferă să îşi lase vieţile în soarta divinităţii, cheamând preotul să sfinţească fântâna.

-Holera apărea şi ea din cauza igienei precare, atât a celei personale, cât şi a celei publice. Din cauza problemelor legate de igienă, în 1866, Bucureştiul s-a confruntat cu o epidemie de holeră. Au fost atunci 249 de bolnavi dintre care 66 nu au supravieţuit. 

-Dizenteria ocupă şi ea un loc important pe această listă, căci în 1868 a cauzat 145 de morţi în capitală, continuând să lase victime şi în următoarele decenii. 

- Paludismul (boala parazită) s-a numărat şi el printre bolile des întâlnite în Bucureşti cauzând în 1869, 516 decese. 

Alte boli care şi-au lăsat amprenta ucigând nenumăraţi bucureşteni au fost ftizia pulmonară, febrele eruptive contagioase, angina diferică (în 1870 a provocat 1164 de decese) şi bolile cu transmitere sexuală, dintre care cel mai des întâlnit era sifilisul (în 1895 afectase 9880 români). Cu privire la sifilis, în „Călători străini despre Ţările Române”, volumul VI, găsim o însemnare a francezului Joseph Caillat: „Spitalele sunt populate numai de către sifilitici, printre care se afla şi numeroşi preoţi.”

Cea mai bună metodă prin care ne-am putea da seama cum arăta Bucureştiul de secol XIX este să vedem mai departe declaraţia călătorului român poposit aici în acea perioadă. 

„Bolile venerice sunt foarte frecvente în aceste regiuni şi sunt numite boli lumeşti [...] Chiar din primele mele zile la Bucureşti am fost chemat într -o casă, unde o tânără doamnă mi-a spus de faţa cu doua domnişoare, surorile ei şi mai multi boieri că m-a chemat pentru a mă consulta în privinţa unei scurgeri pe care o ţigancă i-a dat-o fiului său. Am crezut că am înţeles prost şi am cerut sa vad bolnavii. Copilul avea cinci ani, iar ţiganca opt; şi unul şi celalalt avea o blenoragie clasica [...] Am citat acest exemplu pentru a arata frecvenţa bolilor şi relaxarea cu care se vorbeşte despre ele”,  nota Joseph Caillat în 1854.

 „Puţine capitale din Europa au atâtea echipaje de trasură ca Bucureştiul, unde luxul acestora nu este întrecut decât de cel al toaletelor şi de lipsa de igiena. Este un oraş plin de praf şi noroi situat pe un sol jos şi mlăştinos [...] Cunosc mai mulţi boieri care au nu mai puţin de 20 de cai, proprietăţi la porţile oraşului, servitori numeroşi, care nu au ce face, şi care nu se gândesc să folosească ca îngrăşământ paiele şi gunoiul din grajduri sau cel puţin să-l ducă înafara gospodăriilor. Obiceiul de a îngropa morţii in jurul bisericilor, în gropi nu foarte adânci, face ca în timpul verii să fie răspândite miasme periculoase. În fine, descompunerea gunoaielor de orice fel, abandonate pe străzi şi mirosurile degajate de mlaştinile din interiorul său, fac din Bucureşti unul dintre cele mai insalubre şi nesănătoase oraşe din lume”, a mai adăugat Caillat. 

Din fericire, în 1874 (adică destul de târziu comparativ cu restul Europei) a apărut prima lege sanitară din România care viza formarea şi organizarea sistemului sanitar, dar a cărei implementare s-a realizat greoi, de-a lungul unei perioade de timp întinse. Astfel, spre începutul secolului XX populaţia începe să înţeleagă importanţa igienei personale şi să deprindă obiceiul de a merge la consultaţii medicale.

Cum să construieşti un creier uman

Puşi în faţa complexităţii năucitoare a creierului uman, extrem de dificil de studiat pe viu pentru a-i înţelege toate secretele, o parte a comunităţii ştiinţifice încearcă să abordeze problema altfel. În loc să studieze creierele umane obişnuite, naturale, s-au gândit să creeze un creier - un creier artificial, un model digital a acestui uimitor organ, sperând ca astfel să poată desluşi enigmele acestei formidabile creaţii a naturii. Mai multe astfel de proiecte sunt în desfăşurare şi nu putem decât să admirăm tenacitatea şi entuziasmul cu care oamenii de ştiinţă trudesc la realizarea lor, având în vedere cât de mari sunt dificultăţile pe care le înfruntă şi de care noi, cei din afara domeniului, nici nu ne dăm seama pe deplin. Ca să înţelegem şi să apreciem mai bine efortul lor, iată o scurtă explicaţie privind cele mai mari obstacole cu care se confruntă cei care încearcă să simuleze, printr-o minune a tehnologiei, una dintre minunile naturii: creierul omenesc.

Deşi se vorbeşte mult despre un viitor - nu prea îndepărtat - în care inteligenţa artificială o va depăşi pe cea umană, în realitate „fabricarea” unui creier artificial egal ca performanţe cu creierul uman - cu cele 100 de miliarde de neuroni şi cu 100 trilioane de conexiuni ale sale - este un proiect de o dificultate extremă.

