not in Kansas anymore 

Se foloseste atunci cand nu esti in circumstante prea bune

From the 1939 film The Wizard of Oz in which Dorothy states "Toto, I've a feeling we're not in Kansas anymore."

No longer in quiet and comfortable surroundings

Iată cât de „infect” este telefonul tău!

O echipă de studenţi care studiază biologia moleculară au creat o serie de „imagini artistice” cu tema microbii de pe telefoanele mobile.

Studenţii îndrumaţi de profesorul Simon Park au fost încurajaţi să îşi aşeze telefoanele pe mediul de cultură din plăcile petri astfel încât să poată identifica bacteriile de pe ecranele dispozitivelor. După trei zile, pe mediul de cultură au proliferat bacterii. 

Potrivit lui Park, majoritatea bacteriilor găsite aici erau inofensive, făcând parte dintre acele organisme care se găsesc pe piele. Cu toate acestea, se pare că de pe ecranele telefoanelor mobile nu lipsesc nici bacteriile purtătoare de boli, precum streptococul auriu . 

Având în vedere că aproximativ 20% din populaţia actuală este purtătoarea acestei bacterii, în timp ce 60% dintre noi suntem purtători intermitenţi, Park spune că descoperirea nu ar trebui să ne mire. 

„Nişa ecologică (locul pe unde pătrunde) streptococul auriu sunt nările. Prin urmare, dacă te apuci să scri un mesaj după ce ai băgat degetul în nas, te alegi cu un patogen pe telefonul mobil”, a explicat Park. 

  Aceasta este imaginea preferată a lui Park. „Poţi vedea clar conturul telefonului, dar toată placa este acoperită de o bacterie numită Bacillus mycoides. Acest model de creştere este unic şi pentru că ştim că mediul natural al bacteriei este solul, ştim că fie telefonul a intrat în contact direct sau indirect (prin intermediul utilizatorului), cu solul. Fiecare telefon spune o poveste!”, a explicat Park.

Acum, înainte de a vă grăbi s vă dezinfectaţi telefonul aruncaţi o privire peste spectaculoasele imagini de mai jos. 

Celulele „zombi” au fost create în laborator şi sunt mai eficiente decât cele vii

Se pare că zombi din cărţile sau filmele ştiinţifico-fantastice au concurenţă. Oamenii de ştiinţă au creat aşa-numitele celule „zombi”, replici perfecte ale celulelor mamaliene, dar care, în ciuda faptului că nu sunt vii, au capacitatea de a îndeplinii diferite funcţii.

Dar spre deosebire de ceea ce ştiam noi despre zombi, se pare că aceste celule pot îndeplini anumite funcţii chiar mai bine decât atunci când erau în viaţă. Oamenii de ştiinţă susţin că prin îmbrăcarea celulelor organice în acid silicic ei au reuşit să le determine să reziste la temperaturi şi la presiuni mai mari decât atunci când erau vii.

Mai exact, celulele vii sunt aşezate pe o placă petri şi învelite cu acid silicic. În urma acestui proces, soluţia formează o replică perfectă a celulelor. Apoi, prin încălzirea acidului silicic la 400 de grade Celsius, partea organică a celulei se evaporă, rămânând doar clona sa.  Prin această tehnică cercetătorii pot conserva materialul biologic, transformându-l într-o „fosilă”. 

Specialiştii de la Universitatea din New Mexico consideră că aceste celule pot fi utilizate atât în industria manufacturieră, pentru fabricarea pilelor de combustie (sisteme care transformă energia chimică în energie electrică), cât şi în nanotehnologie. 

  „Este o adevărată provocare pentru cercetători să construiască structuri la scară nanometrică. Putem realiza particule şi cabluri, dar încă nu am reuşit să fabricăm structurile arbitrare 3D. Cu ajutorul acestei tehnici nu vom mai avea nevoie să construim aceste structuri pentru că natura le va crea pentru noi”, a declarat cercetătorul Bryan Kaehr. 

