„Băieţii mamei”: orcile femele „intră la menopauză” pentru a avea grijă de fiii lor adulţi

Orcile sunt printre puţinele specii de mamifere la care există menopauza, iar cauza acestui fenomen era un mister. Acum oamenii de ştiinţă au descoperit însă o corelaţie surprinzătoare, care sugerează că femelele acestei specii încetează să se mai reproducă pentru a mări şansele de supravieţuire ale descendenţilor lor adulţi, în special ale masculilor.

Dintre toate speciile de mamifere non-umane, orcile au cea mai lungă menopauză, din ceea ce se ştie până în prezent. Fenomenul menopauzei, în general, este o raritate în lumea mamiferelor: la foarte puţine specii (printre care şi omul) femelele devin inapte pentru reproducere cu mult timp înainte de sfârşitul vieţii.

Orcile femele încetează să se mai reproducă după vârsta de 30 sau 40 de ani, dar pot trăi şi peste 90 de ani.

O echipă de oameni de ştiinţă britanici şi canadieni, care a analizat datele adunate în 36 de ani de studii privind două populaţii de orci din Pacificul de Nord, a descoperit, cu această ocazie, un lucru surprinzător: cu cât o femelă trăieşte mai mult după ce a încetat să se reproducă, cu atât sunt mai mari şansele de supravieţuire ale descendenţilor ei de sex masculin.

În cazul unui mascul adult cu vârsta de peste 30 de ani, moartea mamei sale sporea de 14 ori şansele lui de a muri în anul următor.

Şi femelele rămân legate de mamele lor, dar sunt mult mai puţin dependente. Moartea mamei ei măreşte de numai 3 ori şansele unei femele (cu vârsta de peste 30 de ani) de a muri în următorul an.

Dr. Dan Franks, cercetător la Universitate din York, Marea Britanie, unul dintre autorii studiului publicat în jurnalul Science, afirmă: "Analiza noastră arată că masculii de orcă sunt, în mare măsură, un fel de «băieţii mamei» şi, fără ajutorul mamelor lor, se chinuie să supravieţuiască. Această nevoie de a avea grijă de fiii lor explică de ce orcile au dobândit, prin evoluţie, cea mai lungă perioadă de viaţă post-reproductivă dintre toate animalele."

Orcile trăiesc în gurpuri sociale cu o structură neobişnuită, în care fiii şi fiicele rămân alături de mamele lor toată viaţa. Teoretic, pentru a maximiza şansele de a-şi răspândi genele, mamele trebuie să-şi concentreze eforturile asupra fiilor lor.

Oamenii şi orcile se aseamănă prin faptul că au menopauze foarte lungi. Dar, în vreme ce la oameni meopauza ar fi apărut, se crede, pentru a permite femeilor să ajute la creşterea nepoţilor, mărind astfel şansele de supravieţuire ale acestora, la orci grija femelelor se concentrează asupra propriilor odrasle, în special masculii.

O femelă de urs polar înfometată provoacă un mascul la luptă pentru hrană

Schimbările produse în Arctic au început să îi uimească şi pe biologi. Luna trecută, o tânără femelă de urs polar, urmată de puiul ei, a încercat să provoace un mascul în speranţa că îi va putea fura hrana acestuia.

Deşi nu a fost o adevărată luptă, s-a putut observa disperarea mamei, gata să facă imposibilul pentru a procura hrană. Această disperare a fost provocată de topirea gheţii arctice pe care, în mod normal, urşii obişnuiesc să o folosească pentru a-şi forma aşa-zise staţii plutitoare de vânătoare. Suprafaţa acoperită de gheaţă a scăzut îngrijorător de-a lungul ultimelor decenii din cauza încălzirii zonei arctice, forţând urşii polari să locuiască pe zone mai restrânse. 

“Era cea mai slabă femelă de urs polar din câte am văzut şi avea doar un singur pui, semn că deja a pierdut un alt pui anul acesta”, a declarat biologul Ian Bullock. 

