Irigare Smart (Cum folosesti o sticla de 2L pentru a iriga inteligent)

Şase mituri despre sex explicate de oamenii de ştiinţă

Oamenii au tendinţa de a crede că femeile şi bărbaţii au atitudini total diferite referitoare la sex. Se spune că bărbaţii vor sex, iar femeile vor angajamente sau că bărbaţii caută partenere atrăgătoare, în timp ce femeile sunt interesate de statutul social al bărbaţilor. Dar nu toţi psihologii sunt susţin aceste teorii.

Într-o nouă cercetare, psihologul Terri Conley, de la Universitatea Michigan a analizat o serie de studii psihologice realizate de-a lungul timpului şi a ajuns la concluzia că diferenţele dintre modul în care bărbaţii şi femeile percep sexul nu sunt chiar atât de mari. Iată 6 mituri care demonstrează că lucrurile nu sunt doar albe şi negre. 

1. Bărbaţii se gândesc la sex mai mult decât femeile

În primul rând, clişeul care spune că bărbaţii se gândesc la sex la fiecare 7 secunde nu are nicio urmă de adevăr. Totuşi, este adevărat că bărbaţii se gândesc la sex mai des decât femeile, dar gândurile lor zboară mult mai des la orice ală nevoie fizică, cum ar fi somnul sau mâncatul. 

Într-un studiu publicat în 2011 în Journal of Sex Research, cercetătorii i-au rugat pe subiecţi să îşi noteze gândurile de peste zi. Astfel s-a constatat că bărbaţii se gândesc la sex de aproximativ 18 ori pe zi, pe când femeile fac asta doar de 10 ori. Totuşi, acelaşi raport s-a descoperit şi atunci când a fost vorba de somn şi mâncare. 

2. Bărbaţii vor aibă mai mulţi parteneri sexuali decât femeile

dacă întrebăm un număr mare de femei şi bărbaţi câţi parteneri sexuali vor să aibă într-o anumită perioadă, în medie, numărul raportat de bărbaţi este mai mare decât cel susţinut de femei. Totuşi, calcularea unei medii nu este întotdeauna cea mai bună metodă prin care să obţii rezultate în astfel de cercetări. 

Dacă de exemplu, oamenii de ştiinţă întreabă 10 bărbaţi câţi parteneri sexuali vor să aibă într-un an şi 9 dintre ei spun că doar unul, iar un singur participan raportează că vrea 20, atunci media este 2,9, ceea ce ar sugera că, de fapt, un bărbat speră aă aibă 3 parteneri pe an. 

Dacă ne utităm la răspunsul „tipic” la această întrebare vom vedea că majoritatea oamenilor, indiferent de sex, declară cî vor un singur partener. 

Dar cum rămâne cu numărul de parteneri pe care chiar îl au bărbaţii şi femeile?

În primul rând trebuie menţionat că uneori, oamenii au tendinţa de a oferi răspunsurile pe care cred că ar trebui să le dea şi nu pe cele adevărate. În general, studiile au scos la iveală faptul că bărbaţii declară un număr mai mare de parteneri sexuali, comparativ cu femeile. Dar în 2003, cercetătorii au constatat că atunci când bărbaţii cred că sunt verificaţi cu un detector de minciuni raportează acelaşi număr de parteneri sexuali ca femeile. 

3. Bărbaţii vor sex în timp ce femeile urmăresc statutul

Se spune că bărbaţii caută femei sexy care să le asigure urmaşi sănătoşi, în timp ce femeile caută bărbaţi cu un bun statut economic care să poată asigura susţinere ei şi a copilului. 

Când oamenii de ştiinţă au rugat subiecţii (studenţi) dintr-un studiu să îşi imagineze cum arată partenerul ideal, ei au constatat că aceste tipologii chiar sunt prezente. Totuşi, atunci când voluntarii au luat parte la un eveniment de tip „speed-dating” (în care bărbaţii şi femeile încearcă să îşi găsească un partener într-un timp foarte scurt), aceste diferenţe de gen s-au evaporat. 

Atunci când subiecţii s-au întâlnit faţă în faţă cu potenţialii parteneri, oamenii de ştiinţă nu au constatat diferenţe în modul în care bărbaţii şi femeile analizează partenerii în funcţie de nivelul de atractivitate şi venit. 

4. Femeile au mult mai puţine orgasme decât bărbaţii

Sunt femeile condamnate din punct de vedere biologic la o viaţă cu mult mai puţină plăcere sexuală?

Studiile sugerează că bărbaţii au parte de mai multe orgasme decât femeile, dar ultimele cercetări demonstrează că acest lucru se întâmplă doar în cazul aventurilor de-o noapte. În schimb, pentru femeile implicat în relaţii de lungă durată, situaţia se schimbă. 

Într-un studiu publicat în cartea „Families as They Really Are”, oamenii de ştiinţă au întrebat mai bine de 12.925 de oameni cu privire la experienţele lor sexuale. Astfel s-a constatat că în cazul aventurilor de-o noapte, doar o treime dintre femei experimentează la fel de multe orgasme ca bărbaţii, în timp ce în cazul aventurilor repetate, ele au orgasm doar pe jumătate la fel de des ca partenerii lor de sex masculin. Totuşi, în relaţii de lungă durată, femeile au parte de orgasme doar în proporţie de 79%, comparativ cu bărbaţii. 

5. Bărbaţii se bucură de sexul în afara relaţiei mai mult decât femeile

Într-un studiu din 1989, cercetătorii i-au rugat pe voluntari să abordeze parteneri de sex opus şi de vârstă similară cu a lor, propunându-le să facă sex. La final s-a constatat că 70% dintre bărbaţii abordaţi de participante la studiu au răspuns cu „Sigur!” la propunere,. în timp ce nicio femeie nu a acceptat propunerea voluntarilor. 

Am putea interpreta că femeile nu sunt interesate de sexul în afara relaţiei. Totuşi, se pare că factorii culturali joacă un rol important în acest proces. De fapt, atunci când femeile sunt abordate de un individ familiar dau foarte atrăgător ele devin mult mai receptive. De asemenea, diferenţele dintre răspunsurile bărbaţilor şi ale femeilor au dispărut atunci când aceştia au fost puşi să ia în considerare posibilitatea de a se culca cu o persoană faimoasă. 