Asta nu înseamnă că oamenii de ştiinţă se lasă descurajaţi; ca dovadă, câteva astfel de proiecte sunt deja în desfăşurare.

• în Europa, specialistul în neuroştiinţe Henry Markram şi echipa sa întreprind ambiţiosul şi controversatul Blue Brain Project, care urmăreşte modelarea unui creier uman virtual, cu ajutorul unui supercomputer.
• în SUA, preşedintele Barack Obama a anunţat, la începutul acestui an, că fonduri generoase (milioane de dolari pe an, timp de 10 ani) vor fi direcţionate spre iniţiativa BRAIN (Brain Research through Advancing Innovative Neurotechnologies), ce are ca scop înregisrtararea activităţii fiecărui neuron din creierul uman.
• iar anul viitor urmează să se încheie Proiectul Conectomului Uman, început în 2009 şi care are în vedere realizarea unei hărţi detailate a conexiunilor creierului omenesc.

Care este miza acestor cercetări? Sau, cu alte cuvinte, de ce trebuie? 

Studiind arhitectura creierului şi principiile funcţionării lui, oamenii de ştiinţă speră să înţeleagă substratul a numeroase afecţiuni neurologice, al unor boli mintale (mult studiate, dar încă puţin înţelese), ca şi procesele ce stau la originea învăţării, a memoriei, a conştiinţei, a atâtor capacităţi extraodinare ale creierului omenesc. Înţelegând mai bine aceste lucruri, amafla cum pot fi stimulate anumite procese din creierul normal, cum pot fi corectate unele deficienţe, cum pot fi tratate cu succes boli care, ca urmare a creşterii duratei vieţii şi a instalării unui anumit stil de viaţă în lumea contemporană, devin tot mai răspândite.

Recent, un grup de experţi reunit la World Science Festival, în New York, a trecut în revistă marile probleme ale acestor proiecte. După discuţii de specialitate foarte docte, au ajuns la concluzia că toate încercările de a simula un creier uman, printr-un model digital care să fie capabil de aceleaşi performanţe miraculoase cu care evoluţia a înzestrat creierul nostru, vor avea de depăşit 4 mari provocări. Iată-le, aşa cum sunt ele prezentate de Megan Gannon, într-un articol recent.

1. Creierul nu este un computer

În ciuda numeroaselor comparaţii, devenite banale, între creier şi un computer - sau un supercomputer - în realitate creierul uman nu operează întocmai ca un computer, explică  Douglas Fields, de la  National Institute of Child Health and Human Development, specialist în neurobiologia dezvoltării. Deşi comunicarea între neuroni se face prin impulsuri electrice, creierul rămâne un organ biologioc, alcătuit din milioane de celule, celule care, sunt, la drept vorbind, un fel de „punguţe cu lichid”. Creierul nu are sârme, coduri digitale sau programe. Aşa încât, chiar dacă oamenii de ştiinţă ar putea vorbi despre un cod cu ajutorul căruia comunică neuronii şi ar face o analogie între acesta şi un cod digital, tot nu ar şti în ce limbaj de programare este „scrisă” funcţionarea creierului. Mai rămân multe de făcut pentru a putea converti modul de funcţionare a creierului într-un limbaj ce poate fi accesibil computerelor, în aşa fel încât creierul şi calculatorul să ajungă să vorbească aceeaşi „limbă” sau cel puţin să beneficiem de o traducere completă şi exactă între cele două.

2. Avem nevoie de tehnologii mai performante

Se pare că totuşi cercetătorii nu prea scapă de tentaţia de a face analogii între creier şi computer: Kristen Harris, specialist în neuroştiinţe la University of Texas, din Austin, afirmă că oamenii de ştiinţă au adesea tendinţa de a crede că un singur neuron este echivalent, ca putere, cu un laptop - un mod de a reprezenta complexitatea înmărmuritoare a proceselor care au loc în interiorul fiecărei celule a creierului.

În prezent, oamenii de ştiinţă au ajuns să poată studia în detaliu conexiunile între neuroni individuali, dar numai printr-un proces extrem de laborios: tăierea în felii extrem de subţiri a ţesutului cerebral, scanarea fiecărei felii sub microscopul electronic şi apoi reasamblarea feliilor într-o reconstrucţie digitală, explică Murray Shanahan, profesor de robotică cognitivă la Imperial College London.

Dar a repeta acest proces astfel încât să se obţină o reconstrucţie a unui singur creier uman ar dura o veşnicie, cu tehnologia actuală; în plus, pentru a obţine informaţii despre cum funcţionează un creier „mediu”, un creier uman obişnuit, ar trebui comparate mai multe astfel de creier reconstituite, şi e vorba de trilioane de conexiuni. E limpede că e nevoie de foarte mulţi specialişti şi de instrumente şi metode de lucru mai rapide şi mai precise, altfel va fi imposibil să se obţină rezultatele dorite. Singura speranţă este ca proiectele în desfăşurare să stimuleze şi inventarea unor noi tehnologii de investigare a creierului şi ca fizicienii şi inginerii să vină în ajutorul neurobiologilor. Proiectul BRAIN, speră Kristen Harris, ar putea stimula asemenea colaborări, care vor da un impuls considerabil studiului creierului omenesc.