Specialiştii spun că restrângerea drastică de habitat a afectat comportamentul urşilor polari. Negăsind hrană, ei sunt supuşi unui stres imens motiv pentru care devin agresivi. 

Urşii polari intră în categoria animalelor vulnerabile, iar cei de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii estimează că, în zona arctică, populaţia nu depăşeşte 25.000 de indivizi. 

Incidentul nu este unic. Anul trecut au fost raportate trei cazuri de canibalism în rândul urşilor polari, fenomen ce a apărut tot ca urmare a încălzirii globale, responsabilă pentru restrângerea suprafeţelor de gheaţă. 

Fumătorii pasivi riscă să aibă probleme de memorie

Ştim cu toţii că ţigările dăunează grav sănătăţii şi totuşi veştile rele legate de fumat nu încetează să apară. O nouă cercetare susţine că nefumătorii care sunt expuşi în mod regulat la fumul de ţigară, riscă să aibă probleme de memorie.

Studiul, realizat de cercetătorii de la Universitatea Northumbria, a analizat relaţia dintre fumatul pasiv şi problemele de memorie. Oamenii de ştiinţă au comparat un grup de fumători cu un grup de fumători pasivi şi un altul cu nefumători (oameni care nu sunt expuşi la fum de ţigară). Astfel, s-a constat că un fumător pasiv are pierderi de memorie de 20% mai mari decât un nefumător. 

În studiu, fumători pasivi au fost cei care au trăi alături de fumători sau care au petrecut mult timp în compania unor astfel de persoane. În medie, fumătorii pasivi din studiu au fost expuşi la fumul de ţigară timp de 4 ani şi jumătate, câte 25 de ore pe săptămână. 

Cele două grupuri au fost supuse la două teste de memorie. Primul test a vizat memoria declanşată de eveniment, care presupune ca individul să îşi amintească să facă un anumit lucru atunci când apar circumstanţele specifice, de pildă să nu uite să ia un caiet când trece pe lângă o papetărie. Cel de-al doilea test se axa pe memoria declanşată de timp. Acest tip de exerciţiu a urmărit dacă subiectul şi-a amintit să facă un lucru la o anumită oră sau zi pe care o stabilise în prealabil. 

Rezultatele au subliniat faptul că persoanele care nu fumează, dar care sunt expuse la fumul de ţigară al altora, uită cu 20% mai multe lucruri comparativ cu nefumătorii. Cu toate acestea, atât nefumătorii, cât şi fumătorii pasivi s-au descurcat mult mai bine la aceste teste, în comparaţie cu fumutorii a căror memorie pare să fie afectată în proporţie de 30 de procente. 

“Descoperirile noastre sugerează că deficitul asociat cu fumatul pasiv ne afectează funcţiile cognitive. Sperăm ca această cercetare să trezească interesul pentru crearea altor studii care să ne ajute să înţelegem mai bine legătura dintre starea de sănătate şi expunere la fumul de ţigară”, a declarat coautorul studiului, dr. Tom Hibernam. 

Ce se va întâmpla când tehnologia va cunoaşte tot ce se petrece în corpul fiecărui om?

Mulţumită unui senzor portabil şi intern, în scurt timp vom putea vedea în interiorul nostru aşa cum nu am mai făcut-o niciodată, având capacitatea de a monitoriza chiar şi cele mai intime procese biologice.

În prezent există multe produse create pentru a ne monitoriza activitatea fizică cu scopul de a ne ajuta să slăbim sau să ne menţinem un stil de viaţă sănătos. Astfel, oamenii strâng baze de date personale individuale, dar la fel fac şi companiile care produc aceste mecanisme. 

Şi totuşi, se pare că ne aflăm abia într-o fază iniţială a acestui proces de monitorizare a proceselor biologice şi de stocarea a datelor referitoare la funcţionarea corpului.  

La sfârşitul acestui an, compania MC10 plănuieşte să lanseze câteva produse revoluţionare. Este vorba despre produse care pot fi lipite pe haine sau pe pantofi, purtate drept tatuaje temporare sau pur şi simplu implantate în corp. Compania spune că invenţiile vor avea capacitatea de a monitoriza nu numai ritmul cardiac ci şi activitatea cerebrală , temperatura corpului şi nivelul de hidratare. 