În plus, Terri Conley explică faptul că ea a constatat că femeile abordate de un străin se aşteaptă ca acesta să nu fie priceput în pat. 

6. Femeile sunt mai mofturoase decât bărbaţii

Teoria evoluţionară indică faptul că bărbaţii vor să îşi răspândească genele, în timp ce femeile sunt mult mai atente la partenerii pe care îi aleg. Conley, în schimb, este de părere că acest fenomen nu este unul universal. 

Un studiu publicat în 2002 susţinea că oamenii sunt mai mofturoşi în alegerea partenerului atunci când ei sunt cei abordaţi. În schimb, în situaţiile în care ei îi abordează pe alţii, nivelul aşteptărilor scade. 

Experimentul, realizat tot pe evenimente de tip „speed dating”, a scos la iveală faptul că atunci când bărbaţii erau cei care se roteau de la o masă la alta, femeile erau mai capricioase, în schimb, atunci când ele au fost nevoite să se plimbe de la o masă la alta, bărbaţii au fost cei care au devenit mofturoşi. 

Pentru că, în mod tradiţional, bărbaţii sunt cei care fac prima mişcare, femeile au mai des ocazia de a fi mofturoase. Totuşi, Conley nu elimină posibilitatea ca mofturile făcute de femei să fie mai curând legate de regulile sociale ale întâlnirilor romantice şi nu de dorinţa interioară. 

Succes ştiinţific: un rinichi „meşterit” în laborator s-a dovedit funcţional

Oamenii de ştiinţă au reuşit să „fabrice” un rinichi care funcţionează, producând urină, atât în instalaţii de laborator, cât şi transplantat într-un organism viu.

Studiul a fost realizat de cercetătorii de la Massachusetts General Hospital (MGH), care şi-au publicat rezultatele în jurnalul Nature Medicine.

Ei au reuşit să manipuleze un rinichi de şobolan, înlocuindu-i celulele în aşa fel încât acesta să rămână funcţional: au pornit de la structura unui organ donat, în care au înlocuit celulele donatorului cu cele ale receptorului - o abordare utilizată anterior pentru a a crea inimi, plămâni şi ficaţi „bioartificiali”.

Prin această metodă, este păstrată arhitectura iniţială a organului, astfel încât rinichiul rezultat poate fi apoi transplantat, la fel ca oricare rinichi donat, şi conectat la sistemul vascular şi aparatul excretor al receptorului.

„Dacă această tehnologie poate fi adaptată pentru organe de dimensiunea celor umane, atunci pacienţii care suferă de insuficienţă renală şi aşteaptă să apară un donator de rinichi, sau care nu sunt pe lista de candidaţi pentru transplant ar putea, teoretic, să primească un organ realizat din propriile lor celule”, a explicat  Harald Ott, de la Centrul de Medicină Regenerativă al  MGH şi autor principal al articolului din Nature Medicine.

În SUA, sunt realizate cca. 18.000 de transplanturi de rinichi anual, dar 100.000 de americani cu boli renale aflate în stadii critice aşteaptă încă să primească un rinichi. Chiar şi cei destul de norocoşi pentru a fi primit un transplant trebuie să suporte o viaţă întreagă tratamentul cu medicamente imunosupresoare (menit să împiedice respingerea transplantului), care aduce după sine multe riscuri pentru sănătate (deoarece slăbeşte sistemul imunitar) şi nici nu elimină 100% posibilitatea respingerii transplantului.

Tehnologia utilizată în cadrul acestei noi metode implică modificarea organului donat, prin îndepărtarea celulelor vii din el (decelularizare) cu o soluţie specială de detergenţi, păstrând armătura de fibre de colagen a organului, care va fi apoi „repopulată” cu tipul de celule potrivit - în acest caz celule endoteliale (care căptuşesc vasele de sânge) şi celule renale, prelevate de la şobolani nou-născuţi. Cercetătorii au testat cu succes metoda decelularizării şi pe rinichi mai mari, proveniţi de la porci şi de la oameni.

Celulele endoteliale trebuie introduse prin artera renală, iar celulele renale prin ureter, ajustând cu precizie presiunile soluţiilor respective, rinichii fiind menţinuţi într-un bioreactor timp de 12 zile.

Ulterior, funcţionarea lor a fost testată atât prin cuplarea lor la o instalaţie de laborator, cât şi in vivo, prin transplantarea lor în corpurile unor şobolani. În ambele cazuri, rinichii şi-au îndeplinit funcţia - filtrarea sângelui şi producerea urinii - deşi în măsură mai redusă faţă de un rinichi normal şi sănătos; cercetătorii cred că situaţia s-ar putea datora faptului că pentru repopularea armăturii de colagen s-au folosit  celule neonatale, imature.

Perfecţionarea metodei, prin alegerea mai atentă a celulelor ce urmează a fi „însămânţate” pe armătură şi maturarea mai lungă în bioreactor ar putea duce la obţinerea unor organe care să funcţioneze mai bine. În viitor, prin asemenea metode ar putea fi produse „la comandă” organe necesare pentru transplant, folosind celule prelevate chiar de la pacientul în cauză, pentru a minimiza probabilitatea respingerii transplantului.

Sursa: Science Daily / Credit foto: Massachusetts General Hospital Center for Regenerative Medicine

Suferi de insomnie? Iată cum poţi să adormi – metoda descoperită de 10 studii efectuate pe 3 continente

O echipă de cercetători chinezi a efectuat de curând o meta-analiză în cadrul căreia au examinat 10 studii efectuate pe trei continente. Cercetătorii au concluzionat că muzica ajută persoanele ce suferă de insomnie să aibă parte de un somn bun, rezultatele fiind confirmate în numeroase ţări de pe glob.

„Muzica pare să fie eficientă în tratarea tulburărilor de somn acute şi cronice”, se arată în studiul publicat de cercetătorii conduşi de Chun-Fang Wang, un specialist din cadrul departamentului de chirurgie cardiovasculară al spitalului Pingjin din Tianjin.

„Muzica este o metodă sigură, cu costuri reduse, ce ar putea fi folosită pentru a îmbunătăţi calitatea somnului în diferite populaţii, cu vârste diferite şi care provin din culturi diferite”, concluzionează oamenii de ştiinţă.