3. Nu e vorba numai despre neuroni

Chiar dacă tehnologii şi aparate mai noi şi mai deştepte vor reuşi să cartografieze în mod eficient toate acele trilioane de conexiuni neuronale din creier, cercetătorilor tot le va rămâne de făcut ceva încă şi mai greu: să înţeleagă ce semnificaţie au acele legături pentru conştiinţa umană, pentru comportamentul uman...

Apoi, neuronii reprezintă doar 15% dintre celulele creierului. Celelalte sunt celule gliale, considerate, în mod tradiţional, ca alcătuind aşa-numita „substanţă albă” a creierului, în vreme ce neuronii alcătuiesc „substanţa cenuşie” sau „materia cenuşie”. Referirile la materia cenuşie ca „sediu” al inteligenţei reflectă un mod de gândire care domină de secole concepţiile ştiinţifice: multă vreme s-a crezut că doar neuronii „au de-a face cu gândirea”, iar celulele gliale au numai rolul de a asigura suportul structural şi nutriţional pentru neuroni. 

Dar cercetări mai recente par să arate că rolul celulelor gliale se extinde mult dincolo de funcţiiile care le erau atribuite până acum un 2-3 decenii. Douglas Fields spune că e posibil ca aceste celulel gliale să fie implicate într-un tip de comunicare cerebrală vitală, care nu este nici electrică, nici sinaptică.

Oamenii de ştiinţă au identificat anumite modificări specifice la nivelul celulelor gliale, la pacienţii cu boli neurologice precum scleroza amiotrofică laterală, epilepsia şi maladia Parkinson. Un studiu din 2011 a descoperit, analizând creierele unor pacienţi cu depresii grave şi care se sinuciseseră, anormalităţi la nivelul unor celulele gliale numit astrocite.

Field mai aminteşte şi de creierul lui Einstein (care a fost conservat pentru studiu) şi care nu avea nimic remarcabil în ceea ce priveşte neuronii, dar avea anumite caracteristici neobişnuite în ceea ce priveşte celulele gliale: unele studii afirmă că acestea erau mai numeroase şi cu o alcătuire mai complexă decât cele din creierele obişnuite.

Prin urmare, concentrarea pe neuroni ca fiind partea „activă” a gândirii, purtătorii, transmiţătorii şi „prelucrătorii” imensei cantităţi de informaţie care stă la baza capacităţilor cognitive atât de avansate ale creierului uman, înseamnă a pierde din vedere o parte cel puţin la fel de importantă, despre care ştim însă mult mai puţin. Însă aşa cum, fără materia albă, creierul nu ar putea funcţiona, nici oameni de ştiinţă nu ar putea cu adevărat înţelege creierul uman fără a înţelege cum sunt, ce fac şi cum fac celulele gliale.

4. Creierul este parte dintr-un ansamblu mai mare şi mai complex

Creierul răspunde permanent la informaţii primite din restul organismului. A studia creierul în mod izolat înseamnă a ignora, în mod inevitabil, semnalele care vin pe aceste căi, avertizează Gregory Wheeler, filosof şi informatician care lucrează la Carnegie Mellon University.

„Creierele au evoluat pentru a face corpul să funcţioneze în mediul din jur”, spune el. După părerea lui, în loc să încerce să realizeze un model al creierului izolat, experţii ar trebui mai curând să încerce să-l integreze într-un corp robotic, pentru a simula mai bine modul în care operează creierul în condiţii reale, ca un  „centru de comandă” al întregului organism.

Wheeler dă ca exemplu de corp robotic, util în acest sens, pe Shrewbot, un robot creat la Bristol Robotics Lab, Marea Britanie, inspirat dintr-un animal, chiţcanul etrusc pitic, Suncus etruscus, (cel mai mic mamifer din lume, ca greutate, cântărind doar aproximativ 1,8 g la maturitate).

Shrewbot este dotat cu „mustăţi” sensibile, ce imită vibrizele (perii senzitivi sau „mustăţile”) pe care le au pe bot multe mamifere. Semnalele captate de aceste mustăţi, înzestrate cu senzori de mare fineţe, influenţează modul în care se mişcă robotul - un proces care simulează, în mod foarte simplificat, procesul nartural prin care un animal funcţionează în mediul său de viaţă, în funcţie de semnalele senzoriale pe care le primeşte din mediu. 