O altă companie, numită Proteus, va introduce un program pilot în Marea Britanie pentru crearea unui “Digital Health Feedback System” (un sistem digital care redă feedback cu privire la starea de sănătate) ce combină atât tehnologii portabile cât şi microcipuri de mărimea unui fir de nisip care ajută la transportarea unei pastile prin corpul uman. Alimentat de fluidele din stomacul “gazdei”, un astfel de microcip emite semnale preluate eliberate de un senzor exterior, captând date vitale. 

Sano Intelligence, o altă companie, încearcă să obţină informaţii permanente despre fluxul sanguin prin intermediul unor senzori, de mărimea unor vârfuri de ace, ataşaţi pe plasturi.

Aceste companii urmăresc să adune o bază de date de la utilizatori anonimi pentru a putea înţelege patternurile de sănătate tipice pentru o anumită populaţie, cu scopul de a revoluţiona medicina. Totuşi, momentan nu se cunosc condiţiile în fiecare om va ceda datele personale pentru a ajuta la crearea unui produs. 

Pe de altă parte, există şi alte moduri în care împărtăşirea acestor date ar putea ajuta în cercetările medicale. Linda Avey, cofondatorul companiei de genetică 23andMe, lucrează la un nou proiect numit Curious. Programul vizează oamenii care suferă de boli greu de diagnosticat, suferinzi de oboseală cronică, lupus sau fibromialgie şi urmăreşte să îi convingă pe aceştia să îşi împărtăşească simptomele şi alte date personale corelate cu starea de sănătate. Ei ar putea să divulge informaţii biologice stocate de dispozitive, dar şi alte obiceiuri legate de stilul de viaţă. Condusă în mod corect, cercetarea ar ajuta la găsirea unor noi informaţii cu privire la diagnosticarea şi tratarea bolilor. 

Chipul unui criminal necunoscut ar putea fi schiţat „citind” informaţiile date de gene

Aspectul general al feţei este determinat de numai 5 gene, indică un studiu realizat în Olanda. Cercetătorii cred că descoperirea ar putea fi, cândva, foarte utilă în criminalistică: pe baza materialul genetic din probele biologice recoltate de la locul faptei, s-ar putea stabili cum arată posibilii autori ai infracţiunii.

Oamenii de ştiinţă de la Centrul Medical al Universităţii Erasmus din Rotterdam, Olanda, au studiat caracteristicile specifice ale trăsăturilor feţelor umane, folosind fotografii şi imagini obţinute prin rezonanţă magnetică. Ulterior, au asociat modelele observate cu rezultatele unor analize ADN, pentru aproape 10.000 de persoane.

Au fost astfel identificate 5 regiuni ale genomului, asociate cu diferite tipuri de trăsături ale feţei, sugerând implicarea a 5 gene specifice.

Una dintre aceste gene, PAX3, este asociată cu o lăţime neobişnuită a nasului. O alta, PRDM16, ar fi implicată, se crede, în apariţia unor defecte faciale, printre care despicarea buzei superioare şi a cerului gurii, din cauza unui defect genetic care împiedică sudarea celor două jumătăţi în timpul vieţii intrauterine.

Aceşti primi paşi în domeniul explorării genetice a morfologiei feţelor umane ar putea duce cu timpul la utilizări practice de mare importanţă, de exemplu în criminalistică.

Profesorul Manfred Kayser, conducătorul studiului, crede că, în viitor, ar putea fi posibilă realizarea unui "portret-fantomă" al unui infractor pornind de la analiza ADN a materialui biologic colectat de specialişti. Deja este posibil să se afle, cu un grad destul de mare de precizie, cu ajutorul analizei ADN, ce culoare aveau ochii şi părul unui infractor necunoscut.

