Salvarea organelor deteriorate: imprimanta 3D care crează ţesut din reţele de picături de apă

Oamenii de ştiinţă din Marea Britanie au folosit o imprimantă 3D pentru a crea ţesut viu, un material care într-o bună zi va putea fi utilizat în scopuri medicale.

Materialul este creat din mii de picături de apă conectate, încapsulate în pelicule de lipide care pot îndeplini câteva din funcţiile celulelor umane. 

Aceste „reţele de picături” ar putea constitui piatra de temelie a unei noi tehnologii folosite pentru a facilita absorbţia medicamentelor în corp şi ulterior chiar şi pentru înlocuirea ţesuturilor avariate

Din moment ce aceste reţele de picături sunt complet sintetice, nu au genom şi nu pot fi reproduse, ele nu întâmpină problemele pe care le au alte metode de crearea a ţesuturilor sintetice. 

„Nu încercăm să dăm naştere unor materiale care să se asemene fidel cu ţesuturile, ci mai curând vrem să realizăm structuri care pot îndeplini funcţiile ţesutului. Picăturile pot fi printate cu pori de proteine pentru a forma căi prin reţea care să mimeze nervii. De asemenea, ele sunt capabile să transmită semnale electrice dintr-o parte în alta a reţelei”, a explicat Hagan Bayley, profesor la departamentul de chimie de la Oxford. 

Potrivit unui alt om de ştiinţă de la Oxford, Gabriel Villar, „structurile printate pot, în principiu, să folosească mare parte din mecanismul biologic care permite declanşarea comportamentului sofisticat ale celulelor şi ţesuturilor vii”. 

Fiecare picătură are un diametru de aproximativ 50 de microni (0,05 milimetri), de cinci ori mai mare decât cel al celulelor vii. Cu toate acestea, cercetătorii au declarat că „nu văd de ce picăturile nu ar putea fi chiar mai mici de atât”. 

Acest material sintetic poate fi creat astfel încât, după printare, să ia diverse forme. Imprimanta 3D folosită pentru crearea materialului revoluţionar a fost una creată special de cercetătorii de la Oxford. 

Telepatie între specii: putem controla un animal cu puterea gândului?

Un experiment recent ne apropie de posibilitatea de a controla comportamentul unui animal cu puterea minţii: prin combinarea a două tehnologii ale interfeţelor creier-computer, voluntarii umani au reuşit să declanşeze mişcări ale cozii la şobolani!

Într-un experiment recent, oamenii de ştiinţă au reuşit să conecteze creierele a doi şobolani, astfel încât aceştia să comunice doar prin unde cerebrale şi să se influenţeze reciproc pentru a realiza împreună anumite sarcini.

Acum, Seung-Schik Yoo şi colegii săi de la Facultatea de Medicină a Universităţii Harvard, SUA, au creat un sistem care conectează un om şi un şobolan, prin intermediul unui computer, fără a necesita implantarea de electrozi în creier.

Voluntari umani au purtat căşti cu electrozi care le monitorizau activitatea cerebrală prin electroencefalografie (EEG). În acest timp, un şobolan anesteziat a fost conectat la un dispozitiv care îi activa neuronii de fiecare dată când era emis un puls de ultrasunete spre cortex.

În timp ce monitorizau activitatea creierului uman, cercetătorii au căutat să identifice un model specific de EEG care corespunde stimulării vizuale. Când voluntarii priveau un semnal luminos care clipea pe un ecran, undele EEG se sincronizau pentru a corespunde frecvenţei clipirii semnalului.

Dar când şi-au îndreptat atenţia spre coada şobolanului, schimbarea obiectului atenţiei a modificat  EEG, declanşând un semnal care a fost transmis la computer. Computerul a tradus acest semnal într-un puls de ultrasunete, care stimula cortexul motor al şobolanului, determinând mişcarea cozii.

Prin acest sistem, toţi cei 6 voluntari au fost capabili să declanşeze mişcarea cozii şobolanului, fără mare dificultate.

Cercetătorii cred că într-un viitor destul de apropiat un sistem similar ar putea fi utilizat între doi oameni şi ar putea avea diverse aplicaţii: de exemplu, ar putea ajuta o persoană paralizată să înveţe din nou să-şi folosească membrele, după ce terapeutul i le-ar mişca iniţial cu puterea minţii.

Alţi cercetători, prcum Ricardo Chavarriaga de la Institutul Federal Elveţian de Tehnologie (EPFL) din Lausanne spun că, deşi experimentul este o aplicaţie interesantă de combinare a două tehnologii, el nu ajută prea mult la conectarea a două creiere.

Deoarece şobolanul era anesteziat pentru a izola efectul intervenţiei, nu e clar dacă experimentul simulează în mod realist ce s-ar întâmpla dacă un creier conştient ar fi stimulat în acelaşi mod.

Mai mult, spune Chavarriaga, experimentul nu va fi semnficativ decât atunci când intenţia omului va corespunde cu o acţiune din partea animalului; de exemplu, prin mişcarea mâinii stângi, omul să declanşeze o mişcare a membrului anterior stâng al şobolanului. Abordarea lui Seung-Schik Yoo n-ar fi de folos într-un asemenea caz, deoarece ea nu arată decât că s-a produs o schimbare în obiectul atenţiei, nu care este gândul sau senzaţia din spatele acestei schimbări.

În replică, Seung-Schik Yoo a afirmat că echipa sa lucrează deja la acest aspect, testând şi alte modele de activitate cerebrală şi tehnologii de monitorizare care să furnizeze informaţii mai ample privind gândurile şi senzaţiile unei persoane.

Telescopul Kepler a făcut o descoperire ce atestă că Albert Einstein a avut, încă o dată, dreptate

Albert Einstein a avut din nou dreptate în ceea ce priveşte relativitatea.

Telescopul spaţial Kepler a trimis către NASA date care arată cum gravitaţia curbează lumina, oferind noi dovezi pentru acest element important al teoriei relativităţii postulate de Einstein.

Astrofizicienii nu se aşteptau ca datele să-l contrazică pe Einstein, însă noile date reprezintă prima dată când acest fenoment este detectat într-un sistem stelar binar.