Prin urmare, proiectul fabricării unei creaţii artificiale care să imite convingător funcţionarea creierului uman este cu adevărat una dintre cele mai îndrăzneţe intenţii umane. Va fi nevoie de tot entuziasmul şi priceperea cercetătorilor, de fonduri uriaşe şi chiar de o mare doză de nebunie creatoare, de extravaganţă inspirată, pentru a susţine aceste eforturi, „miracolul” ştiinţific necesar pentru a descifra întreaga enigmă a acestor miracole ale evoluţiei - creierul uman şi mintea umană.

Cartea Recordurilor 2013 – superlativele lumii în care trăim

Istoria umanităţii este o istorie a recordurilor, iar legendele din întreaga lume atestă că oamenii au încercat dintotdeauna să realizeze lucruri fără precedent. Astăzi, cele mai importante performanţe ale oamenilor sunt reunite anual în Cartea Recordurilor Guinness, una dintre cele mai citite cărţi din lume. Organizaţia „Guinness World Records” a devenit principala autoritate la nivel mondial ce atestă, verifică şi certifică recordurile mondiale stabilite într-un număr uriaş de domenii. Puţină lume ştie, însă, că această instituţie îşi datorează existenţa unei întâmplări inedite în care protagonistul principal era un ploier auriu (Pluvialis apricaria).

Cum a apărut Cartea Recordurilor?

Pe 10 noiembrie 1951, directorul fabricii de bere Guinness de la acea vreme, Hugh Beaver, se afla la vânătoare alături de prietenii săi în Irlanda. După finalizarea partidei de vânătoare, Beaver a intrat într-o dispută verbală cu amicii săi pe tema vânatului cu pene. Beaver susţinea că cea mai rapidă pasăre vânată în Europa este ploierul auriu, însă prietenii săi nu erau de acord. În acea seară, Beaver şi-a dat seama că nu poate găsi răspunsul la întrebarea sa în enciclopedii şi că, foarte probabil, acelaşi lucru este valabil în cazul a numeroase alte dispute între prieteni. De aceea, şeful Guinness s-a gândit că o carte în care să se găsească răspunsurile la întrebările de acest tip ar avea şanse să devină populară.

Printre angajaţii fabricii de bere Guinness se număra şi Christopher Chataway, un atlet care se împrietenise cu gemenii Norris şi Ross McWhirter la Universitatea Oxford, cu ocazia participării la cursele de atletism. Gemenii McWhirter l-au uluit pe Chataway prin pasiunea lor pentru diferite curiozităţi despre planetă. După ce şi-au terminat studiile, cei doi fraţi au renunţat la cariera de atleţi, ajungând să deţină o editură şi o agenţie specializată în verificarea datelor şi recordurilor. Întâmplător, Norris McWhirter a fost crainicul arenei din Oxford la evenimentul din 1954 în care Roger Bannister a reuşit să alerge o milă în mai puţin de 4 minute, doborând o barieră psihologică şi totodată recordul mondial. Reuşita atletului a readus în atenţia publicului recordurile mondiale, astfel că Beaver a fost convins că ideea sa are şanse de reuşită, motiv pentru care a comandat publicarea primei ediţii a Cărţii Recordurilor Guinness. Legenda spune că decizia a fost luată după ce fraţii McWhirter au răspuns imediat la întrebarea ce le fusese adresată de Beaver pentru a-i testa: care este limba cu cele mai puţine verbe neregulate? Răspunsul oferit de cei doi gemeni era cel corect: turca.

În august 1954, gemenii McWhirter au lansat prima ediţie a „The Guinness Book of Records”, tipărind 1.000 de exemplare ce au fost distribuite gratuit. După un an, pe 27 august 1955, Cartea Recordurilor era lansată în librării într-o ediţie de 197 de pagini. Spre surprinderea fraţilor McWhirter, cartea a ajuns până la Crăciun să ocupe prima poziţie în clasamentul vânzărilor din Marea Britanie. „Era doar un instrument de marketing, nu mă aşteptam să producă bani”, a comentat Hugh Beaver.

Cartea a continuat să se bucure de succes după publicarea mai multor ediţii, iar în timp Guinness a hotărât ca fiecare ediţie nouă din „Cartea Recordurilor” să fie publicată în luna octombrie a fiecărui an, astfel încât să fie disponibilă în perioada cumpărăturilor pentru Crăciun.

De-a lungul timpului, Cartea Recordurilor Guinness a fost vândută în 120 de milioane de copii în peste 100 de ţări, stabilind ea însăşi un record pentru „cea mai bine vândută carte al cărei conţinut este protejat de drepturi de autor” (fiind depăşită în vânzările totale de Biblie, Coran şi de Micuţa Carte Roşie a lui Mao Zedong).

Mai multe superlative ce au apărut pentru prima dată în paginile Cărţii Recordurilor acum aproape 60 de ani se menţin până astăzi. Cea mai mare clădire de birouri din lume continuă să fie Pentagonul, finalizat în 1943, iar cel mai înalt om care a trăit vreodată este tot Robert Pershing Wadlow, un american ce măsura 2,72 metri în 1940. 