Pentru a ajunge la această concluzie, cercetătorii au identificat 127 de studii ştiinţifice ce efectuau cercetări asupra muzicii şi asupra efectului pe care aceasta o are asupra somnului. În cele din urmă, cercetătorii s-au concentrat asupra a 10 studii care îndeplineau toate criteriile elaborate de oamenii de ştiinţă: toate foloseau un design randomizat, foloseau participanţi cu vârste mai mari de 18 ani şi implicau ascultarea muzicii.

Cele 10 studii – trei din SUA, două din Taiwan şi câte unul din Italia, Austria, Ungaria, Coreea de Sud şi Hong Kong – cuprindeau o gamă largă de participanţi, printre care studenţi, persoane cazate la un centru pentru femei abuzate şi pacienţi care trecuseră printr-o operaţie majoră. Terapia cu muzică a durat de la o zi până la patru săptămâni.

În ciuda acestor diferenţe, rezultatele erau uluitor de consecvente: terapia cu muzică îmbunătăţea calitatea somnului atât în cazul persoanelor ce sufereau de tulburări de somn acute, cât şi în cazul celor ce sufereau de tulburări de somn cronice. Rezultatele erau similare în cazul persoanelor de vârste diferite şi în cazul persoanelor care trăiau în zone diferite ale planetei. De asemenea, rezultatele erau pozitive atât în cazul persoanelor care relatau singure calitatea somnului, cât şi în cazul celor care erau studiate cu ajutorul unei polisomnograme.

Singurele excepţii înregistrate de cercetători erau în cazul pacienţilor cu tulburări de somn cronice care efectuaseră terapii pe termen scurt (ce durau mai puţin de trei săptămâni). Cercetătorii cred că acest rezultat se datorează faptului că terapia dura prea puţin pentru a-i ajuta pe aceşti pacienţi.

În cazul unor studii efectuate în Asia, cercetătorii foloseau muzică tradiţională din culturile respective, pe când în SUA şi Europa cercetătorii foloseau muzică clasică. În toate cazurile, muzica folosită „prezenta un tempo de 60-80 de bătăi pe minut, un ritm lent şi stabil, tonuri joase şi melodii relaxante şi liniştitoare”, scriu cercetătorii în studiul publicat în International Journal of Nursing Studies.

De ce funcţionează această terapie împotriva insomniei? „Mecanismele nu sunt înţelese pe deplin”, recunosc cercetătorii. Specialiştii adaugă că „muzica acţionează asupra sistemului nervos central, mai ales asupra acelor părţi mai străvechi ale creierului, cum este sistemul limbic”. De asemenea, oamenii de ştiinţă afirmă că anumite dovezi sugerează că muzica poate afecta nivelulul opioizilor şi al oxitocinei din creier.

Aşadar, concluzia cercetătorilor este una încurajatoare: muzica, în condiţiile potrivite, poate fi o alternativă fără efecte secundare la pilulele de somn. Cu alte cuvinte, dacă număraţi oi pentru a adormi, ar putea să vă ajute dacă veţi face acest lucru pe un ritm liniştitor, de 60-80 de bătăi pe minut.

Descoperire îngrijorătoare pentru viitorul planetei: gheaţa din Antarctica se topeşte de 10 ori mai repede!

Un studiu realizat în colaborare de cercetători britanici şi australieni a ajuns la o concluzie îngrijorătoare: vara, gheaţa din Antarctica se topeşte de 10 ori mai rapid decât se întâmpla acum 600 de ani, cea mai mare accelerare a topirii având loc în ultimii 50 de ani.

Cercetătorii de la Australian National University şi de la British Antarctic Survey au forat 364 de metri în gheaţa de pe insula James Ross, aflată în nordul continentului, pentru a măsura temperaturile înregistrate în trecut în această zonă.

Straturile vizibile în mostra de gheaţă indică perioadele în care zăpada de pe calota glaciară s-a topit şi apoi a reîngheţat.

Măsurând grosimea acestor straturi de zăpadă topită, oamenii de ştiinţă au putut să analizeze modul în care istoria topirii gheţii se compară cu modificările de temperatură înregistrate în acea regiune în ultimii 1.000 de ani.

„Am descoperit că temperaturile cele mai scăzute în peninsula Antarctică şi cantitatea cea mai redusă de gheaţă topită vara s-au înregistrat acum aproximativ 600 de ani”, a comentat Nerilie Abram, coordonatoarea studiului şi totodată specialist în cadrul ANU Research School of Earth Sciences.

„În acea perioadă, temperaturile erau cu 1,6 grade Celsius mai mici decât cele înregistrate la finalul secolului al XX-lea, iar cantitatea de zăpadă care se topea şi reîngheţa era de aproximativ 0,5%. Astăzi, în ceea ce priveşte zăpada topită şi reîngheţată, observăm un nivel de aproape 10 ori mai mare”, a comentat specialistul.

„Deşi temperaturile din acest loc au crescut treptat, în mai multe faze în ultimele sute de ani, cea mai mare parte a intensificării topirii a avut loc începând cu jumătatea secolului al XX-lea”, a explicat Abram.

Cercetarea publicată în jurnalul ştiinţific Nature Geoscience este doar a doua reconstrucţie a topirii gheţii din trecutul continentului Antarctic.

Abram afirmă că acest studiu ajută oamenii de ştiinţă să conceapă previziuni mai precise referitoare la contribuţia directă şi indirectă pe care bancurile de gheaţă şi gheţarii din Antarctica o vor avea asupra creşterii nivelului oceanului planetar.

„Ce arată acest studiu este faptul că peninsula Antarctică s-a încălzit atât de mult încât şi o creştere mică a temperaturilor poate duce acum la o creştere mare a topirii gheţii vara”, a comentat Abram.

„Această descoperire are implicaţii importante asupra instabilităţii gheţii şi creşterii nivelului oceanului planetar în contextul unui climat tot mai cald”, spune cercetătoarea.

O metodă simplă prin care fiecare angajat poate fi mai fericit la locul de muncă

Un nou studiu arată că persoanele care părăsesc biroul la prânz şi mănâncă în afara locului de muncă devin mai fericite.

Părăsirea biroului pentru a lua prânzul duce la creşterea nivelului general de fericire a angajaţilor şi îi face pe aceştia să aibă o perspectivă mai bună despre locul de muncă, se arată în noua cercetare.