În acest caz, o stea moartă, cunoscută sub numele de pitică albă, a curbat lumina partenerei sale, o pitică roşie de mici dimensiuni. Densitatea piticei albe, ce este mult mai mică decât partnera sa, este cu mult mai mare decât cea a celeilalte stele.

„Această pitică albă este de dimensiunile Pământului, dar are masa Soarelui”, a comentat Phil Muirhead de la Universitatea Caltech, cercetătorul care a realizat studiul ce urmează să fie publicat în Astrophysical Journal.

„Este atât de densă încât pitica roşie, deşi este mai mare, se învârte în jurul său”, a mai spus cercetătorul.

De regulă, telescopul Kepler scrutează cerul pentru a identifica mici nereguli care sugerează că o planetă a trecut prin dreptul unei stele roşii. Muirhead şi echipa sa de cercetători analizau datele de la o ţintă numită KOI-256, crezând că au descoperit o planetă de mari dimensiuni ce trecea prin dreptul acestei pitice roşii.

„Am văzut scăderi masive ale luminii emise de stea şi am bănuit că este vorba de o planetă gigantică, de dimensiunile lui Jupiter, ce trece prin faţa sa”, a comentat Muirhead.

Folosind telescopul Hale de la Observatorul Palomar din San Diego, cercetătorii au descoperit că pitica roşie „tremura” într-un mod prea extrem pentru a fi cauzat de atracţia unei planete. Astfel, oamenii de ştiinţă au concluzionat că pitică albă masivă trece prin spatele piticei roşii. Ipoteza lor a fost confirmată de măsurătorile în ultraviolet efectuate de telescopul Galaxy Evolution Explorer(GALEX). 

Cercetătorii au analizat încă o dată datele obţinute de la Kepler, descoperind că atunci când pitica albă trecea prin faţa partenerei sale, gravitaţia sa provoca lumina stelei să se curbeze şi să devină mai strălucitoare.

„Doar Kepler ar fi putut detecta acest efect minuscul”, a spus Doug Hudgins, specialist NASA ce gestionează programul Kepler. „Cu ajutorul acestei detectări, suntem martori la un efect al teoriei relativităţii lui Einstein ce are loc într-un sistem solar îndepărtat”, a mai spus Hudgins.

Descoperire incredibilă: apele fluviului Rio Negro ascund peştele „invizibil”

O echipă compusă din cercetători britanici şi brazilieni a descoperit o nouă specie de peşti despre care susţin că este membra unui nou gen. Descoperirea a fost făcută în fluviul Rio Negro, cel mai mare afluent al Amazonului.

Descoperirea este cu atât mai uimitoare cu câte este vorba despre un peşte cu o lungime mai mică de 2 centimetri şi cu un corp transparent. Cu toate că mare parte din corp este transparent, capul şi burta peştelui botezat Cyanogaster noctivaga îi sunt colorate în nuanţe de albastru neon şi portocaliu. Mai mult, odată ce peştii mor, aceste culori „ţipătoare” se transformă rapid într-o nuanţă de alb lăptos. În plus, pentru că peştii nu sunt de găsit decât noaptea, surprinderea lor nu a fost tocmai uşoară în aceste condiţii. 

„Am pregătit un aparat de fotografiat amplasat într-un acvariu de pe mal, special pentru a putea fotografia în cel mai scurt timp posibil aceşti peşti. Apoi, împreună cu colegul meu  George [Mattox] am tras plasa mai aproape de mal şi am folosit o momeală pentru a-i atrage şi transfera în acvariu fără a-i scoate din apă”, Ralf Britz de la Natural History Museum, din London.

Cercetătorii susţin că C. noctivaga merită să aibă un gen propriu datorită dentiţiei. În ciuda faptului că sunt atât de mici, ei prezintă două rânduri de dinţi la nivelul maxilarului superior. Partea exterioară este alcătuită dintr-un singur dinte conic (subliniat în imagine de linia punctată), iar alţi patru dinţi mai mari se află în interior. 

„Toţi ceilalţi membrii au subfamiliei Stevardiinae şi mare parte dintre membrii familiei Characidae au număr diferit de dinţi, dar şi o aşezare diferită a lor. Acest lucru ne ajută să demonstrăm că micul nostru «burtă-albastră», este diferit de toţi ceilalţi, fiind un gen nou„, a mai explicat Britz. 

Omenirea se apropie de victorie în lupta cu cea mai periculoasă boală a ultimelor decenii

Cercetătorii au anunţat că au reuşit să cartografieze „cursa înarmării” ce are loc în corpul uman între virusul SIDA şi anticorpii care îl combat, fiind una din cele mai importante reuşite ştiinţifice recente ce accelerează eforturile de concepere a unui vaccin.

Cercetătorii au arătat în studiul publicat în prestigiosul jurnal Nature modul în care virusul care a infectat de curând un pacient african a combătut o serie de proteine puternice cunoscute sub numele de „anticorpi neutralizanţi”, ce sunt prezente în corpul unui număr redus de pacienţi afectaţi de HIV, dar care poate ţinti mii de tulpini de HIV.

Virusul şi anticorpii s-au schimbat şi au evoluat în continuu în corpul pacientului, încercând să se păcălească reciproc.

Fascinanta luptă între virus şi anticorpi ce a fost documentată de cercetători cu ajutorul unor mostre de sânge colectate de la pacient de-a lungul a trei ani se aseamănă cu o „cursă a înarmării”, a explicat Barton Haynes,  unul dintre coordonatorii acestei cercetări şi totodată directorul InstitutuluiDuke Human Vaccine din cadrul Universităţii Duke.

Studierea acestei „bătălii” le-a permis cercetătorilor să identifice modul în care anticorpii puternici se dezvoltă şi evoluează, o întrebare la care oamenii de ştiinţă caută un răspuns de ani buni.

Această cercetare ar putea ajuta la conceperea unui vaccin care să imite evoluţia anticorpilor şi care ar putea ţine HIV-ul, virusul care provoacă SIDA, la distanţă. „Acum avem un plan complet ce explică modul în care erau produşi aceşti anticorpi”, a explicat doctorul Haynes.

Efortul de realizare a unui vaccin pentru SIDA este unul dintre cele mai dificile din istoria ştiinţei, căci spre deosebire de celelalte virusuri, HIV suferă des mutaţii – chiar şi în cursul unei singure săptămâni în corpul unui pacient – pentru a păcăli anticorpii care încearcă să-l combată.