Anual, organizaţia Guinness World Records studiază aproximativ 50.000 de cereri de recunoaştere a unui nou record, iar în total organizaţia găzduieşte în baza sa de date aproximativ 40.000 de recorduri. Dintre acestea, anual sunt publicate în Cartea Recordurilor aproximativ 4.000 de recorduri.

Iată câteva dintre superlativele evidenţiate în Cartea Recordurilor 2013:

Cel mai îndepărtat obiect realizat de om este Voyager 1: naveta lansată în 1977 pentru a studia sistemul solar se găseşte la aproximativ 18.625.000.000 kilometri de Soare. Voyager poartă la bord un disc placat cu aur pe care sunt imprimate imagini şi sunete menite să dea o idee civilizaţiilor extraterestre asupra a ceea ce există pe Pământ, asupra naturii şi civilizaţiei terestre.

Cea mai mare distanţă de Terra la care au călătorit oamenii este de 400.171 de kilometri. Reuşita aparţine astronauţilor americani Jim Lovell, Jack Swigert şi Fred Haise, membrii misiunii Apollo 13 atingând punctul record în data de 15 aprilie 1970. 

Cel mai mic ecosistem din lume a fost descoperit în octombrie 2008, fiind primul ecosistem identificat pe Terra în care trăieşte o singură specie. Bacteria Desulforudis audaxviator a fost descoperită la 2,8 kilometri adâncime în mina Mponeng din Africa de Sud. Bacteria trăieşte într-o izolare totală, în întuneric, la temperaturi de aproximativ 60 de grade Celsius.

Cel mai mare copac din punct de vedere al volumului este Generalul Sherman, un sequoia gigant ce măsoară aproximativ 1.487 metri cubi. 

Copacul cu cele mai multe inele de creştere a fost Prometheus, un copac din specia Pinus longaeva tăiat în 1963 în Mount Wheeler, Nevada, SUA. Specialiştii au numărat 4.867 de inele.

Cel mai „bătrân” copac viu este Old Tjikko, un molid ce creşte la 910 metri altitudine pe muntele Fulufjället din Suedia. Studiile cu radiocarbon au arătat că rădăcinile sale cresc de acum 9.550 de ani. Trunchiul de copac rezistă aproximativ 600 de ani, însă rădăcinile continuă să trăiască şi produc un trunchi nou după moartea acestuia.

Cel mai mare animal care a trăit vreodată este contemporan cu noi: balena albastră măsoară 24 metri în lungime, cântăreşte 160 de tone şi are inima de dimensiunile unui automobil. În cazul unui animal terestru, limita maximă teoretică a greutăţii pe care acesta o poate avea este de aproximativ 100 de tone. Dovezile fosile arată că cel mai mare animal terestru descoperit până acum esteArgentinosaurus, un erbivor care cântărea 70-100 de tone şi care a trăit acum aproximativ 95 de milioane de ani.

Cele mai mari testicule aparţin tot speciei Balaenoptera musculus - balena albastră. Acestea pot depăşi în dimensiuni 75 de centimetri şi cântăresc până la 45 de kilograme fiecare. La balene, testiculele sunt de regulă interne, astfel că pot fi văzute doar la exemplarele decedate.

Cel mai scund om de pe Pământ este nepalezul Chandra Bahadur Dangi, în vârstă de 72 de ani, ce măsoară 54,6 centimetri. Originar din Reemkholi, un sat izolat din munţii Nepalului, Chandra este totodată cel mai scund om care a trăit vreodată a cărui înălţime a fost verificată incontestabil.

Persoana care a trăit cel mai mult a fost Jeanne Louise Calment, din Franţa – 122 de ani şi 164 de zile (1875-1997). Jeanne a dus o viaţă foarte activă, apucându-se de scrimă la vârsta de 85 de ani şi continuând să meargă cu bicicleta şi la 100 de ani. Secretele longevităţii sale constau în uleiul de măsline, ciocolata şi vinul de Porto. Centenara s-a lăsat de fumat la vârsta de 120 de ani.

Cea mai mare adâncime atinsă de un scafandru este 318,2 metri, reuşita aparţinându-i sud-africanului Nuno Gomes. Recordul a fost stabilit pe 10 iunie 2005 în Marea Roşie. Cea mai mare adâncime atinsă de un submarin militar este de 1 kilometru, reuşita aparţinând submarinului rus K-278.

Cea mai bogată familie din istorie este familia Rothschild, o dinastie care a fondat bănci şi instituţii financiare în Europa secolului al XVIII-lea. Renumiţi pentru discreţia lor, dar şi pentru eforturile filantropice, membrii familiei Rotschild deţin o avere ce, însumată, valorează mai mult de 1 trilion de dolari.

Cea mai scumpă fotografie din istorie este "Rhein II" (1999), realizată de fotograful german Andreas Gursky. Aceasta a fost vândută în cadrul unei licitaţii organizate de Christie’s în 2011 pentru suma de 4.338.500 de dolari. Cumpărătorul este anonim.

