Friday, August 9, 2013
Mitul celor 9 luni: cât durează sarcina la om?
Contrar convingerilor majorităţii oamenilor, durata sarcinii la specia umană este foarte variabilă, iar aceste variaţii pot fi neaşteptat de mari – până la 5 săptămâni, după cum arată un studiu recent.
În studiul publicat în Human Reproduction, cercetătorii prezintă o concluzie surpinzătoare pentru mulţi: ideea că perioada de gestaţie la om ar fi de 9 luni, cu o variaţie de doar câteva zile, cum se crede îndeobşte, este eronată. În realitate, durata sarcinii poate varia, în mod natural, cu până la 5 săptămâni.
În mod obişnuit, data naşterii se calculează pe baza datei la care a început ultima menstruaţie, adăugându-se la această dată 280 de zile.
Totuşi, doar 4% dintre femei nasc după 280 de zile de la data ultimei menstruaţii şi numai 70% nasc în următoarele 10 zile, chiar şi atunci când data naşterii este estimată mai precis, cu ajutorul ecografiei.
Acum, pentru prima dată, o echipă de specialişti americani, din cadrul National Institute of Environmental Health Sciences, a putut stabili momentul precis în care o femeie ovulează şi momentul în care ovulul fertilizat se implantează în uter, în cazul unei sarcini survenite natural, şi au urmărit sarcina pâna la momentul naşterii. În acest mod, au putut stabili duratele precise a 125 de sarcini.
Iată câteva dintre concluziile lor:
durata medie a intervalului dintre ovulaţie şi naştere a fost de 268 de zile (38 de săptămâni şi 2 zile).
totuşi, după excluderea a 6 sarcini care s-au finalizat cu naşteri premature, au constatat că lungimea perioadelor de sarcină varia cu până la 37 de zile.
femeile mai în vârstă tind să nască mai târziu, fiecare an în plus corespunzând, în medie, unei zile în plus de durată a sarcinii.
femeile care au avut ele însele o greutate mai mare când s-au născut tind să aibă sarcini cu durată mai lungă
durata sarcinilor la una şi aceeaşi femeie tinde să fie constantă.
Până acum, deşi se cunoştea faptul că sarcina poate varia ca durată, variaţiile erau atribuite, în cea mai mare parte, erorilor de estimare a vârstei sarcinii. Însă cercetătorii americani afirmă că au măsurat foarte precis durata sarcinii, de la ovulaţie până la naştere, şi totuşi au găsit că există variaţii foarte mari, de peste 5 săptămâni – un rezultat atât de surprinzător, încât cercetătorii s-au declarat ei înşişi fascinaţi de descoperire.
Posibilitatea ca durata sarcinii să varieze în mod natural a fost puţin studiată, deoarece până acum era imposibil să fie diferenţiate erorile de calcul de variabilitatea naturală, de vreme ce nu se putea măsura absolut precis vârsta embrionului.
Cercetătorii americani au reuşit să urmăreasca precis evoluţia sarcinii analizând nivelul a trei hormoni din mostre de urină provenite de la femei gravide care luaseră parte anterior la un alt studiu, North Carolina Early Pregnancy Study, care a avut loc între anii 1982-1985.
Folosind datele din acest studiu, referitoare la nivelul de hormoni din urină, cercetătorii au putut identifica momentul în care fiecare femeie a rămas gravidă.
Cei 3 hormoni analizaţi – hCG (gonadotropina corionică umană), estron-3-glucoronida şi pregnanediol-3-glucoronida – prezintă variaţii specifice ale concentraţiei lor în urină, care pot indica momentul în care organismul femeiii intră în starea de graviditate.
În 2010, cercetătorii au contactat femeile care participaseră la studiul din anii 1980 şi le-au cerut detalii despre modul în care decursese naşterea. Au exclus cazurile în care fusese vorba despre naşteri provocate sau despre operaţii cezariene programate (care afectează durata naturală a sarcinii), ca şi pe cele în care femeile fuseseră expuse la dietilstilbestrol – un compus chimic care afectează sistemul endocrin şi scurtează durata sarcinii. În acest mod, au calculat durata naturală a 125 de sarcini.