În 2011 aproximativ 34 de milioane de persoane trăiau infectate cu virusul HIV, iar 1,7 milioane au murit din cauza acestui virus, arată statisticile Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, aproximativ 2,5 milioane de persoane au fost infectate cu HIV în 2011.

De asemenea, oamenii de ştiinţă nu ştiau până acum modul în care se formează anticorpii neutralizanţi – o întrebare cheie, căci aceşti anticorpi pot ţinti majoritatea tulpinilor de HIV.

Zeci de anticorpi de acest tip au fost identificaţi în ultimii ani, însă doar 20% din persoanele infectate cu HIV îi dezvoltă în mod natural. Cercetătorii au înţeles cum se progresează anticorpii neutralizanţi prin studierea mostrelor de sânge începând cu primele etape ale infecţiei unui pacient. Acest lucru le-a permis să identifice partea din virus care a stimulat primul pas din procesul de dezvoltare a anticorpilor.

Prin identificarea mecanismelor prin care virusul şi anticorpii evoluează, cercetarea „permite folosirea unei noi strategii foarte interesante pentru crearea unui vaccin care imită evoluţia virusului”, a comentat Anthony Faucci, directorul National Institute of Allergy and Infectious Diseases, institutul american ce supraveghează cercetările asupra SIDA.

Strategia presupune vaccinarea secvenţială a unui pacient cu doze booster proiectate pentru a simula modul în care evoluează virusul, a explicat cercetătorul.

Anticorpii neutralizanţi necesită până la patru ani pentru a se dezvolta în corpul persoanelor care îi dezvoltă în mod natural. Aceştia nu elimină virusul HIV din corpul unei persoane infectate. Oamenii de ştiinţă speră că un vaccin ce induce dezvoltarea acestor anticorpi va permite protejarea oamenilor neinfectaţi de virus.

De ce dormim noaptea?

Dormim noaptea deoarece corpurile noastre s-au adaptat astfel încât să devină active în timpul zilei. Alte animale, precum liliecii sau viezurii, dorm ziua şi sunt activi noaptea, când vânează, explică Russell G. Foster, specialist în neuroştiinţă circadiană.

De asemenea, noi vedem bine pe timpul zilei, când este multă lumină . Liliecii şi viezurii, în schimb, nu au un văz atât de specializat, motiv pentru care se bazează mai mult pe auz şi miros pentru a se descurca. Totuşi, acest lucru nu explică modul în care sunt controlate modelele noastre de somn. 

Creierul ne spune când să dormim. În creier avem un ceas biologic alcătuit din aproximativ 50.000 de celule nervoase care funcţionează şi se comportă asemănător cu un ceas deşteptător spunându-i corpului ce să facă în anumite momente din zi, când să doarmă şi când să se trezească. 

Şi oboseala este controlată de creier, doar că într-o altă zonă cerebrală care măsoară de cât timp suntem treji. Cu cât trece mai mult timp de când ne-am trezit cu atât ne simţim mai obosiţi. 

Atunci când zburăm spre alte ţări, la mii de kilometri depărate, diferenţa de fus orar ne predispune la jet lag (o condiţie medicală creată de perturbarea ritmului circadian rezultată în urma călătoriei transmeridiene rapide). Atunci când e zi în australia, la noi este noapte , iar când noi ne pregătim de culcare, oamenii din California abia se trezesc. Ceasul nostru interior nu se poate obişnui imediat cu noul fus orar şi de obicei acest fenomen de adaptare durează câteva zile. După câteva zile, datorită luminii redate de noul fus orar, ritmul nostru circadian se reglează. 

Aşadar, ceasul din interiorul corpului uman şi nivelul de oboseală lucrează împreună pentru a ne regla modelele de somn. Mulţi oameni cred că, în timpul somnului, creierul este dezactivat, dar asta nu este adevărat. Unele părţi din creier sunt chiar mai active în timpul somnului decât atunci când suntem treji. Acest lucru se întâmplă deoarece, în timpul somnului, creierul ne ajută să ne amintim ce s-a petrecut în timpul zilei şi să înţelegem noile informaţii. Mulţi oameni se trezesc dimineaţa şi descoperă că au răspunsul la o anumită problemă la care se gândesc de mult timp. 

Şi restul corpului suferă multe schimbări în timpul somnului. Tinerii de exemplu, cresc mai mult în timpul somnului, decât atunci când sunt treji. Mai mult,  rănile au tendinţa de a se vindeca mai repede în timpul somnului. Tocmai de aceea, când suntem tinerii avem nevoie de aproximativ 9 ore de somn pe noapte pentru ca apoi, în timpul zilei, creierul nostru să poată fi complet funcţional. 

Când dormim bine devenim mai pricepuţi la rezolvarea problemelor, suntem mai puţin morocănoşi, obţinem performanţe sportive mai bune şi chiar găsim glumele mai amuzante. Mulţi adulţi nu au parte de somn suficient, dormind aproximativ 6 ore pe noapte, lucru care îi predispune la probleme de sănătate care afectează digestia, starea de spirit sau inima. 

Mesajul extraterestru din codul nostru genetic

Suntem singuri în Univers? Întrebarea ne bântuie de mult, iar răspunsurile sunt, până acum, doar speculaţii teoretice. Căutarea formelor de viaţă extraterestre continuă pe mai multe fronturi, iar una dintre cele mai recente şi mai tulburătoare contribuţii este lucrararea publicată de doi savanţi din Kazahstan, care lansează o ipoteză-bombă: codul nostru genetic ascunde semnale informaţionale ce trădează o intervenţie inteligentă şi voită, un mesaj matematic şi semantic care nu ar fi putut apărea prin evoluţia de tip darwinist. Atunci cine ne-a „scris” codul genetic? Unde şi când?

Cei doi savanţi care susţin această idee provocatoare sunt Vladimir I. Şcerbak, de la Universitatea Naţională Kazahă Al-Farabi, şi Maxim A. Makukov, de la Institutul de Astrofizică Fesenkov, ambele din Kazahstan.