Dioxidul de siliciu, cunoscut încă din Antichitate pentru rezistenţa sa se găseşte în nisip şi cuarţ. 

Cum reacţionează ciorile când sunt nedreptaţite?

Oamenii, primatele şi câinii reacţionează negativ atunci când alţii, care au realizat aceeaşi sarcină ca ei, primesc o recompensă mai bună decât. Acum, un nou studiu a scos la iveală faptul că şi ciorile şi corbii se opun nedreptăţii.

Studiul realizat de cercetătorii de la Universitatea din Viena este primul care demonstrează că şi non-mamiferele reacţionează la inegalitate. Cunoscând animalele care observă nedreptatea, oamenii de ştiinţă vor încerca să identifice modul în care a apărut nevoia de corectitudine şi egalitate. 

  În studiu au fost analizaţi 4 corbi şi 6 ciori negre (corvus corone) care au fost învăţaţi să dea jetoane la schimb pentru mâncare. Apoi, pentru o serie de experimente, păsările au fost aşezate pe perechi ale aceleiaşi specii. Atunci când păsările observau că partenerii lor primeau mâncare pe gratis, fără a da în schimb jetoane, păsările aveau tendinţa de a fi din ce în ce mai puţin dispuse să îşi cedeze propriile jetoane în schimbul hranei. Mai mult, uneori, păsările care nu primeau destulă atenţie îşi cedau jetoanele şi refuzau să mai primească hrană. 

Alte studii au sugerat că sentimentul de egalitate evoluează chiar şi la indiviz neînrudiţi sau chiar între păsări care menţin o interacţiune de scurtă durată. 

Cicatricele evoluţiei umane

Omul este, din multe puncte de vedere, o creatură aparte: simplul fapt că putem scrie şi citi aşa ceva pune o distanţă mare de tot între noi şi alte vieţuitoare. O evoluţie spectaculoasă - biologică şi culturală - ne-a adus până în acest punct, în care facem lucruri pe care nicio altă creatură de pe Terra nu le poate face. Dar am fost învăţaţi că totul în viaţă se plăteşte, şi iată că e adevărat până şi cînd e vorba de viaţa speciei, nu numai a individului. Până şi în evoluţie, avatajele dobândite au un preţ. Postura verticală, mersul biped, creierul mare - toate vin la pachet cu nişte probleme anatomo-fiziologice, care nu reprezintă altceva decât „nota de plată”, preţul plătit pentru avantajele extraodinare pe care ni le-a adus evoluţia.

Conform unei teorii larg acceptate, trecerea de la deplasarea patrupedă, cu spinarea paralelă cu pământul, la mersul biped şi postura verticală a fost un punct-cheie în evoluţia speciei umane. Această tranziţie ne-a eliberat o pereche de membre (cele anterioare, devenite la noi superioare ca urmare a schimbării de poziţie) de îndeletnicirea mersului, ele putându-se astfel ocupa de alter sarcini, de pildă fabricarea şi mânuirea uneltelor. Chiar dacă relaţia cauză-efect  nu este încă pe deplin lămurită, chiar dacă nu ştim ce-a fost mai întâi - unealta sau creierul performant - putem spune cu certitudine că o corelaţie există între folosirea uneltelor şi dezvoltarea creierului. E foarte probabil că s-au potenţat reciproc, spre marele folos al speciei umane.

Dar, pe lângă foloase, ne-am ales şi cu ponoase: aceste câştiguri evolutive sunt azi sursa unor „defecte de fabricaţie” ale omului, a unor puncte slabe în ceea ce priveşte sănătatea şi bunăstarea sa fizică. Poate, cunoscându-le, le vom privi altfel, dacă vom şti că ele sunt preţul plătit pentru ceea ce ne-a făcut, de fapt, oameni.