Patru noi specii de lilieci cu o înfăţişare bizară au fost descoperite în Africa

Cercetătorii au identificat în estul Africii patru noi specii de lilieci potcoavă, ce se deosebesc prin nasul mare, de o formă ciudată.

Iniţial, cercetătorii au crezut că toate cele patru specii erau, de fapt, Rhinolophus hildebrandtii, liliacul potcoavă descoperit în 1878. Analizând cu atenţie frecvenţele semnalelor de ecolocaţie ale liliecilor, cercetătorii şi-au dat seama că identificarea iniţială a fost greşită.

Oamenii de ştiinţă conduşi de Peter J. Taylor, profesor la Universitatea Venda din Africa de Sud, au descoperit că era, într-adevăr, vorba de patru specii criptice, ce nu puteau fi diferenţiate morfologic de R. hildebrandtii, dar care prezentau diferenţe ale ADN-ului şi ale semnalelor de ecolocaţie. Pentru că speciile criptice nu pot fi identificate pe baza trăsăturilor fizice, cercetătorii trebuie să apeleze la ajutorul geneticii pentru a descoperi specii noi.

Liliecii cu potcoavă prezintă o structură nazală specifică, un pliu în formă de potcoavă de la care i se trage numele. Dacă majoritatea liliecilor emit ultrasunete din gură, aceşti lilieci adună ultrasunetele în „potcoavă”, emiţând semnalele de ecolocaţie din nas. Cercetările au arătat că forma potcoavei permite liliecilor să concentreze ultrasunetele într-un fascicul direcţionat.

Speciile proaspăt descoperite sunt Rhinolophus cohenae (liliacul cu potcoavă al lui Cohen), descoperit în provincia Mpumalanga din Africa de Sud, Rhinolophus mabuensis, descoperit în apropiere de muntele Mabu din nordul Mozambicului, Rhinolophus smithersi, ce trăieşte în zonele de savană din apropiere de râurile Limpopo şi Zambezi şi Rhinolophus mossambicus (foto), care trăieşte în zonele de savană din Zimbabwe şi Mozambic.

A fost descoperit cel mai vechi film color

Muzeul Naţional de Media din Marea Britanie a anunţat descoperirea primului film color din istorie. Rolele au fost găsite într-un seif din muzeu, ascuns într-o cutie din 1899. Acum, specialiştii spun că uimitoarea descoperire va rescrie istoria filmului.

Creaţia îi aparţine lui Edward Raymond Turner. În anii 1890, Turner a lucrat pentru Frederic Eugene Ives, un pionier al fotografiilor color. Cel mai probabil, el a fost inspirat de munca lui Ives, motiv pentru care a început să studieze procesul de separare a culorilor lucreze la un proiect ce avea să devină o premieră mondială. 

Când a găsit rolele de film, angajatul muzeului, Michael Harvey , a crezut că este vorba de o încercare eşuată de a produce imagini în mişcare, dar la o analiză mai atentă el şi-a dat seama că este vorba de ceva cu adevărat unic. 

Deşi cu ochiul liber filmul poate părea alb negru, fiecare cadru arată diferit. Acest lucru se datorează faptului că Turner a realizat fiecare cadru printr-un filtru de culoare. 

După convertirea filmului la mărimea standard, şi după ce au aplicat corespunzător tehnicile de redare a culorii, restauratorii au reuşit să redea filmul exact aşa cum ar fi făcut-o şi Turner. 

De remarcat, spun specialiştii, este şi faptul că aceste culori care apar în film nu au fost modificate în niciun fel. Dar ei suspectează că tehnica lui Turner a părut inutilă, având în vedere că el nu a reuşit să dezvolte un proiector potrivit. 

În ceea ce priveşte conţinutul filmului, Turner redă o scenă cu familia, în care cei trei copii ai săi se joacă cu floarea-soarelui şi privesc cum înoată nişte peşti în acvariu.

Tehnologia care face picăturile să leviteze ca prin magie

Nu e vorba de un truc magic şi nici de o scamatorie. Oamenii de ştiinţă utilizează levitaţia pentru a îmbunătăţi procesul de dezvoltare a produselor medicamentoase, făcându-le mai eficiente şi cu mai puţine efecte secundare.