Ei au emis ipoteza că ar exista, în structura codului nostru genetic,  anumite „marcaje” ce ar fi putut fi întipărite acolo de o civilizaţie extraterestră, conducându-ne spre ideea că acea civilizaţie ar fi populat apoi una din planetele Căii Lactee - Terra - cu fiinţe create de ea, fiinţe care ulterior au evoluat, ducând la alcătuirea biosferei terestre aşa cum o cunoaştem azi.

Inspiraţi de proiectul SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence), au numit acest mesaj semantic şi matematic „SETI biologic” sau “SETI genomic”.

Dacă proiectul SETI urmăreşte, de decenii, să capteze  din Univers un semnal radio care să ne arate că există fiinţe inteligente pe alte planete, prezenţa acestui “SETI biologic”, spun cercetătorii, oferă şanse mai mari de a descoperi o eventuala existenţă a unor astfel de fiinţe.

Lucrarea celor doi savanţi a fost publicată recent în jurnalul Icarus, sub tiltlul The “Wow! signal” of the terrestrial genetic code.

• Ce e semnalul „Wow!”? Proiectul SETI a început în 1959 şi, de-a lungul istoriei sale de peste o jumătate de veac, au existat câteva momente memorabile, între care şi cel legat de aşa-numitul semnal „Wow!” În 1977, dr. Jerry R. Ehman, un astronom care lucra în cadrul SETI, a recepţionat, cu ajutorul radiotelescopului de la Universitatea Ohio, SUA, un semnal radio neobişnuit. Surescitat la culme - era convins că i-a auzit pe extratereştri! - a scris Wow! pe marginea foii de hârtie pe care înregistrase evenimentul. Dar, din păcate, acesta nu s-a mai repetat niciodata. Până la urmă, dupa ce s-a mai liniştit agitaţia, astronomul le-a declarat celor care îi cereau insistent explicaţii că bănuieşte ca semnalul captat de el fusese, în realitate, un semnal emis de pe Pământ şi care fusese reflectat de vreo bucata de "gunoi spaţial".

Ceea ce Şcerbak şi Makukov numesc "un SETI biologic" ar fi, cred ei, un indiciu al existenţei unor fiinţe extraterestre inteligente care au lăsat o urmă a prezenţei lor în Univers prin aceste trăsături specifice ale codului nostru genetic, trăsături care, susţin cercetatorii, nu pot fi explicate doar prin modelul probabilistic bazat pe şansă.

Ce este codul genetic?

Codul genetic este un ansamblu de reguli care permite traducerea informaţiiilor conţinute în materialul genetic al celulelor vii, pentru a sintetiza proteine.

Dacă ne imaginăm o analogie între celula umană şi un computer, codul genetic face ceea ce fac şi codurile scrise de programatori pentru computere: acestea conţin, scrise într-un anumit format, instrucţiuni care îi permit calculatorului să îndeplinească diferite sarcini. La fel, celula sintetizează diferite proteine pe baza informaţiei conţinute în codul genetic.

Proteinele sunt alcătuite din aminoacizi de diferite tipuri (20 de  tipuri), asamblaţi într-o anumită ordine, care depinde de instrucţiunile din materialul genetic. Informaţia genetică din ADN este copiată în ARN mesager (ARNm), într-un proces numit transcripţie, iar această informaţie din ARNm constituie „manualul de instrucţiuni” pentru sinteza proteinelor. Instrucţiunile vin sub forma unor triplete de nucleotide, numite codoni. Fiecărui aminoacid îi corespunde un anumit codon (sau anumiţi codoni) din ARNm. În ARNm nucleotidele (unităţile de bază din care sunt formaţi acizii nucleici) sunt de patru tipuri, în funcţie de baza azotată pe care o conţin: adenină (A), guanină (G), citozina (C) , uracil(U). (În ADN, în locul uracilului se găseşte timina - T)). Când mecanismele celulare responsabile de sinteza proteinelor citesc codonul AUG (adenină-uracil-guanină), "ştiu" că acesta corespunde aminoacidului methionină şi îl plasează la începutul lanţului de aminoacizi; apoi citesc UGG, "ştiu" că asta înseamnă că trebuie să urmeze la rând aminoacidul triptofan şi îl adaugă lanţului de aminoacizi etc. Aşa se formează proteinele, substanţe organice care există în mii de tipuri în organismele vii, unde îndeplinesc nenumărate roluri diferite şi fără de care viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, n-ar fi posibilă.

Aşadar, asta face codul genetic: stabileşte o corespondenţă între codoni şi aminoacizi în cadrul procesului de sinteză a proteinelor. Există 20 de aminoacizi specifici celulelor vii şi 64 de codoni diferiţi, formaţi prin aranjarea câte trei a celor 4 tipuri de baze azotate menţionate. (Unii aminoacizi pot fi codificaţi de mai mulţi codoni.)

Una dintre caracteristicile cele mai fascinante ale codului genetic este universalitatea sa: cu câteva variaţii minore, el este comun tuturor formelor de viaţă de pe Terra, de la bacterii până la om. Cu toate diferenţele uriaşe care există între microorganisme şi mamifere, de pildă, codul genetic este acelaşi, aceleaşi baze azotate intră în alcătuirea acizilor nucleici şi aceiaşi codoni codifică aceiaşi aminoacizi, ceea ce sugerează că acest cod genetic are o origine unică şi aceeaşi istorie evolutivă.

Există mai multe ipoteze care încearcă să explice originea codului genetic, incluzând concepte precum afinităţi de ordin chimic între anumiţi aminoacizi şi anumite triplete de baze azotate(a fost demonstrată experimental existenţa unor astfel de afinităţi),  selecţia naturală (care a dus la stabilirea codonilor astfel încât să minimizeze efectul mutaţiilor) ş. a., dar trebuie să recunoaştem, de fapt, originea codului genetic este una dintre Marile Enigme: în cadrul celei mai mari dintre enigmele care ne frământă pe noi - originea vieţii pe Pământ - modul în care a apărut codul genetic este un capitol extrem de dificil de explicat.

În asemenea condiţii, nu e de mirare că pentru mulţi oameni de ştiinţă ajunge să pară tentantă ideea unui cod genetic "primit de-a gata", apărut undeva pe altă planetă şi ajuns la noi deja format. (Cum s-a format acolo, pe planeta aceea, oricare ar fi ea, e o altă discuţie.)