Oraşul cu cele mai multe clădiri de tip zgârie-nori este Hong Kong. În 2010 existau cel puţin 2.354 de clădiri ce depăşeau înălţimea de 100 de metri, având o înălţime combinată de aproximativ 330 de kilometri.

Cel mai scurt război din istorie a avut loc pe 27 august 1896 între Marea Britanie şi Zanzibar (acum parte a Tanzaniei). Cele două ţări au început conflictul la ora 09:00, acesta încheindu-se la 09:45 cu 500 de victime de partea Zanzibarului. Conducătorul acestei ţări, Sultanul Khalid, s-a refugiat la consulatul german.

Lunetistul care a făcut cele mai multe victime în secolul al XXI-lea este Chris Kyle. Americanul, supranumit „Diavolul din Ramadi” de către irakieni, a ucis 160 de adversari.

Singura persoană care a supravieţuit după două atacuri nucleare a fost Tsutomu Yamaguchi. Japonezul se afla în Hiroshima pe 6 august 1945, când americanii au lansat bomba atomică peste oraş. După ce a suferit arsuri pe partea superioară a corpului, Tsutomu s-a întors în oraşul său de baştină, Nagasaki, pe 8 august. O zi mai târziu, americanii au atacat oraşul cu bomba nucleară „Fat Man”, iar Tsutomu a supravieţuit în mod miraculos cu răni minore. În ambele oraşe Tsutomu s-a aflat la mai puţin de 3 kilometri de „ground zero”, punctul în care a fost detonată bomba. Japonezul a murit pe 4 ianuarie 2010 la vârsta de 93 de ani.

Cea mai îndelungată perioadă petrecută de un om fără a consuma alimente solide este de 382 de zile. Britanicul Angus Barbieri a trăit consumând doar ceai, cafea, apă, apă minerală şi vitamine când a fost internat în spitalul Maryland între iunie 1965 şi iulie 1966. În acea perioadă, greutatea lui a scăzut de la 214 kilograme la 80,74 kilograme.

Cel mai lung tren a măsurat 7,35 kilometri în lungime, fiind compus din 682 de vagoane de minereu. Trenul ce aparţinea de compana BHP Iron Ore (Australia) s-a deplasat cu ajutorul a opt locomotive diesel, traversând pe 21 iunie 2001 cei 275 de kilometri ce despart minele Newman şi Yandi de Port Hedland, în vestul Australiei.

Cel mai vechi drum încă în uz este Via Appia, păstrându-se până astăzi numeroase porţiuni ce datează din 312 î.e.n., atunci când această rută a fost realizată de către romani pentru a lega Roma de Brindisi. Astăzi, anumite porţiuni din apropiere de Roma sunt folosite de către ciclişti, iar în Velletri italienii conduc automobile peste porţiuni pavate de romani.

Cel mai mare vas de croazieră din lume este Allure of the Seas, acesta măsurând 362 de metri în lungime, 66 de metri în lăţime şi cântărind 225.282 tone. Vasul este dotat cu 16 punţi şi poate găzdui 6.318 pasageri.

Akhal Teke: probabil cel mai frumos cal din lume

Republica Turkmenistan din prezent este una dintre republicile ex-sovietice situate în Asia Centrală. Ţară cu o istorie veche şi o cultură originală şi interesantă, Turkmenia sau Turkmenistanul, cum mai este denumită, este cunoscută în rândul iubitorilor de cai pentru rasa ei naţională, superbii cai Akhal Teke. Aceşti cai cu calităţi remarcabile, dublate de o frumuseţe unică, sunt printre cele mai vechi şi mai rase pure de cai din întreaga lume. Contemplarea lor te duce cu gândul la animale aparţinânt altor lumi, altor universuri. După cum spun şi cunoscătorii, caii Akhal Teke sunt probabil cei mai frumoşi din lume.

Caii Massageţilor?

 

„Atunci au apărut zece dintre caii sacri, cărora li se mai spune şi Nisaeani, toţi împodobiţi cu hamuri strălucitoare. Veneau din marile câmpii Nisaeane din ţinuturile mezilor, unde sunt cai nemaivăzuţi altundeva”      (Herodot – Historia)

 

Considerat de mulţi oameni mai elegant şi chiar mai frumos decât calul pur-sânge arab, Akhal Teke este cu adevărat imaginea unui cal care nu va fi uitat niciodată de cel care îl vede pentru prima dată în realitate. Akhal Teke este o rasă de cai a cărei vechime depăşeşte 3 000 de ani.

 

Este descendentul direct al cailor de luptă ai temuţilor şi misterioşilor Massageţi (Geţii cei Mari, triburi gete ajunse până în Asia Centrală), Bactrieni şi Alani. În Persia Antică, aceşti cai erau cunoscuţi sub numele de cai Nisaeani, iar romanii le-au spus câteva sute de ani mai târziu, caii parţilor. În secolul doi înainte de Hristos, istoricul roman Oppian scria astfel despre ei:

 

„Aceşti cai, demni de cei mai puternici regi, au o înfăţişare uluitor de frumoasă, se mişcă lin sub călăreţ, şi nu acceptă uşor pedepsele. Capul lor are un profil aproape roman, iar coamele lor aurii zboară maiestuos în bătaia vântului”.