În schimb, cei care mănâncă la birou tind să se simtă mai nefericiţi, existând posibilitatea ca acest lucru să le afecteze productivitatea.

Pe primul loc în ceea ce priveşte îmbunătăţirea stării de spirit s-a clasat consumarea unui sandwich pe plajă. Pe locul doi s-a clasat consumarea prânzului pe o bancă într-un spaţiu verde.

Psihologii au descoperit că aceste două locuri ne fac mai fericiţi şi ne fac să avem păreri mai bune despre locul nostru de muncă decât prânzul consumat într-un restaurant.

De asemenea, cercetătorii au descoperit că persoanele care merg acasă pentru a lua prânzul prezintă de asemenea o îmbunătăţire a stării de spirit, lucru înregistrat şi în cazul celor ce mănâncă într-un autobuz sau în tren.

În schimb, cei care mâncau prânzul în cafeneaua asociată locului de muncă nu înregistrau o creştere a stării de spirit, pe când masa luată la propriul birou de lucru ducea la o scădere a nivelului de spirit.

Cercetarea a fost finanţată de brandul de pâine Kingsmill, fiind realizată de cercetătorii de la Universitatea Sussex.

Pentru a măsura nivelul de fericire al angajaţilor, cercetătorii de la Universitatea Sussex au folosit o serie de teste psihologice. Printre acestea se numărau chestionare de auto-evaluare şi teste de asociere a cuvintelor. În urma acestor teste, cercetătorii au elaborat un „indice de fericire” pentru fiecare loc.

În medie, atunci când angajaţii mâncau pe plajă nivelul fericirii creştea cu un scor de 17,04, pe când masa luată la propriul birou ducea la o scădere a fericirii cu 1,42.

„Persoanele care mâncau pe plajă înregistrau cea mai mare creştere a nivelului fericirii. Acestea erau urmate de cele care mâncau într-un spaţiu verde, apoi de un restaurant, acasă şi într-un mijloc public de transport. Cei care mâncau în restaurantul asociat locului de muncă nu înregistrau o modificare a nivelului de fericire, însă cei ce luau prânzul pe biroul de lucru deveneau mai nefericiţi”, se arată în raport.

„Este fascinant că prânzul luat afară, pe plajă sau pe o bancă, poate avea un efect aşa de mare asupra stării emoţionale a persoanelor şi asupra atitudinilor faţă de muncă. A mânca un sandviş în timp ce soarele îţi străluceşte pe faţă sau în timp ce eşti răcorit de o briză plăcută te poate ajuta să te reîmprospătezi şi să îţi reconcentrezi mintea asupra sarcinilor din amiaza ce urmează”, a comentat un reprezentant al Kingsmill. 

În urma acestui raport, Kingsmill pledează ca angajatorii să permită angajaţilor să ia prânzul în afara biroului, chiar dacă doar ocazional, pentru a creşte nivelul de fericire şi productivitatea angajaţilor.

De ce nu reuşim să renunţăm la mâncarea de tip fast food?

Mulţi dintre noi suntem conştienţi de pericolele la care ne expunem consumând mâncare de tip fast food şi cu toate acestea, din când în când, nu ne putem abţine să nu gustăm măcar un sandvici de la un astfel de restaurant. Un nou studiu vine să ne explice ce se întâmplă în creierele noastre atunci când mâncăm alimente fast food şi de ce ne este atât de greu să renunţăm la această mâncare.

Fenomenul poartă numele de „hiperfagie hedonică” şi apare la sute de milioane de oameni din întreaga lume. „Acesta este termenul ştiinţific pentru a descrie consumul unor alimente în exces, dar nu de foame, ci pentru plăcere” explică autorul studiului. „Consumul de alimente cu scop recreativ poate apărea oricui la un moment dat. Forma cronică a acestei tulburări este un factor cheie în declanşarea epidemiei de obezitate...”, a mai declarat acesta. 

Cercetătorii au realizat studiul pe şobolani care au consumat trei tipuri de mâncare: una specială pentru şobolani, chipsuri de cartofi şi un amestec de carbohidraţi şi grăsimi. Acest al treilea tip de mâncare a fost folosit deoarece oamenii de ştiinţă consideră că, pe de-o parte, oamenii consumă multe chipsuri şi ciocolată deoarece aceste alimente conţin multe grăsimi şi carbohidraţi care odată ajunse în corp  trimit mesaje ce generează plăcere în creier. 

Şobolanii au consumat cele trei tipuri de mâncare în cantităţi similare. Totuşi, oamenii de ştiinţă au observat că rozătoarele consumă mai agresiv chipsurile, chiar şi comparativ cu alimentele bogate în grăsimi şi carbohidraţi. Prin urmare, înseamnă că există un alt element care face ca mâncare de tipjunk food să fie „irezistibilă”. 

Atunci când cercetătorii au scanat creierele şobolanilor au descoperit că acestea se schimbaseră, având mai multă activitate în zona centrilor responsabili cu recompensarea şi dependenţa şi provocând schimbări în în ariile cerebrale asociate cu aportul de alimente, somn, activitate şi mişcare. 

Ca urmare a acestor constatări, cercetătorii sunt de părere că dependenţa de fast food ţine de două elemente: voinţa individului şi creierul acestuia. „Este posibil ca măsura prin care este activat sistemul de recompensare din creier să depindă de gustul individului. În unele cazuri este posibil ca semnalele de recompensare venite din partea alimentelor să nu fie destul de puternice ”, a explicat Hoch. 

Acum, cercetătorii speră afle care este molecula ce declanşează dependenţa de fast food şi să găsească o metodă prin care să îi împiedice funcţionarea. 

De ce nu înţeleg bărbaţii femeile? Cercetătorii oferă un răspuns

Un vechi clişeu afirmă că bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg femeile. Acum, o nouă cercetare că acest lucru este cel puţin parţial adevărat: bărbaţii au probleme în a percepe emoţiile femeilor, cel puţin în ceea ce priveşte studierea ochilor acestora.

Studiul publicat în jurnalul PLOS ONE arată că bărbaţilor le era de două ori mai greu să descifreze emoţiile femeilor din imagini ce înfăţişau ochii acestora decât atunci când erau nevoiţi să înţeleagă emoţiile din ochii unui bărbat. De asemenea, cercetătorii au descoperit că acele părţi ale creierului asociate emoţiei se activau mult mai mult atunci când bărbaţii priveau imaginile ce înfăţişau ochii de bărbat decât atunci când priveau ochii de femeie.