În articolul lor, cei doi cercetători afirmă că acizii nucleici reprezintă un mijloc foarte bun de stocare a informaţiei, graţie stabilităţii lor: "Odată fixat, codul genetic ar putea rămâne neschimbat la scara cosmică a timpului. La drept vorbind, este cea mai durabilă alcătuire cunoscută până în prezent. De aceea, reprezintă un mijloc excepţional de stocare a unui semnal inteligent. Odată genomul rescris în mod corespunzător, noul cod, cu marcajul său  cu tot, va rămâne neschimbat în celulă şi în urmaşele sale, ce pot fi apoi diseminate în timp şi spaţiu.”

Ei spun de fapt că, dincolo de orice variaţie, există în codul genetic nişte trăsături care conduc spre ideea că elementele fundamentale ale acestui cod, schema sa generală, liniile sale directoare, ar fi fost "scrise" de nişte programatori inteligenţi.

Ca să putem atribui crearea codului unor asemenea proiectanţi, ar trebui să descoperim în el anumite modele repetitive care să fie foarte semnficative din punct de vedere statistic şi să aibă caracteristici care nu pot fi dobândite prin procese naturale, ci doar prin intervenţia conştientă a unor proiectanţi inteligenţi.

Cei doi autori au purces la analiza codului genetic şi afirmă că au descoperit că genomul uman prezintă o anumită ordonare surprinzător de riguroasă în ceea ce priveşte corespondenţa dintre nucleotide şi aminoacizi.

„Aranjamentele din cadrul codului dezvăluie un ansamblu de modele aritmetice şi ideografice asociate cu un limbaj simbolic.” Sunt prezente, spun ei, caracteristici pe care nu te-ai aştepta să le găseşti într-o structură ce ar fi apărut prin evoluţie şi selecţie naturală, oricât de precisă ar fi ea; pare ceva construit, alcătuit, proiectat pe baza unor concepte precum predominanţa sistemului zecimal, simetria semantică şi utilizarea simbolului abstract al lui zero - toate considerate de cei doi drept semne neîndoielnice de artificialitate. De exemplu, faptul că anumite aranjamente din sistem implică predominant sistemul de numeraţie zecimal este, în opinia lor, un semn de artificialitate, de intervenţie dinafară în scopul implementării unui anumit concept matematic, deoarece "natura este indiferentă la limbajele numerice întrebuinţate de inteligenţă pentru a reprezenta cantităţi."

„Precise şi sistematice, aceste modele apar ce fiind produsul unei logici exacte şi al aplicării unor cunoştinţe de informatică”, spun autorii studiului.

Iar aceste constatări i-au condus la o concluzie foarte îndrăzneaţă: codul genetic pare să fi fost " inventat în afara Sistemului Solar, deja cu câteva miliarde de ani în urmă.”
 

Codul genetic "de-a gata"

Vă sună oarecum cunoscuta concluzia lor? Este elementul central al unei teorii mult discutate: cea apanspermiei - ideea că germenii vieţii au ajuns pe Pământ venind din altă parte, de pe un alt corp ceresc. Există o variantă mai... naturală, să zicem, a teoriei panspermiei, care susţine că "germenii vieţii", oricum ar fi arătat ei, ar fi ajuns întâmplător pe Terra, purtaţi de meteoriţi, şi ar fi prosperat aici, dând naştere, prin evoluţie, biosferei terestre.

Dar există şi o variantă radicală, mai cutezătoare: cea a panspermiei dirijate, care susţine că planeta noastră ar fi fost "însămânţată" conştient, intenţionat, cu materie vie, de către o civilizaţie extraterestră mai avansată. Oricât de SF ar părea, teoria s-a bucurat de sprijinul unor savanţi iluştri, printre care Francis Crick, unul dintre laureaţii Premiului Nobel pentru meritul de a fi descifrat structura ADN-ului - una dintre cele mai mari victorii ştiinţifice ale secolului XX şi ale tuturor timpurilor.

Cei doi autori ai lucrării au curajul să afirme: "De vreme ce este departe de a fi fost stabilit un scenariul real al originii vieţii terestre, ipoteza ca ea să fi fost <semănată> artificial nu poate fi exclusă." Au dreptate, în ceea ce priveşte logica.

Însă, ca mai toate ideile foarte îndrăzneţe, şi ideea lor îşi poate găsi interpretări mult mai largi, iar unele dintre ele n-au legătură cu ştiinţa în spiritul căreia presupunem ca fost redactată lucrarea. Pe lângă panspermia dirijată, teoria celor doi cercetători, cu al lor “SETI biologic”, mai dă apă la moară şi unei alte concepţii, de data aceasta clar anti-ştiinţifică: cea a designului inteligent, o formulare modernă care nu este însă decât un alt nume pentru creaţionism în cel mai biblic sens al termenului. Teoria designului inteligent afirmă că biologia formelor de viaţă de pe Terra este atât de complexă, încât nu poate fi explicată printr-o evoluţie pe căi naturale, ci trebuie neapărat să fie opera unei forţe supranaturale. În Occident, se încearcă adesea acreditarea acestei teorii - inclusiv în şcoli - ca o alternativă mai modernă a creaţionismului "clasic", opunând-o evoluţionismului. Dar atâta timp cât se vorbeşte de intervenţia unei forţe superioare care ar fi creat conştient, intenţionat, viaţa, tot creaţionism rămâne. Şi ne-am putem întreba, cum se întreabă astronomul Ray Villard într-un articol publicat recent, în care comenta ipoteza lansată de Şcerbak şi Makukov: chiar în cazul în care codul genetic ar fi considerat, până la urmă, creaţia unui Mare Proiectant extraterestru, pe proiectant cine l-a proiectat?

Dar să nu facem din ţânţar armăsar. Ipoteza lui Şcerbak şi Makukov este una dintre numeroasele încercări de a explica Enigma Supremă (merită să o scriem cu majuscule): cum a apărut viaţa pe Pământ? Teorii peste teorii au fost elaborate în încercarea de a lămuri problema, experimente peste experimente au fost întreprinse pentru a lumina puncte obscure ale uneia sau alteia dintre teorii, studii peste studii au sintetizat periodic datele şi le-au reinterpretat, în speranţa de a da de cap misterului.

Dar Marea Enigmă rezistă încă, ferecată în colosala ei complexitate.