Oamenii de ştiinţă din SUA au descoperit o metodă prin care pot folosi undele de sunet pentru a levita picături individuale de soluţii care conţin diferite farmaceutice. În urma acestui proces se produce o relaţie specială apăruta la nivel molecular. 

La nivel molecular, substanţele se împart în două forme: amorfe sau cristaline. Substanţele medicamentoase amorfe sunt mult mai eficiente decât cele cristaline. Acest lucru se datorează faptului că structurile farmaceutice amorfe sunt mult mai solubile şi au o mai mare biodisponibilitate, ceea ce înseamnă că o toză mai mică poate produce efectul scontat. 

Cu toate acestea, crearea produselor farmaceutice din soluţii aflate în stare amorfă este un proces destul de dificil. Dacă soluţia se evaporă atunci când intră în contact cu o parte a unui recipient, atunci este foarte posibil ca ea să se solidifice şi să se transforme în stare cristalină. 

Pentru a evita această problemă, oamenii de ştiinţă au căutat o metodă prin care să evapore o soluţie fără a atinge vreun recipient sau orice altceva. Găsirea soluţiei a fost o adevărată provocare pentru fizicianul Chris Benmore care, în cele din urmă, a ajuns să utilizeze un levitator acustic, echipament dezvoltat iniţial de NASA pentru a simula condiţii de microgravitaţie. 

Levitarea poate forma probe curate care pot fi examinate cu ajutorul razelor-X. Levitatorul acustic foloseşte două difuzoare mici pentru a genera unde sonore la frecvenţe puţin mai înalte decât cele normale (aproximativ 22 kHz). Când difuzoarele sunt aşezate fix unul sus şi altul jos, între ele se formează două seturi de unde sonore care interferează perfect una cu cealaltă, dând naştere unui fenomen cunoscut sub numele de undă staţionară. În anumite puncte ale undelor staţionare, numite noduri, nu există un transfer net de energie. Având în vedere că presiunea acustică a undelor sonore este suficientă pentru a anula efectul gravitaţional, obiectele uşoare pot levita atunci când sunt plasate între noduri. 

Deşi, momentan, doar cantităţi foarte mici de substanţă pot fi “amorfizate”, folosirea acestei tehnici ajută la înţelegerea condiţiilor care duc la crearea cele mai bune combinaţii amorfe. 

Acum, oamenii de ştiinţă realizează teste pentru a observa ce medicamente interacţionează cel mai bine cu levitatorul acustic. 

Care este legătura dintre moartea lui Tutankhamon şi monoteism?

O nouă teorie, creată de un chirurg, are potenţialul de a explica moartea misterioasă a lui Tutankhamon. Conform specialistului, se pare că boala care a curmat viaţa faraonului a dus la apariţia unei forme timpurii a unei religii monoteiste.

Deşi faraonul a decedat acum mai bine de 3000 de ani, cauza morţii lui Tutankhamon nu a fost stabilită încă. Din 1922, de când a fost descoperit mormântul, şi până în azi, au fost create mai multe terorii privitoare la decesul lui Tutankhamon şi mai toate includ crima, lepra, tuberculoza, malaria, siclemia, muşcătura unui şarpe sau chiar o căzătură din car. 

Acum, chirurgul Hutan Ashrafian susţine că toate aceste teorii au fost create fără a se lua în seamă un aspect esenţial şi anume acela că Tutankhamon a murit în tinereţe, având un fizic feminizat, la fel ca predecesorii săi. 

Picturile şi sculpturile arată că Semenkhare, un alt faraon despre care se crede că ar fi fost unchiul lui Tutankhamon, şi Akhenaten, posibil tatăl tânărului faraon, aveau siluete feminizate, cu şolduri şi sâni neobişnuit de mari pentru bărbaţi. Aceeaşi observaţie a fost făcută şi în cazul altor doi faraoni, Amenotep al III-lea şi Tutmes al IV-lea, care i-au urmat la tron lui Akhenaten. Toţi aceşti regi au murit la vârste foarte tinere şi într-un mod misterios, motiv pentru care Ashrafian a decis să analizeze nu doar cazul unuia dintre faraoni, ci să ia în considerare şi datele privitoare la posibilii membrii ai familiei sale. 