Acesta nu este primul studiu ce atestă că bărbaţii au dificultăţi în ceea ce priveşte „citirea” sexului opus şi înţelegerea emoţiilor şi gândurilor femeilor. De exemplu, un studiu a descoperit că bărbaţii tind să interpreteze acţiunile prietenoase ale femeilor drept aluzii sexuale.

Cercetările arată, totodată, că femeile apreciază bărbaţii care încearcă să le înţeleagă.

Pentru a verifica dacă bărbaţii au, într-adevăr, probleme în citirea emoţiilor femeilor, Boris Schiffer, un cercetător de la LWL-Universitätsklinikums din Bochum, a studiat alături de colegii săi 22 de bărbaţi cu vârste cuprinse între 21 şi 52 de ani, ce aveau o vârstă medie de 36 de ani. Voluntarii au fost aşezaţi într-un aparat fMRI, ce foloseşte fluxul sangvin pentru a măsura activitatea cerebrală.

Apoi, cercetătorii le-au cerut bărbaţilor să privească imagini ce înfăţişau în total 36 de perechi de ochi, jumătate provenind de la bărbaţi şi cealaltă jumătate de la femei, şi să ghicească emoţia pe care o simţeau persoanele din imagini. Bărbaţii alegeau unul din două cuvinte (de exemplu neîncrezătorsau înfricoşat) pentru a descrie emoţia surprinsă în ochii din imagine. Fotografiile cuprindeau emoţii pozitive, neutre şi negative.

Cercetătorii au descoperit că bărbaţii petreceau mai mult timp în cazul imaginilor ce surprindeau ochi de femeie şi aveau mai multe probleme în a identifica emoţia corectă.

Mai mult, creierele acestora arătau tipare diferite de activare atunci când bărbaţii priveau ochii feminini decât atunci când priveau ochii de bărbat. Amigdala, regiunea din creier asociată emoţiilor, empatiei şi fricii, se activa mai puternic în cazul ochilor de bărbat. De asemenea, alte regiuni ale creierului asociate emoţiei nu se activau la fel de puternic atunci când priveau ochii de femeie.

Rezultatele sugerează că bărbaţii sunt mai nepricepuţi în ceea ce priveşte „citirea” emoţiilor femeilor. Această „teorie a minţii” este una din bazele empatiei, astfel că această dificultate ar putea face ca bărbaţii să simtă mai puţină empatie faţă de femei decât faţă de bărbaţi, notează cercetătorii.

Cauzele acestui rezultat nu este clar. Deşi este posibil ca bărbaţii să fie stimulaţi de mediul cultural pentru nu a fi la fel de atenţi la indiciile emoţionale ale femeilor, o altă posibilitate este aceea că această reacţie diferită îşi are originile în trecutul omenirii.

„Pe măsură ce bărbaţii erau mai implicaţi în vânătoare şi în luptele pentru teritoriu, era mai important pentru ei să poată prezice şi să înţeleagă intenţiile şi acţiunile rivalilor lor de sex masculin”, concluzionează cercetătorii.

De ce închidem ochii când strănutăm?

Uneori, puţin polen sau praf este suficient cât să ne facă să închidem ochii, să ne încreţim nasul şi să strănutăm cu o viteză de 120-160 de kilometri pe oră. Şi totuşi, de ce închidem ochii atunci când strănutăm?

Există o legendă urbană care spune că dacă nu închizi ochii când strănuţi rişti să îi pierzi, pentru că aceştia pot ieşi din orbite. Dr. Rachel Vreeman a notat în cartea sa „Don’t Swallow Your Gum! Myths, Half-Truths, and Outright Lies About Your Body and Health” că a găsit un articol din New York Times, din 1882, în care se scria despre o femeie ai căror ochi au ieşit din orbite din cauza unui strănut. Totuşi, Vreeman admite că literatura modernă de specialitate nu pomeneşte nimic de acest subiect. Singurele cazuri în care acest fenomen poate apărea este în cazul vărsăturilor violente şi doar la indivizii care suferă de probleme ale muşchilor oculari. 

Oamenii de ştiinţă din zilele noastre susţin că ochii sunt ţinuţi la locul lor de 6 muşchi extraoculari, lucru care face ca ieşirea lor in orbite să fie imposibilă în timpul strănutului. 

Mai mult, chir dacă simţim că ni se acumulează presiune la nivelul feţei înainte de a strănuta, specialiştii spun că ea nu se acumulează la nivelul ochilor. „Cavitatea nazală, prin care trece aerul, este separată de ochi prin oase şi membrane”, explică dr. Robert Naclerio de la Universitatea de Medicină din Chicago. 

Şi atunci, de ce strănutul ne face să închidem ochii? „Pentru că este un reflex involuntar. Când creierele noastre trimit acest mesaj muscular, o parte din mesaj este aproape de ochi. Este similar cu un reflex miotatic”, a declarat optometristul Bert Moritz. 

Reflexul miotatic îl ştim cu toţii. El este acela care se manifestă atunci când în timpul unui control medical, specialistul ne loveşte în genunchi cu un ciocănel, iar piciorul nostru zvâcneşte. Aici este vorba despre un răspuns necontrolat al corpului. 

Cu toate acestea, aşa cum s-a demonstrat şi în unul dintre episoadele Mythbusters, putem ţine ochii deschişi în timpul strănutului, dar numai dacă ne ajutăm de mâini pentru a împiedica pleoapele să se închidă. 

Alţi oameni de ştiinţă sunt de părere că închidem ochii atunci când strănutăm pentru a ne proteja de alergeni şi de restul materiei pe care o eliminăm în timpul acestui proces. 

Animalele chiar pot presimţi cutremurele?

Cele mai noi cercetări în domeniu arată că furnicile roşii de pădure ar putea juca rolul de ‘”seismografe vii”, deoarece îşi modifică semnificativ comportamentul la apropierea unui cutremur de pământ.

Cercetările au fost realizate la Universitatea Duisburg-Essen din Germania şi prezentate la întrunirea Uniunii Europene de Geoştiinţe care a avut loc recent la Viena.

Faliile active sunt locuri vulnerabile, linii de-a lungul cărora scoarţa terestră se rupe în cazul unor cutremure. În mod surprinzător, furnicile roşii de pădure îşi fac adesea cuiburile de-a lungul acestor falii.