Până de curând, specialiştii care studiau problema originii vieţii puteau spera prea puţin de la cercetările asupra  materialului genetic şi asupra informaţiei genetice, deoarece aceste cercetări erau extrem de dificile şi costisitoare - deci prea puţin accesibile - din cauza tehnologiei insuficient dezvoltate. Dar lucrurile s-au schimbat: remarcabilul progres recent al metodelor de analiză genetică oferă o nouă pârghie de acţiune. Studiind comparativ al genoamele diferitelor vieţuitoare sau, cum au făcut Şcerbak şi Makukov, codul genetic, oamenii de ştiinţă pot acum aborda problema originii vieţii dintr-un alt unghi, recurgând nu numai la chimie, ci şi la informatică. Un studiu recent chiar propunea, ca pe o evoluţie absolut necesară progresului în domeniu, această schimbare de optică.

Ideea celor doi savanţi, cu toate conotaţiile ei neliniştitoare, trebuie văzută ca un pas nou pe acest drum; chiar dacă e susceptibil de a fi contestat, este încă un pas - cât de important, doar timpul o s-o arate - pe calea dezlegării Marii Enigme: originea vieţii pe Pământ.

Cel mai mare pod-dragon din lume se întinde pe 666 de metri şi scoate flăcări şi apă pe gură

Pentru a sărbători cea de-a 38-a aniversare a încheierii războiului din Vietnam, autorităţile din oraşul portuar Da Nang au inaugurat cel mai lung pod-dragon din lume.

Podul este dotat cu 2.500 de becuri LED Philips eficiente din punct de vedere energetic. Dragonul este capabil să lanseze flăcări pe gură şi jeturi de apă în timpul festivităţilor organizate în zilele de sărbătoare şi în weekenduri.

Podul măsoară 666 de metri în lungime şi 37,5 metri în lăţime şi cuprinde şase benzi auto. Costul total al acestei investiţii se ridică la 85 de milioane de dolari. Dragonul simulează forma unui dragon din dinastia Lý, o creatură simbolică din folclorul vietnamez.

Iată cum scoate flăcări pe gură ineditul dragon:

Descoperire de coşmar: tarantula mare cât faţa ta

Un nou tip de tarantulă a fost descoperită în nordul insulei Sri Lanka. Oamenii de ştiinţă au descoperit păianjenii, cu o anvergură a picioarelor de 20 de centimetri, trăind în copaci.

Păianjenii, decoraţi într-un mod ingenios, aparţin ordinului Poecilotheria. Ei mai sunt numiţi şi păianjenii tigru, un grup arboricol originar din Insia şi Sri Lanka cunoscuţi pentru faptul că sunt coloraţi, rapizi şi veninoşi. Ca grup, păianjenii sunt înrudiţi cu o clasă de tarantule din America de Sud care îl include şi pe Theraphosa blondi, ce mai mare tarantulă din lume. 

Aceşti locuitori ai insulei Sri Lanka, nou descoperiţi, au fost botezaţi Poecilotheria rajaei, după inspectorul de poliţie care i-a ajutat pe cercetători să exploreze teritoriile nordice ale insulei după războiul civil. Păianjenii în cauză diferă de speciile similare, ei având marcaje diferite pe picioare şi o bandă abdominală roz. 

Modelul unic de pe picioarele acestor păianjeni includ modele geometrice de culoare galbenă şi alte ornamente verzi pe primul şi al treilea picior. 

Noul tip de tarantulă a fost observat pentru prima oară în urma unui sondaj realizat de Ranil Nanayakkara asupra arahnidelor din Sri Lanka. În octombrie 2009, un locuitor i-a prezentat lui Nanayakkara un exemplar masculin de păinjen, dar care nu se mai afla în viaţă. Aşa s-a hotărât Nanayakkara să plece împreună cu colegii săi şi cu Michael Rajakumar Purajah în căutarea acestor păianjeni. 

„Sunt destul de rari. Ei preferă copaci solizi şi bătrâni, însă din cauza defrişărilor, numărul acestora a scăzut şi ca urmare a distrugerii habitatului au început să trăiască în clădiri”, a declarat Nanayakkara. 

Aşa se explică de ce oamenii de ştiinţă au găsit grupuri de păianjeni într-un spital din Mankulam.

Şase metode simple prin care poţi alunga plictiseala din viaţa de cuplu

Pe măsură ce trece timpul, multe cupluri încep să aibă o rutină care, deşi indică faptul că relaţia a intrat pe un făgaş normal, ea poate fi percepută ca un factor ce îi face pe parteneri să se plictisească.

Viena de la 103€› Rezervă bilete de avion prin

Mulţi oameni văd asta ca pe o problemă, motiv pentru care am creat o listă cu o serie de sugestii, venite din partea oamenilor de ştiinţă, legate de modul în care poţi preveni sau înlătura plictiseala din cuplu. 

1. Trebuie să realizezi că încetinirea este normală

Nu te poţi aştepta ca relaţiile să rămână mereu aşa cum au fost de-a lungul celor câteva luni de început. Este normal să se producă o reducere a ritmului intens, aşa că nu trebuie să laşi aceste încetiniri să te facă să crezi că relaţia se confruntă cu probleme serioase.

În cartea sa, „The Myths of Happiness: What Should Make You Happy, but Doesn't, What Shouldn't Make You Happy, but Does”, Sonja Lyubomirsky notează următoarele:

„Pasiunea intensă şi atracţia chimică evidentă de la începutul relaţiei de dragoste se diminuează ajungând neutre în câţiva ani, după ce aventura amoroasă se transformă într-o relaţie solidă sau într-o căsătorie. Aş spune chiar că aşteptările noastre legate de romantism ne-au făcut să înţelegem greşit funcţiile sale şi complexitatea evenimentelor ce au loc de-a lungul vieţii de cuplu, determinându-ne să ne simţim dezamăgiţi atunci când căsătoria nu satisface constant pasiunea după care tânjim”. 

2. Fă-ţi timp să apreciezi ceea ce ai

Cercetările indică faptul că atunci când ne facem timp pentru a conştientiza sentimentul de recunoştinţă, putem preveni apariţia senzaţiei că totul ni se cuvine. 