După studierea celor mai elocvente dovezi arheologice şi istorice, specialişti precum V. Firsov, K. Gorelev, V.Witt, E. Erşova sau M. Belonogov au ajuns la concluzia că rasa de cai Akhal Teke este o ramură a străvechilor cai de galop, care a evoluat independent, izolată în stepele şi deşerturile Turkmeniei de astăzi. Astfel selecţionat de un mediu natural ostil, precum şi de cerinţele oamenilor de atunci, calul Akhal Teke nu se compară cu nicio altă rasă de cai în viteză, rezistenţă, forţă şi frumuseţea înfăţişării.

 

Mediul în care a fost selecţionat -  deşertul şi stepele turkmene, cu mari variaţii de temperatură, a avut un rol important în stabilirea calităţilor sale unice.

 

Vechimea considerabilă a rasei nu poate face obiectul niciunei dispute în acest sens, dar niciun specialist din trecut sau prezent nu a putut explica apariţia unui astfel de cal în inima Asiei Centrale.

 

Înfăţişarea sa neobişnuită, nu este deloc asemănătoare cu cea a ecvidelor străvechi precum tarpanul sau calul lui Przewalski. În cazul acesta, teoria conform căreia acest cal provine din afara teritoriului unde a fost descris prima dată în Antichitate, merită luată în consideraţie cu atât mai mult cu cât recent, au fost descoperite în Munţii Altai mai multe fosile ale unor cai asemănători cu Akhal Teke.

În literatura de specialitate modernă care vizează aceşti cai există numeroase dovezi palpabile conform cărora caii Akhal Teke au fost folosiţi la crearea unor rase cu mult mai celebre precum pur-sângele arab, pur-sângele englez, precum şi la ameliorarea raselor locale de cai din Rusia, Europa şi Orientul Mijlociu.

 

După cum afirma şi profesorul V. Witt calul Akhal Teke „posedă ultimile picături de sânge valoros din care au fost selectate rasele de călărie de astăzi”.

 

De la turkmeni la ruşi

 

În perioada Evului Mediu caii care au adus gloria civilizaţiilor antice care s-au succesat în Asia Centrală, au ajuns treptat să în posesia triburilor turkmene coborâte în regiunea Horezmului dinspre Munţii Altai. Aceste neamuri de călăreţi au înţeles imediat valoarea cailor Nisaeani şi s-au ocupat pentru următoarele secole de creşterea şi de selecţionarea lor după criterii proprii.

 

După ce Rusia Imperială a anexat hanatul Turkmen în anul 1881, caii turkmenilor au devenit caii Akhal Teke, de la numele turkmenilor din triburile Teke şi oaza Akhal de la poalele Munţilor Kopet Dag. În mod tradiţional, o familie de turkmeni creştea câte un singur cal, acesta având aproape statutul unui membru al  familiei.

 

Calul era ţinut în casă sau în cort, şi încă de când era un mic mânz crestea înconjurat de dragostea şi grija tuturor. Era hrănit numai cu hrană de calitate, lucernă verde, ovăz, miere, curmale şi chiar un fel de găluşte speciale din grâu şi seu de oaie. După cum spune un proverb turkmen:

 

„Cel care creşte un cal bun şi frumos, ajunge repede jigărit ca un câine”!

 

Însă calul îşi va răsplăti definitiv stăpânul cu devoţiune maximă. Bănuitor, chiar agresiv cu străinii, calul Akhal Teke îşi va dărui inima doar prietenului şi stăpânului său. Rasa cabalină a demonstrat de-a lungul timpului că posedă cu adevărat calităţi legendare.

După cum notează şi un participant la bătălia de la Geok Tepe dintre trupele imperiale ruse şi triburile turkmene:

 

„Am văzut uimit un superb armăsar Akhal Teke rănit serios de o lovitură de sabie. Totuşi acest exemplar magnific, căra două pături grele şi era călărit de trei războinici Teke. În aceste condiţii armăsarul a reuşit să galopeze în viteză, lăsând cu mult în urmă cetele de cazaci care îl urmăreau călare. Spre admiraţia tuturor, armăsarul a reuşit să-i facă astfel scăpaţi pe cei trei rebeli turkmeni”.

 

Caii turkmenilor, renumiţi pentru viteza lor excepţională, forţă şi frumuseţe, au atras rapid atenţia aristocraţilor ruşi, în rândul cărora, aceşti argamak, cum erau denumiţi, erau preţuiţi ca nicio altă rasă de cai. Visul oricărui prinţ rus era acela de a avea un armăsar argamak. De fapt, caii turkmenilor au stat la baza ameliorării calului de Don şi a calului Orlov.