Durerile de spate  sunt printre cele mai neplăcute consecinţe ale posturii verticale. Trecerea la ortostatism (postura verticală) şi bipedalism (mersul în două picioare) au implicat modificări adaptative ale scheletului, una dintre regiunile „vizate” fiind coloana vertebrală. Aceasta are nişte curburi caracteristice, una lombară (la nivelul şalelor), alta toracică; datorită lor, centrul de greutate al corpului se găseşte chiar deasupra tălpilor, ceea ce asigură echilibrul corpului, cu consum minim de energie.  Bebeluşii nou-născuţi nu le au; ele se dezvoltă pe măsură ce copilul învaţă să stea în şezut şi apoi să meargă, fapt ce arată că aceste curburi sunt expresia adaptării pentru menţinerea posturii verticale, în ciuda gravitaţiei.

Însă, cu toate aceste modificări funcţionale, spinarea omului rămâne încă insuficient adaptată bipedalismului, iar dovada o constituie numeroasele afecţiuni ale coloanei vertebrale, manifestate clasic prin dureri de spate, o problemă extrem de răspândită şi nu numai în ziua de azi. Sute de milioane de oameni sunt afectaţi de ele - oameni tineri, de vârstă mijlocie sau bătrâni, la toate nivelurile sociale şi economice, oameni care stau jos cu ceasurile sau oameni care desfăşoară muncă fizică grea. Coloana vertebrală are multe de suportat şi nu e de mirare că se defectează aşa de des, suferind deformări cronice, inflamaţii şi chiar necazuri mai mari. După cum spune antropologul şi anatomistul Bruce Latimer, de la Case Western Reserve University, noi, oamenii, „suntem singurele mamifere care îşi fracturează spontan vertebrele.” De ce şi când au trecut oamenii la postura verticală nu ştim sigur (există cel puţin 10 teorii), dar un lucru ştim cu precizie: că acest mare pas evolutiv ne dă dureri de spate şi în ziua de azi şi ne va mai da încă. 

Picioarele reprezintă o altă parte muncită a corpului, ce suferă adesea de pe urma evoluţiei, în ciuda adaptărilor ei remarcabile. Graţie acestor adaptări noi, oamenii,  putem merge şi sta în picioare ore în şir, spre deosebire de maimuţele antropoide, de exemplu. Aceste primate obosesc repede când stau sau merg pe cele două membre posterioare, pentru că scheletul lor nu este adaptat acestui posturi şi acestui mod de deplasare. Femururile lor sunt verticale, pe când, la om, femururile sunt uşor înclinate dinspre şold spre genunchi, ceea ce permite genunchilor să stea mai apropiaţi unul de altul şi să se alinieze chiar sub centrul de greutate al corpului.

  Însă, oricum ar fi, greutatea pe care alţii o duc pe patru membre, noi o ducem pe două. Picioarele suportă întreaga masă a corpului, treabă care are ca urmare fel de fel de suferinţe, de la platfus la entorse. Şi nu numai stilul de viaţă sedentar de azi ne predispune la necazuri: dovezile fosile arată că, încă de acum 3,5 milioane de ani, strămoşii omului sufereau şi ei entorse ale gleznelor. Problemele de care suferă foarte multe persoane, la nivelul articulaţiilor şoldului şi ale genunchilor sunt, de asemenea, în bună măsură, consecinţa poverii pe care aceste articulaţii o poartă ca urmare a poziţiei verticale a corpului.

Chiar şi unele dintre durerile de dinţi pe care le încercăm în cursul vieţii se datorează tot evoluţiei noastre spectaculoase.