Cercetătoarea Gabriele Berberich a identificat peste 15.000 de muşuroaie defurnici roşii de pădure aliniate de-a lungul  faliilor existente în Germania. Timp de 3 ani, Gabriele Berberich şi colegii ei au urmărit furnicile cu ajutorul unor camere care le monitorizau permanent, folosind un software special pentru a cataloga schimbările de comportamant.

În cursul acestei perioade (2009 – 2012), s-au produs 10 cutremure cu magnitudini cuprinse între 2 şi 3,2 grade şi multe alte mişcări seismice mai slabe.

Cercetătorii au constatat că furnicile îşi modificau comportamentul doar în cazul unor cutremure cu magnitudine de peste 2 grade – magnitudinea minimă la care cutremurul poate fi resimţit de oameni.

În mod normal, furnicile sunt active în cursul zilei şi se retrag în furnicar în cursul nopţii. Însă înaintea unui cutremur, s-a observat că furnicile erau treze noaptea şi circulau afară din muşuroi, devenind vulnerabile în faţa prădătorilor. Îşi reluau comportamentul normal abia la o zi după cutremur, au constatat specialiştii.

Dar cum presimt furnicile cutremurele?  Gabriele Berberich bănuieşte scă insectele detectează schimbările în emisiile de gaze sau modificările locale ale câmpului magnetic terestru.

“Furnicile roşii de pădure prezintăm chemoreceptori ce detecteză gradientele de dioxid de carbon şi magnetoreceptori cu ajutorul cărora simt câmpul electromagnetic, a spus cercetătoarea. Nu ştim sigur de ce sau cum reacţionează la stimulii posibili, dar intenţionăm să  ne deplasăm într-o regiune mai activă din punct de vedere seismic şi să vedem dacă furnicile reacţionează  la cutremure mai puternice.”

Ciocolata este hrană pentru creier! Cercetătorii au descoperit cum luptă împotriva bolilor neurodegenerative

Un nou studiu a permis identificarea mecanismelor moleculare din creier cu ajutorul cărora ciocolata poate proteja creierul îmbătrânit împotriva bolilor neurodegenerative precum Alzheimer şi Parkinson.

Aşa cum ştim cu toţii, ciocolata conţine substanţe care provoacă plăcere şi îmbunătăţesc starea de spirit, iar mai multe cercetări au arătat că acest desert este bogat în antioxidanţi şi are proprietăţi benefice pentru creier. Mai multe studii recente au oferit dovezi în favoarea ipotezei că anumiţi compuşi din ciocolată, flavanolii, acţionează pentru a proteja neuronii împotriva degenerării şi a demenţei. Cea mai recentă cercetare confirmă că polifenolii, o clasă de compuşi de include flavanolii, au proprietăţi antioxidante, oamenii de ştiinţă reuşind să elucideze mecanismul prin care aceşti compuşi acţionează pentru a proteja creierul la nivel celular.

Cercetătorii conduşi de Annamaria Cimini de la Universitatea L'Aquila din Italia au conceput modele celulare ale afecţiunii Alzheimer şi le-au tratat cu plăcile Aß şi cu peptidele Aß, acestea fiind asociate neurodegenerării. Apoi, cercetătorii au aplicat polifenoli din cacao asupra acestor celule, descoperind că aceştia provoacă producerea de BDNF (Brain-derived neurotrophic factor), o substanţă ce promovează dezvoltarea neuronală şi care acţionează împotriva decesului celular provocat de stresul oxidativ.

„Studiile noastre indică pentru prima dată că aceşti polifenoli din cacao nu acţionează doar ca anti-oxidant, ci şi că activează producerea de BDNF, acţionând astfel împotriva decesului neuronal”, a declarat Cimini.

Rezultatele publicate în Journal of Cellular Biochemistry par să confirme că flavanolii din ciocolată pot proteja creierul de neurodegenerare.

Deoarece experimentele au fost efectuate pe celule umane izolate, este neclar câtă cacao este necesară pentru a beneficia de efectele benefice pentru creier. Creierul nu este singurul organ al corpului care beneficiază de pe urma consumului de cacao: alte studii arată că aceasta ajută la eliminarea tusei persisente şi duce totodată la reducerea riscului de atac de cord şi de accident vascular. 

Cercetătorii atrag atenţia şi asupra unui efect secundar nedorit: cacaua stimulează şi enkefalina, o substanţă opiacee din creier care stimulează supraconsumul. Acest lucru explică de ce acest mecanism de protejare a creierului - consumul de ciocolată - provoacă dependenţă.

Bună pentru bărbaţi, rea pentru femei: o “genă a durerii” are efecte diferite la cele două sexe

Durerile de spate determinate de hernia de disc afectează în mult mai mare măsură femeile decât bărbaţii, iar deosebirea se datorează unei anumite variante a unei gene, care acţionează diferit la cele două sexe: diminuează durerea cronică la bărbaţi, dar o accentuează la femei.

“În studiul nostru, am fost surprinşi să descoperim că aceeaşi variantă a unei gene poate favoriza durerea cronică la femei şi o poate reduce la bărbaţi”, spune Johannes Gjerstad, cercetător la Institutul Naţional Norvegian pentru Medicina Muncii (STAMI).

Prof. Gjerstad a condus un proiect de cercetare care a inclus aproape 300 de pacienţi ce sufereau de hernie de disc (alunecarea nucleului cartilaginos al unui disc intervertebral, cu deteriorarea inelului fibros care înconjoara nucleul, o situaţie care produce inflamaţii şi dureri mari în zona afectată a colonei vertebrale.) Pacienţii au fost urmăriţi timp de un an după internarea în spital.

Mai mulţi bărbaţi decât femei au fost internaţi datorită durerilor cronice de spate provocate de hernia de disc, însă în cursul studiului cercetătorii au observat că femeile erau cele care sufereau mai  mult din cauza durerilor, în vreme ce bărbaţii se recuperau mai repede.
Cercetări anterioare sugeraseră implicarea unei anumite gene – gena receptorului OPRM1, care intervine în controlul senzaţiei de durere.