Deşi cercetătorii afirmă că este prea devreme pentru a face recomandări clinice pe baza acestor rezultate, fiind necesare şi alte studii în domeniu, ei consideră totuşi că trebuie reţinut faptul că durata sarcinii la om prezintă o variabilitate mult mai mare decât se credea, iar medicii ar trebui să aibă în vedere şi acest lucru atunci când decid dacă să intervină sau nu în desfăşurarea unei sarcini.
Cum ne ajută creierul să citim?
După ce au analizat mai multe scanări ale creierului şi teste de lectură, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că cititul este o activitate la care contribuie mai multe zone din creier.
Noua constatare va veni în ajutorul oamenilor care au dificultăţi de citire. Potrivit descoperirii se pare că aceştia vor avea nevoie să îşi antreneze doar o anumită parte din creier pentru a-şi perfecţiona tehnica de lecturare.
„Cititul este o sarcină complexă. Nu există o singură regiune din creier care să poată asigura acest proces”, a explicat Qinghua He, cercetător în cadrul USC Brain and Creativity Institute
În studiu, oamenii de ştiinţă au analizat corelaţia dintre capacitatea de lecturare şi structura creierului. Pentru realizarea cercetării oamenii de ştiinţă au scanat creierii a 200 de participanţi folosind tehnici de imagistică prin rezonanţă magnetică (RMN).
Pentru a elimina factorii externi ce ar fi putut influenţa rezultatele studiului, oamenii de ştiinţă au ales participanţi care aveau vârste similare, cu acelaşi nivel de educaţie (studenţi) şi care erau dreptaci
Iniţial, în studiu au fost colectate date pentru mai multe teste de citire, pe un eşantion de 400 de indivizi. Aceste teste explorau trei aspecte legate de citit: capacitatea de decodificare fonologica, asocierea dintre forme şi sunete şi viteza de citire cu voce tare.
Rezultatele au indicat că toate aceste aspecte menţionate mai sus erau asociate cu volumul de materie cenuşie (numărul de neuroni) din diferite părţi ale creierului.
Analiza RMN a arătat că abilitatea de decodare fonologică era puternic conectată cu volumul de materie cenuşie din lobul parietal superior, pe când asocierea dintre forme şi sunete era asociată cu hipocampul şi cerebelul, iar viteza de citire era legată de o varietate de zone din creier.
„Rezultatele studiului nostru sugerează că lecturarea constă în capacităţi unice, fiind susţinută de sisteme neuronale distincte care sunt relativ independente de capacităţile cognitive generale”, a declarat cercetătorul Gui Xue.
De ce are iepurele coada albă?
Văzuţi din spate, majoritatea iepurilor au, dacă nu toată, măcar o parte din coadă albă. Deşi, ar părea că această pată ar atrage mai uşor atenţia prădătorilor, specialiştii au ajuns la concluzia că, de fapt, ea îi induce pe aceştia în eroare.
În timp ce se plimba printr-un parc, cercetătorul Dirk Semmann de la Universitatea din Gottingen a observat un iepure cu coada albă care fugea. Atunci când iepurele schimba direcţia rapid şi pe neaşteptate, pata albă, pe care o urmărea cercetătorul, dispărea la fiecare schimbare de direcţie, inducându-l în eroare pe privitor.
Semmann a presupus că această pată albă de pe coadă reprezintă un avantaj evolutiv, „altfel nu ar avea ce să caute acolo”, a explicat acesta. Pentru a testa teoria, el şi colegii săi au creat un joc video în care 24 de subiecţi umani au fost puşi să urmărească fie un punct alb, fie un punct negru, care simulau un iepure ce fugea de un prădător.
Iepurii vizuali luau curbe bruşte la dreapta şi la stânga, un comportament tipic pentru aceste animale atunci când vor să scape de prădători. În timpul acestor curbe, subiecţii erau rugaţi să indice în ce direcţie considerau că urma să se îndrepte animalele.
„Am descoperit diferenţe semnificative…atunci când coada albă era prezentă, participanţii dădeau mai multe răspunsuri incorecte, făceau mai multe greşeli”, a declarat Semmann.
Acum, cercetătorul speră că în viitor va putea să realizeze alte experimente în care să urmărească iepuri adevăraţi în sălbăticie.
Subscribe to:
Posts (Atom)