  Creşterea impresionantă a dimensiunilor creierului - care ne distinge de alte vieţuitoare şi care a făcut din om specia de primate cu cel mai mare succes evolutiv, în întreaga istorie a vieţii pe Terra - a dus la schimbarea arhitecturii craniului. Expansiunea acestuia - ca să încapă în el creierul nostru mare şi complex - a „mâncat” din spaţiul ocupar de maxilare, cred unii specialişti. (Alţii pun micşorarea maxilarelor pe seama schimbării alimentaţiei, în cursul evoluţiei omului, de la hrana crudă, brută, la cea mai uşor de mestecat, datorită prelucrării ei prin diverse metode: măcinare, gătire la foc etc. Dar hrana devenită mai uşor de mestecat, datorită diverselor metode de preparare, este tot un rezultat - indirect - al evoluţiei creierului, căci fără inteligenţă n-am fi ajuns să născocim acele metode de a prelucra alimentele astfel încât să le putem mesteca mai uşor.) În orice caz, reducerea dimensiunilor maxilarelor a lăsat prea puţin loc pentru toţi cei 32 de dinţi cu care ne-a înzestrat natura la origine, ceea ce explică de ce ultimii dinţi de pe fiecare jumătate de maxilar (cei patru „molari III”, cei din fundul gurii, aşa-numitele măsele de minte) nu prea au loc să crească normal. Aceşti dinţi apar pe arcadă nu în copilărie, ca toţi ceilalaşi, ci în adolescenţă sau la vârsta adultă, în general între 16 şi 25 de ani, dar uneori şi mai târziu, iar erupţia lor e însoţită adesea de dureri mari  şi inflamaţii. Nu rareori, aceşti dinţi răsar incomplet, sau într-o poziţie aiurea, aducând mai curând necazuri decât vreun folos, şi devine preferabilă extragerea lor din maxilar îndată ce au început să erupă.

De altfel, oamenii de ştiinţă au observat că există o tendinţă a speciei umane de a dispensa în mod natural de aceşti dinţi; la un procent tot mai mare de oameni aceste măsele nu mai apar pe arcadă. Măselele de minte sunt considerate de specialişti organe vestigiale, un fel de amintiri anatomice rămase în urma evoluţiei. Peste câteva secole, ar putea fi o raritate va un om să mai aibă aceşti dinţi.

Există cercetători care consideră că şi guturaiul prelungit şi problemele cu sinusurile sunt datorate, în bună măsură, bipedalismului, deoarece postura verticală a modificat poziţia sinusurilor (cavităţi în oasele feţei), sau, mai exact, a deschiderilor acestor sinusuri, astfel încât secreţiile adunate acolo nu se mai drenează cu uşurinţă, ceea ce poate duce la agravarea unor infecţii şi inflamaţii.

Una dintre cele mai dureroase -  la propriu - consecinţe ale mersului biped şi ale posturii verticale o constituie dificultăţile legate de naşterea puilor de om. Biologii evoluţionişti vorbesc despre un fenomen denumit „dilema obsterică”, referindu-se la conflictul dintre două tendinţe opuse în dezvoltarea pelvisului (bazinului) uman. Pe de o parte, trecerea la mersul biped a impus, printre alte modificări scheletice, micşorarea diametrului deschiderii inferioare dintre oasele bazinului, deschidere prin care trebuie să treacă, în cursul naşterii, capul fătului; pe de altă parte, dezvoltarea inteligenţei a implicat o sporire a dimensiunilor creierului şi, în consecinţă, o creştere a dimensiulor capului. Deci, fiinţa umană trebuie să aibă, la naştere, un cap care să fie, în acelaşi timp, suficient de mare pentru a adăposti creierul mare şi inteligent, dar suficient de mic pentru a trece prin bazinul osos în cursul naşterii.

Complicată problemă, trebuie să recunoaştem; a fost nevoie de găsirea unui echilibru care să permită copiilor să vină pe lume - chiar dacă cu preţul unor mari dureri şi chiar riscuri pentru mamă - fără a renunţa la capacităţile cerebrale de excepţie, atât de scump plătite.

Selecţia naturală a rezolvat în felul ei această dilemă: a înzestrat specia umană cu o perioadă de gestaţie astfel ajustată, încât copilaşii să se nască nu prea mari, cu nişte capete în stare să treacă prin pasajul strâmt al bazinului femelelor umane. Ca urmare, copiii sunt, la naştere, destul de puţin dezvoltaţi, având nevoie de o lungă perioadă de îngrijire din partea părinţilor. Creierul copiilor la naştere este, în ziua de azi, dezvoltat doar în proporţie de doar 25%. (Prin comparaţie, puii de cimpanzeu au creierul dezvoltat, la naştere, în proporţie de 45-50%.) Tocmai de aceea, puii de om sunt dependeţi de părinţii lor o perioadă mult mai lungă decât puii altor primate.