Deşi toţi oamenii au, în linii mari, acelaşi set de gene, există şi multe gene care se prezintă în mai multe versiuni - o genă “obişnuită”, prezentă la majoritatea oamenilor, şi o variantă a ei, o formă uşor modificată. În general efectele acestor variaţii genetice nu au legătură cu sexul persoanei, dar mai există şi excepţii, iar studiile arată că gena receptorului OPRM1 este una dintre aceste excepţii: efectele ei sunt diferite la bărbaţi faţă de femei.

Femeile cu varianta mai puţin obişnuită a genei resimt adesea dureri de două ori mai intense decât bărbaţii care au această variantă. La un an după producerea herniei de disc, pe o scară de la 0 la 10, femeile resimţeau o durere de nivelul 4, în vreme ce bărbaţii declarau că durerea este doar de nivelul 2.

Aproximativ un sfert dintre persoane, indiferent de sex, au această varinată problematică a genei.
Aceste studii indică faptul că gena receptorului OPRM1 joacă un rol important în durerea resimţită după trecerea unui an de la producerea herniei de disc.

Intensitatea durerilor a fost evaluată cu ajutorul unui chestionar, constatându-se că, la un an după producerea herniei, două treimi dintre pacienţi se vindecaseră complet. O treime, însă, continua să resimtă un disconfort, iar majoritatea dintre aceştia erau femei.

Multă vreme cercetătorii nu au înţeles de ce anumite persoane rămân cu dureri cronice în urma herniei de disc, iar altele nu.

Rezultatele studiului norvegian ar putea duce la dezvoltarea unor metode de prevenire şi tratament personalizate, dar şi la descoperirea unor căi de a trata şi alte afecţiuni care provoacă dureri cronice, deoarece receptorul de OPRM1 nu are un rol direct în producerea durerilor de spate, în mod special, ci este implicat în modul în care creierul controlează durerea.

Oamenii au creier de muscă! O insultă? Nu, un adevăr ştiinţific

Un studiu recent dezvăluie similarităţi frapante între oameni şi insecte în ceea ce priveşte reglarea comportamentului de către anumiţi centri cerebrali, aruncând o nouă lumină asupra evoluţiei creierului şi comportamentului şi ajutând la înţelegerea mecanismelor ce stau la baza unor afecţiuni mintale.

Există asemănări profunde între vertebrate (precum peştii, şoarecii şi oamenii ) şi artropode (precum crabii şi insectele) în ceea ce priveşte relaţia dintre creier şi comportament, arată cercetările specialiştilor de la King's College London şi Universitatea Arizona.

Cercetătorii au comparat dezvoltarea şi funcţionarea unei regiuni centrale a creierului la artropode (o regiune numită complexul central - cu verde în fotografie) şi la vertebrate (zona numită ganglionii bazali).

Rezultatele sugerează că ambele structuri cerebrale derivă din celulele stem embrionice aflate la baza creierului anterior, în cursul dezvoltării acestuia, şi că, în ciuda diferenţelor uriaşe dintre specii, caracteristicile tuturor acestor structuri cerebrale au la bază programe genetice similare.

Atât în complexul central, cât şi în ganglionii bazali, celulele nervoase se conectează şi comunică unele cu celelalte în moduri similare, ajutând astfel la reglarea comportamentelor adaptative. Cu alte cuvinte, fie că e vorba despre un şoarece sau despre o muscă, răspunsul la stimuli interni cum ar fi foamea ori somnul, şi stimuli externi ca lumina/întunericul sau temperatura este reglat de mecasime nervoase similare.

“Muşte, crabi, şoareci, oameni, toţi simt foamea, tuturor le e somn şi toţi manifestă aceeaşi preferinţă pentru o temperatură confortabilă; de aceea, bănuim că trebuie să existe la toţi un un mecanism similar care reglează aceste comportamente. Am fost uimiţi să constatăm cât de profunde sunt aceste similarităţi, în ciuda diferenţelor de mărime şi înfăţişare dintre aceste specii şi dintre creierele lor”, a spus dr. Frank Hirth, de la King's College London.

Dr. Nicholas Strausfeld, de la departamentul de neuroştiinţe al Universităţii Arizona, a explicat: „Când compari cele două structuri, constaţi că sunt foarte asemănătoare în ceea ce priveşte organizarea. Dezvoltarea lor este orchestrată de o întreagă suită de gene care sunt omoloage la muşte şi şoareci, iar problemele comportamentale determinate de tulburările acestui sistem sunt şi ele remarcabil de asemănătoare.”

La oameni, disfuncţiile ganglionilor bazali pot provoca tulburări grave de sănătate mentală, de la autism, schizofrenie şi psihoze la neurodegenerare, aşa cum se poate vedea în cazul bolii Parkinson, al sindromului de neuron motor şi al demenţei; de asemenea, pot apărea tulburări de somn, deficit de atenţie şi probleme de memorie.

Şi la muşte, atunci când sunt afectate regiuni ale complexului central, apar tulburări de un tip similar.

„Asemănările profunde  pe care le observăm în modul în care creierele nostre şi cele ale insectelor reglează comportamentul sugerează o origine evolutivă comună. [...] Oricât de ciudat ar părea, studiind disfuncţiile creierului la insecte putem învăţa foarte mult despre modul în care apar tulburările în cazul creierului uman.”

Rezultatele sugerează că, atât la artropode cât şi la vertebrate, circuitele cerebrale au evoluat pornind de la un strămoş comun care avea deja o structură neurală complexă ce controla alegerea şi menţinerea unor acţiuni comportamentale.

Deşi nu există nicio fosilă a unui exemplar al strămoşului comun, urme fosile, sub forma unor dâre trasate pe fundul mării acum sute de milioane de ani, dezvăluie că era vorba despre schimbări intenţionate de direcţie.

“Comparând aceste urme cu cele lăsate de larvele de muşte pe o placă de gel de agar, atunci când umblă în căutarea hranei, sau cu tunelurile făcute în frunze de către insectele miniere (ale căror larve sapă galerii în diferite organe ale plantelor), se observă că sunt foarte asemănătoare. Toate sugerează că animalul alege să desfăşoare diferite acţiuni, iar complexul central şi ganglionii bazali exact asta fac - intervin în procesul alegerii unei anumite acţiuni.”

Urmele fosile ar putea indica, astfel  existenţa, începând de timpuriu,  a unui creier suficient de complex pentru a permite alegerea acţiuinilor, şi a unor structuri nervoase comune  nevertebratelor şi vertebratelor.