„Mai multe studii susţin acest lucru, inclusiv unul realizat în laboratorul nostru. În acest studiu s-a constatat că oamenii care apreciază în mod repetat evenimentele bune din viaţa lor, au mai puţine şanse de a se adapta la acest mod de viaţă şi de a nu mai aprecia astfel de evenimente. 

Numeroase experimente, atât din laboratorul meu, cât şi sin al colegilor, au demonstrat că oamenii care sunt apreciativi devin mult mai sănătoşi şi mai fericiţi, decât restul oamenilor.

Un mod prin care putem învăţa cum să apreciem relaţiile este acela prin care ne imaginăm cum ar fi fără ele. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi făcut niciodată cunoştinţă cu perechea ta?”, a mai scris Sonja Lyubomirsky. 

3. Adaugă puţină varietate

Este minunat să fii bun cu partenerul tău, dar găseşte mereu moduri noi prin care să exprimi aceste manifestări. 

„Într-un studiu realizat de mine şi de studenţii mei, le-am cerut participanţilor să realizeze câteva gesturi prin care să îşi exprime bunătatea în diferite forme timp, săptămâna, timp e o 10 săptămâni. Unora dintre ei li s-a cerut ca gesturile să nu fie mereu la fel, în timp ce altora li s-a spus să repete acelaşi gest. Rezultatele au arătat că cei mai fericiţi au fost cei care au făcut diferite gesturi pentru a-şi exprima bunătatea faţă de cei din jur”, scrie Lyubomirsky.

4. Observă mereu noutatea

Fă un efort şi ia în seama lucrurile pe care până acum nu le-ai observat la partenerul tău. 

„Unii cercetători propun ca introducerea noutăţii presupune o abordarea directă, adică mobilizându-te în aşa fel încât să observi lucruri noi la partenerul tău. De exemplu, în decursul săptămânii viitoare străduieşte-te ca în fiecare zi să observi câte cave nou la partenerul tău. ”

5. Întreruperile pot fi de folos

A trebuit vreodată să fii separat de partener din cauza unei delegaţii sau a unui alte eveniment similar? Nu-i aşa că revederea v-a făcut să vă simţiţi mai bine decât în mod obişnuit?

„Întreruperile reuşesc să perturbe obişnuinţa şi să reseteze o senzaţie intensă de fericire, atunci când partenerii se revăd”, explică Lyubomirsky. 

6. Emoţiile trăite împreună sunt mai puternice

Profesorul Art Aron susţine că pentru a înlătura plictiseala într-o căsătorie, cuplurile ar trebui să se angajeze în ceea ce noi numim „activităţi de extindere”, adică acele activităţi care sunt stimulatoare, care aduc noutatea în viaţa în doi. 

Enigmatica materie neagră: cât de aproape suntem de a o „vedea”?

Un experiment în valoare de 2 miliarde $, realizat cu ajutorul unui instrument aflat la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale, este pe cale să identifice dintre cele mai misterioase componente ale Universului nostru: materia neagră, care ţine laolaltă toate elementele ale Cosmosului.

O echipă internaţională de oameni de  ştiinţă afirmă că este posibil un detector de radiaţii cosmice să fi găsit primul indiciu al prezenţei materiei negre, care până acum nu a fost niciodată observată în mod direct.

Spectrometrul Magnetic Alfa (Alpha Magnetic Spectrometer - AMS), trimis în spaţiu în urmă cu 2 ani, a adus dovezi ale unui nou fenomen fizic, care ar putea fi asociat cu strania materie neagră.

Materia neagră alcătuieşte cea mai mare parte din masa Universului; ea înconjoară galaxiile din tot cuprinsul Cosmosului, dar este invizibilă deoarece nu reflectă lumina. Corpurile cereşti ce pot fi văzute reprezintă doar 4,9% din masa Universului.

Deşi materia neagră nu poate fi văzută direct cu ajutorul telescoapelor, astronomii ştiu că ea există acolo, datorită efectelor gravitaţionale pe care le are asupra materiei vizibile.

Galaxiile, de pildă, nu s-ar putea roti în  modul în care o fac şi nu şi-ar putea păstra forma dacă n-ar exista materia neagră, spun cercetătorii.

Specialiştii Agenţiei Spaţiale Europene explică fenomenul printr-o analogie: 

„Aprindeţi o lanternă într-o cameră întunecată şi veţi vedea numai ceea ce luminează lanterna. Dar asta nu înseamnă că restul camerei nu există. În mod similar, ştim că materia neagră există, dar nu a fost observată niciodată în mod direct.”

Fizicienii de la CERN au descoperit ceea ce cred ei a fi primul indiciu fizic al prezenţei materiei negre, studiind radiaţia cosmică înregistrată la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale în ultimele 18 luni.

Ei au observat o creştere a numărului pozitronilor - particule subatomice încărcate cu sarcină electrică pozitivă - care e posibil să se fi format prin dezintegrarea materiei negre.

AMS-02 este un ansamblu de 7 instrumente care monitorizează radia cosmică din spaţiu. Este rodul uneia dintre cele mai ample colaborări ştiinţifice, implicând 56 de instituţii din 16 ţări. Instalaţia a fost montată pe Staţia Spaţială Internaţională în 2011. Acolo, neprotejate de atmosfera terestră, instrumentele sunt bombardate permanent de valuri de particule provenite din spaţiul cosmic. Pe  măsură ce trec prin instrumentele AMS-02, acestea înregistrează viteza, energia şi direcţia particulelor. Astfel, au fost înregistrate date privind caractersticile a peste 400.000 de electroni, împreună cu „particulele gemene” de antimaterie ale acestora, pozitronii.

Fizicianul Samuel Ting, laureat al Premiului Nobel, care conduce echipa de specialişti de la laboratorul european de fizică a particulelelor din apropiere de Geneva, a declarat că mai sunt necesare date pentru confirmarea descoperirii şi că se aşteaptă ca, în câteva luni, să aibă un răspuns mai concludent.

„În cursul următoarelor luni, AMS ne va putea spune clar dacă aceşti pozitroni sunt un semn al prezenţei materiei negre sau dacă au o altă origine.”

E posibil ca sporirea numărului de pozitroni să aibă drept origine pulsarii - stele neutronice rotitoare care emit pulsuri de radiaţii.