Astfel, chirurgul a aflat că fiecare faraon a trăit mai puţin decât predecesorul său, ceea ce sugerează că decesul s-a datorat unei boli moştenite. Pe de altă parte, datele istorice indică unele informaţii în favoarea acestei ipoteze. “Este important faptul că scrierile semnalează cum doi dintre cei cinci faraoni au avut viziuni religioase”, a declarat Ashrafian. Oamenii care suferă de o anumită formă de epilepsie, la care crizele iau naştere în lobul temporal, pot experimenta halucinaţii şi viziuni religioase, mai ales dacă sunt expuşi la soare. Prin urmare, este posibil ca membrii din familia faraonilor să fi suferit de o formă ereditară de epilepsie cu localizare în lobul temporal.   

Acest diagnostic poate explica şi trăsăturile feminizate ale faraonilor. Lobul temporal este conectat la părţile creierului implicate în eliberarea de hormoni, iar crizele de epilepsie pot afecta nivelul de hormoni implicaţi în dezvoltarea sexuală, lucru care ar explica sânii şi şoldurile mari ale acestor bărbaţi. Mai mult, teoria ar elucida încă un mister, având în vedere că Tutankhamon şi-ar fi putut fractura piciorul în timpul unei crize de epilepsie.

Un monument ce se găseşte în Giza,  creat în 1401 î.Hr, numit Stela viselor sau Stela sfinxului,  arată că Tutmes al IV a avut o experienţă religioasă în mijlocul unei zile de vară. Cu toate acestea, viziunile sale nu se puteau compara cu cele pe care le-a avut Akhenaten. În urma acestor viziuni, Akhenaten a ridicat o statuie a unei zeităţi minore numite Aten, la rang de zeu suprem, renunţând la vechile politici egiptene politeiste în favoarea a ceea ce părea a fi una din primele încercări de adoptarea a unei religii monoteiste. 

Dacă teoria lui Ashrafian este corectă, atunci experienţa religioasă a lui Akhenaten şi moartea prematură a lui Tutankhamon ar fi fost cauzate de o problemă medicală. 

Acum, mai mulţi specialişti sunt de părere că teoria chirurgului este una foarte interesantă şi plauzibilă. Cu toate acestea, ea este aproape imposibil de demonstrat, având în vedere că nu există un test genetic pentru depistarea epilepsiei. 

Cea mai simplă metodă prin care îţi poţi influenţa pozitiv structura creierului

De-a lungul timpului, oamenii de ştiinţă au observat că exerciţiile fizice regulate produc modificări la nivelul creierului, îmbunătăţind capacitatea oamenilor de a gândi şi de a-şi aminti. Mai mult, o serie de studii au scos în evidenţă faptul că exerciţiile determină crearea de noi celule neuronale, un proces cunoscut sub numele de neurogeneză. Cu toate acestea, modul în care efortul fizic afectează structura creierului a rămas o enigmă.

Acum, un nou studiu susţine că, după efectuarea exerciţiilor fizice, nivelul hormonului masculin, din creier, creşte şi ajută la remodelarea minţii. Cercetarea a fost realizată pe şobolani tineri şi clinic sănătoşi. Deşi pentru studiu au fost testaţi doar şobolani de sex masculin, oamenii de ştiinţă consideră că acest proces se întâlneşte şi la femele, precum şi la alte mamifere printre care se numără şi omul. 

Cu toate că testosteronul se găseşte în creierele ambelor sexe, el este produs în cantitate mult mai mare la  masculi, de către testicule şi chiar şi de către creier, aşa cum suspectează acum oamenii de ştiinţă. 