Cum arată focul la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale?

Astronauţii de pe Staţia Spaţială Internaţională „s-au jucat cu focul”. Mai exact, este vorba despre o serie de experimente realizate în numele ştiinţei.

Aflat la bordul Staţiei Spaţiale, astronautul Chris Cassidy a dat foc la serie de mostre de combustibil pentru a observa ce se întâmplă cu flacăra în condiţii de gravitaţie zero. 

Care este rol au avut aceste experimente? Specialiştii susţin că ele nu numai că vor ajuta la o mai bună înţelegerea a modului în care ard lucrile în spaţiu spre deosebire de Pământ, dar le vor oferi astronauţilor informaţii legate de modul în care pot stingee elevntualele incendii apărute pe ISS. 

Iată două imagini ce surprind aspectul flăcărilor în spaţiu.

Cât de sigur este cartierul în care stai? Un nou indice poate estima criminalitatea din cartiere

Unii oameni se tem că tufişurile pot fi ascunzători perfecte pentru honţi, dar în acelaşi timp există statistici care sugerează că spaţiul verde încurajează oamenii să petreacă mai mult timp în spaţii publice, lucru care descurajează criminalii.

Acum, un nou studiu realizat în Philadelphia demonstrează că acele cartiere care au mult spaţiu verde au un nivel de criminalitate mai scăzut decât zonele lipsite de spaţii verzi. Mai mult, constatările au fost aceleaşi chiar şi după ce oamenii de ştiinţă au luat în considerare şi alţi factori precum densitatea populaţiei, nivelul de sărăcie sau de educaţie. 

Cercetătorii au analizat rata criminalităţii din 2005, în toate cartierele din Philadelphia, luând în considerare infracţiunile precum agresiunile, tâlhării, jaf şi furt. Autorii au ales să nu includă crima şi violul deoarece acestea sunt relativ rare. Aceste informaţii au fost comparate cu imaginile realizate de satelitul NASA Landsat. Sateliţii poartă un senzor care poate detecta clorofila şi astfel specialiştii au putut măsura cât de „verde” era fiecare cartier. 

Astfel, cercetătorii au putut afla că numărul mare de zone verzi dintr-un cartier indicau un nivel de siguranţă mai ridicat. Rata agresiunilor, a jafurilor, tâlhăriilor şi furturilor era cu mult mai scăzută în cartierele cu multe spaţii verzi , comparativ cu restul cartierelor lipsite de spaţii verzi. 

Cercetătorii spun că explicaţia este, pe de-o parte, aceea că spaţiile verzi încurajează oamenii să petreacă mai mult timp în aer liber , lucru care descurajează acţiunile ilegale. Pe de altă parte, se pare că prezenţa plantelor are un efect terapeutic. Vegetaţia scade oboseala mintală şi simptomele asociate acesteia (iritabilitatea şi impulsivitatea, ambele precursori ai violenţei). 

Teoria acestui mecanism de „terapie prin plante”este întărit de constatările din Philadelphia: cea mai violentă infracţiune analizată de cercetători (agresiunea) era mult mai puternic corelată cu acele cartiere din care lipsea vegetaţia. 

Totuşi, această ipoteză va trebui testată şi în studii viitoare, în mai multe oraşe. 

Un obicei aparent sănătos poate distruge dinţii copiilor

Părinţii sunt, desigur, bine intenţionaţi atunci când permit copiilor lor să bea mult suc de fructe proaspăt, în ideea că astfel le asigură vitamine şi le îmbunătăţesc sănătatea. Din păcate, consumul de suc de fructe în cantităţi mari are adesea un efect dezastruos asupra danturii celor mici.

Specialiştii din cadrul British Dental Association au recomandat insistent părinţilor să limiteze consumul de sucuri de fructe (chiar din cele considerate sănătoase, fără zahăr adăugat) şi aşa-numite smoothies.

Permiţându-le să consume prea multe astfel de băuturi, părinţii le distrug sănătatea dinţilor.

Aproximativ 25% dintre copiii preşcolari britanici consumă regulat suc de fructe (iar două treimi mănâncă regulat dulciuri).

Sucul de fructe fără adaos de zahăr poate face parte, într-adevăr, dintre cele 5 porţii de fructe şi legume recomandate zilnic, însă specialiştii spun că zdrobirea fructelor pentru a obţine suc sau smoothie eliberează zaharuri care dăunează dinţilor, mult mai mult decât în cazul consumării fructelor întregi.

Copiii n-ar trebui să bea mai mult de o porţie de 150 ml de suc pe zi.

Dr Nigel Carter, director al British Dental Health Foundation, afirmă că părinţii, fără să vrea, le distrug dinţii copiilor, din cauză că nu ştiu cât de nociv poate fi sucul de fructe. 

„Sucurile de fructe devin tot mai populare, iar conţinutul lor mare de fructe le face să pară o opţiune sănătoasă. Totuşi, ele conţin cantiăăţi mari de zaharuri şi acizi, de aceea pot dăuna foarte mult dinţilor. La vârste atât de mici este nerealist să încercăm să eliminăm dintr-o dată toate alimentele şi băuturile dulci din alimentaţia unui copil. Dar, pentru a menţine echilibrul, e important să limitaţi consumul, permiţându-le să bea suc de fucte doar în timpu meselor şi să vă asiguraţi că între mese beau doar apă sau lapte.”

„Ţineţi minte că e mai bine pentru dinţii copiilor şi pentru sănătatea lor, în general, să ia trei mese pe zi, în loc de şapte gustări, dintre care multe conţin zahăr.”

Dr. Carter a adăugat că popularele smoothies sunt „groaznice” pentru dinţi, deoarece sunt concentrate, sunt adesea băute înte mese şi aderă la dinţi.

Cifre publicate în 2008 arată că 30% dintre copiii de 5 ani din Anglia au carii.

Iar ameninţările zahărului  la adresa sănătăţii nu se limitează la dinţi. Dr. Robert Lustig, nutriţionist şi autor al cărţii Fat Chance: The Bitter Truth About Sugar, spune că un consum ridicat de zahăr - fie că provine din fructe, fie că e vorba de zahăr rafinat - măreşte riscul de instalare a obezităţii, a unor probleme cardiovasculare şi a diabetului şi duce la supraîncărcarea ficatului.