E o soluţie, dar nici vorbă să fie perfectă, e mai degrabă un compromis. Pentru femei, această soluţionare a dilemei obstetrice s-a concretizat într-o naştere dureroasă şi plină de riscuri, pe care societatea umană le-a compensat prin dezvoltarea - prin evoluţie culturală - a unui întreg sistem de asistenţă la naştere (moaşe, medici etc.)  menit să ajute femeia care naşte şi să minimizeze pericolul pentru ea şi copil.

Deci, nimic nu-i gratis. Da, în sens evolutiv omul a cunoscut un succes fantastic, pe care îl datorează unei combinaţii fericite de trăsături adaptative, utile, dar nu perfecte. În niciun caz nu se poate spune că omul este perfect adaptat mediului şi modului său de viaţă. Nu suntem fiinţele desăvârşite care ne place nouă să credem că am fi. După cum spune antropologul Alan Mann, de la Princeton University, ne luptăm azi cu „cicatricele lăsate de evoluţia umană”. Şi tot el, rezumând într-un singur enunţ concis conflictele dintre reuşitele noastre, ca specie, şi preţul plătit pentru ele, concluzionează: „Evoluţia nu conduce la perfecţiune.”

Cum miroase spaţiul cosmic?

Pentru pasionaţii Cosmosului, dornici să experimenteze senzaţiile olfactive pe care le-ar putea oferi spaţiul, o companie de jucării a creat un cadou special: nici mai mult, nici mai puţin decât o lumânare parfumată, care să miroasă „ a spaţiu cosmic”.

ThinkGeek este o companie americană care s-a specializat în crearea de cadouri pentru pasionaţii de ştiinţă, iar ultima lor creaţie este o lumânare parfumată destinată acestor clienţi... speciali.

Reprezentanţii companiei au aflat că mulţi oameni se întreabă cum miroase spaţiul, aşa că au apelat la specialişti de la NASA pentru a re-crea, prin intermediul substanţelor chimice, un miros care să aducă, în măsură cât mai mare, cu ceea ce ar  simţi astronauţii, chiar dacă, „evident, aceştia nu scot capul pe geam”, după cum spune în glumă Steve Zimmermann, purtătorul de cuvânt al ThinkGeek.

Printre substanţele odorante utilizate se regăseşte una cu un miros ce aminteşte  de ozon şi de praful de puşcă şi care este specifică spaţiului. Astronauţii care se întorceau din „plimbările spaţiale ” - ieşirile în afara navei pentru reparaţii sau experimente - au descris mirosul spaţiului ca fiind unul foarte aparte - un miros înţepător, care este posibil să se fi datorat oxigenului atomic ce adera la costumele spaţiale. 

Primele versiuni ale lumânării parfumate „Space” fuseseră dominate de un asemenea miros, înţepător şi aspru, dar, fiind vorba totuşi despre o lumânare parfumată, cei de la ThinkGeek s-au gândit că un asemenea miros n-ar fi prea „competitiv” în universul lumânărilor parfumate, dominat de arome florale dulci, aşa că au adăugat şi o notă de lavandă. 

  Lumânarea cu miros de spaţiu cosmic face parte dintr-un nou set de patru arome „tematice”, comercializat de ThinkGeek. Celelalte trei sunt: "Teen Spirit" (un omagiu adus formaţiei Nirvana), "Retro Arcade" (cu note de scorţişoară) şi "Middle Earth" - cu note verzi, proaspete, inspirată din trilogia ”Stăpânul inelelor” a lui J.R.R. Tolkien.

Cei mai buni prieteni ai omului masacrează fauna globului

Câinii şi pisicile, care par atât de paşnice şi prietenoase în gsopodăriile umane, constituie o ameninţare majoră la adresa faunei sălbatice: miliarde de animale sun ucise anual de pisici, iar un studiu amplu, realizat de curând, arată că şi câinii sunt responsabili de adevărate măceluri ce pot duce la exterminarea unor specii.