Singurul mod în care oamenii de ştiinţă au putut observa dacă hormonii au fost sintetizaţi în creier a fost acela de a opri producţia din testicule, pentru a garanta că testosteronul produs aici nu va urca spre creier. Prin urmare, toţi şobolanii au fost supuşi unei operaţii în urma căreia unii au fost castraţi iar alţii au fost doar deschişi şi apoi reînchişi. În acest mod, oamenii de ştiinţă s-au asigurat că stresul produs de operaţia chirurgicală nu îi defavoriza doar pe cei castraţi. 

Separat, alţi şobolani au fost injectaţi cu un medicament care le nu le mai permitea hormonilor de sex masculin să se conecteze la receptorii din creier. Cu alte cuvinte, animalele puteau produce hormonii, dar aceştia nu ar avea niciun efect asupra creierului. 

După intervenţie, unii şobolani au alergat timp de 3 zile pe benzile de alergat, în timp ce alţii au rămas sedentari. Ulterior, cercetătorii au examinat creierele tuturor şobolanilor şi au descoperit că, în comparaţie cu cei rămaşi sedentari, subiecţii care au alergat aveau în creiere o cantitate mai mare a unui derivat de testosteron numit dihidrotestosteron sau DHT. Mai mult, chiar şi creierele şobolanilor care au fost castraţi conţineau DHT. Prin urmare, specialiştii au concluzionat că exerciţiile fizice au determinat creşterea producţiei de hormoni. 

Totodată, la mare parte dintre animale s-a observat o supraabundenţă de noi neuroni la nivelul hipocampului, o zonă a creierului asociată cu învăţarea şi memoria. Oarecum neaşteptat a fost faptul că la şoarecii ale căror creiere nu puteau utiliza DHT, nu s-a observat nicio consolidare a neurogenezei. Deşi au făcut la fel de multe exerciţii fizice ca alte animale implicate în studiu, rezultatele nu au fost aceleaşi. 

Prin urmare, se pare că asimilarea de DHT din creier, determinată de exerciţiile fizice, “reprezintă un pas important în producerea neurogenezei hipocampice adulte”, a explicat Bruce S. McEwen de la Universitatea Rockefeller din New York. 

În mare, exerciţiile stimulează producţia de DHT, iar nivelul crescut de DHT ajută la crearea mai multor celule neuronale. 

Cu toate că DHT este necesar pentru neurogeneză şi că femeile au o producţie mult mai mică de testosteron, comparativ cu bărbaţii, asta nu înseamnă că doamnele primesc mai puţine beneficii de pe urma exerciţiilor fizice. Pe lângă faptul că, cel puţin la şoareci, femelele fac mult mai mult efort fizic decât masculii, este posibil ca şi estrogenul să aibă un rol similar cu cel pe care îl are DHT-ul asupra creierului. 

Deşi, pentru moment, nu se cunosc efectele exerciţiilor fizice şi ale hormonilor sexuali, cercetarea subliniază importanţa sportului în viaţa de zi cu zi. “Exerciţiile efectuate de şobolani  din acest experiment au fost uşoare, similare cu joggingul la oameni. Este vorba de un lucru uşor de făcut care poate îmbunătăţi sănătatea creierului”, a concluzionat dr. McEwen. 

Aschiuta - Aschiotu (n. 2004 d. 15/09/2012)

Astazi este o zi neagra pentru intreaga planeta

"De rupi din codru o ramurea 

Ce-i pasa codrului de ea...

Ce-i pasa unei lumi intregi 

De moartea mea !"

George Coşbuc -    Moartea lui Fulger

Astazi Aschiuta cel plimbaret a murit plimbanduse cum ii placea lui cel mai mult.

La frumoasa varsta de 8 ani (56 ani cainesti) a suferit un crunt accident de masina.

Aschiuta nu stia ce este tristetea, era un caine bland, simtit si foarte sociabil;

Cu tristete pentru dragii lui stapani   Stefan si Veronica

                                                     

                                                     Camelia si Laura

Si prieteni  Catalin, Cezar, Gheorghe si multi altii