Oricum, vestea descoperirii a stârnit entuziasm. Oamenii de ştiinţă încearcă de 80 de ani să dovedească experimental existenţa materiei negre, iar aceste noi descoperiri ar putea reprezenta finalul acestor îndelungate căutări.

Identificarea, în final, a alcătuirii enigmaticei materii negre ar deschide noi perspective în cercetare, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea existenţei unor universuri multiple şi a altor dimensiuni.

Respiraţia: amprenta unică care ne arată de ce boli suferim

Compuşii prezenţi în expiraţie pot avea rol de „amprentă”, susţin oamenii de ştiinţă. Aceşti „metaboliţi” reprezintă deşeurile produse de acţiunile chimice din corp, însă până acum nimeni nu le-a recunoscut unicitatea.

Un nou studiu sugerează că aceşti compuşi pot fi utili pentru diagnosticarea medicală la fel ca restul metaboliţilor ce se găsesc în urină sau în sânge. Deoarece testele de respiraţie sunt non-invazive, iar rezultatele sunt imediate,  ele s-ar putea dovedi chiar mai utile pentru anestezie şi teste anti-doping. 

„Nu înţeleg de ce respiraţia nu a fost utilizată pe scară largă în domeniul medical. În medicina tradiţională chineză ţi se ia pulsul, ti se analizează limba şi ţi se miroase respiraţia. Există câini dresaţi care pot mirosi cancerul cu o acurateţe destul de mare, însă câinele nu îşi poate spune care sunt compuşii în cauză”,  a declarat autorul studiului, Renato Zenobi de la Swiss Federal Institute of Technology (ETH), din Zurich.

Cercetări anterioare au demonstrat că bacteriile responsabile pentru infecţiile pulmonare şi chiar şi pentru apariţia cancerului a stomac, poate fi găsită în respiraţie. 

Ceea ce încă nu se demonstrase era dacă acest conţinut metabolic al respiraţiei variază destul de la un om la altul, astfel încât să poată fi considerat ca o „amprentă” reală şi repetabilă. 

„Dacă [acest conţinut metabolic] se schimbă de-a lungul zilei, sau după ce bei cafea sau fumezi, atunci nu îl putem considera drept amprentă”, a explicat Zenobi. 

În studiu, oamenii de ştiinţă au analizat probe de respiraţie de la 11 voluntari, în 4 intervale de timp diferite, de-a lungul a 9 zile lucrătoare. Aceste probe au fost analizate la un spectrometru de masa (dispozitiv care măsoară eficient toate masele compuşilor chimici din respiraţie). 

Unii compuşi precum vaporii de apă şi dioxidul de carbon erau la fel la toţi participanţii, dar cei care s-au găsit a fi diferiţi erau unici pentru fiecare individ. Mai mult, compuşii unici au rămas la fel de-a lungul întregului studiu. 

În decursul cercetărilor anterioare, respiraţia unui dintre colaboratori a indicat existenţa unul vârf complet diferit de al celorlalţi participanţi la studiu care, într-un final, s-a demonstrat a fi un indicator pentru medicaţia, pe care obişnuia să o ia, împotriva epilepsiei. 

Noua metodă de testare se poate dovedi eficientă mai ales pentru determinarea dozei de anestezie, unde un nivel eficient şi sigur de anestezie depinde de toleranţa pacientului şi de rata metabolică a acestuia - în acest caz, o doză mică i se poate administra pacientului pentru a vedea dacă este metabolizată. În testarea anti-doping, participanţii la concursuri ar putea fi testaţi chiar la linia de start. 

Dacă studiile viitoare, realizate pe un eşantion mai mare de subiecţi vor demonstra că respiraţia poate fi considerată „amprentă” atunci această tehnică va putea deschide calea pentru „medicina personalizată”. 

Cercetătorii lansează un avertisment important către bărbaţii care-şi pierd părul

Un nou studiu realizat în Japonia arată că bărbaţii care chelesc prezintă un risc mai mare de a suferi de afecţiuni cardiace decât reprezentanţii sexului masculin ce se bucură în continuare de toată podoaba capilară.

Cercetarea efectuată pe aproximativ 37.000 de persoane a fost publicată în jurnalul ştiinţific BMJ Open. Rezultatele studiului au arătat că bărbaţii care chelesc prezintă un risc cu 32% mai mare de a suferi de cardiopatie ischemică.

Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă subliniază că riscul este mai mic decât în cazul în care bărbaţii sunt fumători sau obezi. De asemenea, reprezentanţii British Heart Foundation afirmă că este mult mai important ca bărbaţii să se concentreze asupra dimensiunilor taliei decât asupra părului pierdut.

Statisticile arată că 50% dintre bărbaţi îşi pierd jumătate din podoaba capilară până la vârsta de 50 ani, iar 80% dintre bărbaţi îşi pierd o parte din păr până la vârsta de 70 de ani.

Cercetătorii de la Universitatea Tokyo au analizat ani de cercetări precedente pentru a analiza legăturile dintre pierderea părului şi problemele de inimă.

Analiza a arătat că persoanele care îşi pierdeau părul de pe creştetul capului sufereau de un risc sporit de a suferi de cardiopatie ischemică. Acest risc sporit se păstra chiar şi după ce erau luaţi în considerare factori precum vârsta şi afecţiunile din familie.

În schimb, persoanele care cheleau în zona frunţii nu erau afectate de un risc mai mare.

„Am descoperit o legătură moderată, dar importantă, între pierderea părului în vârful capului şi riscul de cardiopatie ischemică”, a explicat doctorul Tomohide Yamada de la Universitatea Tokyo. „Legătura există, însă nu este la fel de puternică precum cea dintre alţi factori de risc cunoscuţi precum fumatul, obezitatea, nivelul colesterolului şi hipertensiunea”, a mai spus Yamada.

Cercetătorul recomandă tinerilor care îşi pierd părul din vârful creştetului să îşi concentreze eforturile asupra îmbunătăţirii stilului de viaţă pentru a se asigura că îşi vor menţine inima sănătoasă.

Oamenii de ştiinţă nu ştiu care este cauza ce stă la baza acestei legături. Printre ipotezele postulate se numără o sensibilitate sporită la hormonii masculini, rezistenţa la insulină şi inflamaţia vaselor de sânge care afectează simultan inima şi părul.