Câinii sunt mamifere prădătoare, deşi oamenii uită adesea acest lucru. Cei mai mulţi dintre câini atacă păsări, şopârle, mamifere mici, iar înmulţirea explozivă a populaţiei canine a lumii poate dezechilbra grav ecosistemele şi poate duce chiar la extincţia unor specii.

  Recent, o campanie desfăşurată în Noua Zeelandă îndemna la eliminarea pisicilor ori cel puţin la închiderea lor în casă, deaorece aceste feline atacă păsările kiwi şi alte specii native vulnerabile.

Luna trecută, un studiu amplu documenta efectele extrem de grave ale comportamentului prădător al pisicilor domestice asupre faunei Statelor Unite ale Americii: între 1,4 şi 3,7 miliarde de păsări sunt ucise anual de pisici, care distrug şi un număr de mamifere mici de-a dreptul năucitor: cifra estimată  este cuprinsă între 6,9 miliarde şi 20,7 miliarde.

Dar nu numai pisicile sunt responsabile de măcelul faunei sălbatice: câinii au şi ei o contribuţie la fel de nefastă, arată un studiu recent, realizat la Universitatea Oxford. 

În lume există, la ora actuală, aproximativ 700 milioane de câini domestici, iar impactul lor este dificil de estimat, din cauză că sunt trataţi foarte diferit în diversele culturi: unii sunt purtaţi în poşete, în vreme ce alţii sunt ţinuţi în lanţ afară ori lăsaţi să umble liber. 

Dar, în orice caz, spun cercetătorii, câinii vagabonzi - fie că nu au stăpân, fie că sunt lăsaţi de stăpânii lor să umble liber - reprezintă aproximativ 75% din populaţia mondială canină, iar interacţiunile lor cu celelalte animale pot avea consecinţe grave.

Cercetătorii Joelene Hughes şi David W. Macdonald au analizat 69 de studii referitoare la interacţiunile dintre câini şi fauna sălbatică în zonele rurale; 66 dintre aceste studii concluzionau că prezenţa câinilor are un impact negativ , în special datorită comportamentului prădător.

Câinii vagabonzi pot fi extrem de dăunători în special pe insule, unde ecosistemele restrânse sunt, de obicei, foarte vulnerabile în faţa speciilor prădătoare invazive, precum câinii. La sfârşitul anilor 1980, autorii unui studiu au descoperit că un singur câine ciobănesc german care hoinărea prin pădurea Waitangi, din insula nordică a Noii Zeelande, a omorât  aproximativ 500 de păsări kiwi. (Câinele purta o zgardă, dar nu era înregistrat, iar proprietarul nu a putut fi identificat).

O altă situaţie, din anul 2006: 12 câini fără stăpîn au fost respinsabuili, după toate probabilităţile, de decimarea efectivelor unei specii endemice de broaşte (Platymantis vitianus), de pe mica insulă Viwa din Arhipelagul Fiji. 

Hughes and Macdonald au mai constatat că multe dintre studiile referitoare la pericolele asociate cu câinii vagabonzi se concentrează pe impactul asupra sănătăţii omului, neglijîndu-se în mare măsură impactul asupra faunei. Câinii sunt responsabili de cca. 55.000 de cazuri de deces umane din cauza rabiei (turbării), în fiecare an, iar epidemiile de rabie, transmisă de câini, pot afecta grav şi populaţiile de mamifere sălbatice, inclusiv pe cele rare. Soluţiile, din păcate, nu sunt atât de simple, constată autorii sutdiului de la Oxford în articolul lor, publicat în Biological Conservation.

„Rezidenţii şi autorităţile locale”, afirmă ei, „pot ezita să adopte un control al populaţiilor de câini, din cauza relaţiei strânse dintre om şi câine, a aversiunii faţă de metodele ce ar putea fi utilizate pentru eliminarea câinilor - precum otrăvirea sau împuşcarea -, a lipsei unor soluţii alternative, precum adăposturi, sau a costului acţiunii, perceput drept exorbitant”.