 

În aceste condiţii, exportul cailor din Turkmanistanul anexat a continuat să curgă spre Rusia Ţaristă. În prima jumătate a secolului 19, armăsarii argamak constituiau deja o treime din armăsarii de prăsilă din Rusia. După anexarea hanatului turkmen toţi crescătorii pasionaţi şi colecţionarii de cai rari s-au familiarizat cu noua rasă descoperită, devenind admiratori deschişi ai acesteia.

Generalul Kuropatkin, numit guvernator al Turkmenistanului a construit pe cheltuiala proprie Ferma de Stat a Regiunii Transcaspica şi a invitat specialişti ruşi să lucreze acolo. A fost momentul în care Akhal Teke a început să fie selecţionat drept rasă de curse. Caii produşi în grajdurile generalului rus au ajuns să fie remarcaţi în expoziţii de profil din Kiev, Pyatigorsk şi chiar Paris, provocând senzaţie între cunoscătorii care cheltuiau sume enorme pentru cumpărarea armăsarilor şi iepelor de rasă pură.

 

Un spirit viu şi legendar 

 

„Pare că este o îmbinare dintre un ghepard, un şoim şi un şarpe” Irina Khienkina, expert în rasa Akhal Teke

 

Comparaţia de mai sus nu este deloc lipsită de temei. Între caii de alte rase, Akhal Teke pare o creatură din altă lume. Impresionează vizual prin rafinamentul liniilor şi supleţe.

Portrul şi descrierea făcut unui armăsar auriu pe nume Sardar, în cadrul unei expoziţii din anul 1882 a rămas parte integrantă a standardului modern al acestei rase:

 

„Are o conformaţie corporală unică. Un spate lung, umeri înalţi, torace adânc, piept înalt şi îngust, picioare lungi şi subţiri cu tendoane definite, musculatură puternică fără a fi grea. Acest Akhal Teke pare o reminiscenţă cabalină a celui mai iute animal, ghepardul. Flexibilitatea şi netezimea mişcărilor şi gâtul deosebit de înalt trimit cu gândul la un şarpe cobra gata să atace. Maiestuozitatea şi mişcarea sa mândră în galop crează iluzia unui vultur întrupat într-un armăsar. Are o conformaţie şi proporţii corporale nemaiîntâlnite la alte rase. Capul mic şi elegant este aşezat pe gât într-un unghi specific rasei”.

Originalitatea rasei se datorează în bună măsură formei capului care este uşor şi uscat, cu o fizionomie alungită dar rafinată. Urechile fine şi lungi şi expresia ochilor aduc deseori cu atitudinea unei păsări de pradă.

O altă caracteristică a rasei rezidă în coama scurtă, la unele exemplare fiind aproape inexistentă. Un Akhal Teke tipic măsoară în medie între 147-163 cm. la nivelul umerilor şi se prezintă în mai multe culori precum negru, murg, alb. Cu toate acestea, conform descrierilor autorilor antici, caii Nisaeani erau invariabil de culoare galbenă.

Şi în prezent majoritatea exemplarelor de Akhal Teke prezintă numeroase nuanţe de galben şi mai ales acel blond-alb aproape metalizat denumit cremello, culoare întâlnită doar la această rasă.

Turkmenii au fost dintotdeauna interesaţi de cursele de cai. În plus viteza în regim de rezistenţă a fost dintotdeauna cea mai apreciată calitate a unui cal de război.

Prin urmare, aceşti războinici nomazi şi-au selecţionat caii pe baza acestei cerinţe. Timpurile moderne au venit pentru caii Akhal Teke cu noi provocări. Astăzi un cal de călărie este în primul rând un cal de cursă sau de obstacole. Cea mai veche rasă de profil excelează din plin la ambele capitole ţinând cont că armăsarii şi iepele de rasă pură ale turkmenilor au stabilit numeroase recorduri în ambele categorii.

 

Exemplare precum Avsent, Arab, Abakan, Sardar, Arguvan, Dombai, Man, Arslan, Kovum, Karamashal, Tarlan, Maksut, Zabeg, Peikam, Galambiya, Bugar sau Perepel au scris istoria modernă a rasei prin recordurile stabilite şi cursele câştigate.

 

În anul 1935 un grup de călăreţi turkmeni a străbătut distanţa dintre Ashabad şi Moscova în 84 de zile, incluzând  străbaterea în doar 3 zile a unei porţiuni de deşert fără apă, lungă de peste 378 kilometri. În anul 1955, armăsarul Tarlan a câştigat o cursă de anduranţă, lungă de 500 kilometri, cursă la care au participat cai din opt rase diferite.

La ora actuală în întreaga lume trăiesc doar 3.500 cai Akhal Teke de rasă pură, majoritatea în Turkmenistan şi Federaţia Rusă. Pentru a păstra puritatea rasei, începând in anul 1975 s-a luat decizia închiderii cărţilor de origine. Astăzi, calul Akhal Teke împarte cu câinele ciobănesc Alabai titlul de animal naţional al Turkmenistanului. Şi pentru mulţi oameni rămâne cu adevărat cel mai frumos cal din lume.