„Blestemul” climatic care a pus capăt civilizaţia Harappa ar putea devasta India

Acum mai bine de 3000 de ani, civilizaţia Harappa, care reprezenta una dintre cele mai mari şi mai puternice civilizaţii din lume, a fost distrusă de schimbările climatice care au afectat echilibrul musonilor. Acum, oamenii de ştiinţă susţin că acelaşi fenomen ar putea fi declanşat acum în cazul musonilor din Asia.

Civilizaţia Harappa a fost distrusă de schimbările climatice naturale, dar acum oamenii de ştiinţă susţin că şi cele induse de om că ar putea avea un impact la fel de devastator. Autorii noului studiu susţin că următorii 200 de ani ar putea fi caracterizaţi de modificări ale musonului indian, produse de schimbările climatice.

Cercetarea sugerează că pe măsură ce temperaturile cresc, circulaţia Walker (circulaţia curenţilor de aer de la ecuator), care face ca presiunea să crească în anumite zone din Oceanul Indian, şi-ar putea modifica direcţia, aducând acele fronturi de aer în India, suprimând ploile musonice. Acest fenomen ar putea reduce ploile cu aproximativ 40 sau chiar 70 de procente în decursul secolului următor. 

Arii vaste ale lumii se bazează pe sistemele musonice care, prin regularitatea lor, furnizează apă pentru agricultură şi pentru fermele din Asia. În cazul în care musonii vor fi afectaţi dramatic, producţia de alimente va fi şi ea grav afectată. 

O substanţă creată în laborator „merge singură”, ca o fiinţă vie

Oamenii de ştiinţă au reuşit să creeze un gel special, cu proprietăţi neobişnuite: picături din acest gel se pot deplasa singure - cu viteze foarte mici - imitând deplasarea organismelor înzestrate cu viaţă.

Gelul este fabricat în laborator, din proteine extrase din celule vii, şi este „alimentat” de molecule implicate în producţia de energie celulară, aceleaşi care sunt întâlnite şi în celule. Energia furnizată de aceste molecule permite picăturilor de gel să se deplaseze, cu 8 nanometri la fiecare „pas”. Picăturile , cu diametrul de 0,03 -0,1 mm, au putut fi astfel făcute să se deplaseze singure pe o lamă de microscop.

Studiul a fost realizat de cercetători de la Universitatea Brandeis, SUA, şi publicat în revista onlineNature.

Autorii consideră că asemenea picături de gel ar putea fi utilizate în scopuri medicale, de exemplu pentru a elibera medicamente în corp sau a acţiona asupra celulelor canceroase. Deoarece gelul provine din substanţe proprii corpului, este mai puţin probabil  să fie respins de organism. Dar, pentru aceasta, oamenii de ştiinţă trebuie să înveţe cum să-i controleze cu precizie mişcările.

Gelul are şi capacitate de a se auto-repara, putând fi astfel folosit pentru a fabrica ecrane cu cristale lichide mai robuste şi durabile.

De ce realegerea lui Barack Obama înseamnă că astronauţii vor călători în scurt timp dincolo de Lună

Victoria electorală a preşedintelui american Barack Obama, care a obţinut un nou mandat, reprezintă o veste foarte bună pentru NASA, agenţia spaţială americană.

NASA intenţionează să trimită din nou astronauţi în apropiere de satelitul natural al Pământului, urmând să dezvăluie în scurt timp noi misiuni de explorare a spaţiului.

Noile planuri au fost deja aprobate de preşedintele Barack Obama, însă acestea nu au fost dezvăluite până acum din cauza alegerilor prezidenţiale ce au avut loc recent în Statele Unite ale Americii, afirmă John Logsdon, expert în politici spaţiale şi profesor la Universitatea George Washington. Planurile au fost ţinute secrete deoarece o posibilă victorie a lui Mitt Romney, contracandidatul preşedintelui Obama, ar fi însemnat o reducere a bugetului agenţiei spaţiale şi o modificare a strategiei şi misiunilor NASA.

Printre misiunile aprobate de Barack Obama se numără şi stabilirea unei noi staţii spaţiale în zona cunoscută sub numele de Earth-moon libration point 2 (EML-2). Acest punct aflat la aproximativ 60.000 de kilometri de Lună este stabil din punct de vedere gravitaţional, permiţând „parcarea” unui vehicul spaţial. Astfel, o staţie spaţială amplasată în acest punct nu ar necesita eforturi considerabile pentru a rămâne în acelaşi loc.

Dincolo de faptul că această misiune ar permite astronauţilor să călătorească în spaţiul cosmic mai departe ca niciodată, noua staţie spaţială ar reprezenta un punct de start pentru alte misiuni. Printre acestea se numără aterizarea pe un asteroid (2025), o călătorie spre Marte (în jurul anului 2035) sau o nouă aselenizare.

Şeful NASA, Charles Bolden, a prezentat preşedintelui Obama bugetul pentru anul 2013, ce include sumele necesare pentru această misiune. NASA va cheltui anul viitor 17,7 miliarde de dolari, aceşti bani urmând să fie folosiţi şi pentru a concepe o nouă rachetă foarte puternică, intitulată Space Launch System, şi o capsulă spaţială nouă, Orion, care vor permite astronauţilor americani să înceapă lucrul la noua staţie spaţială până în 2021.

Testele ADN ne vor spune ce gust are carnea din galantar, identificând cea mai gustoasă bucată

Vacile seamănă mult între ele, dar în ciuda acestui lucru unele dintre ele dau o carne fragedă şi suculentă, pe când friptura făcută din altele poate fi tare ca piatra. Din fericire pentru noi, o echipă de cercetători a elaborat o serie de teste ADN care pot prezice ce gust va avea carnea de vită, când va ajunge în farfuriile noastre.

Oamenii de ştiinţă au analizat 3.000 de gene implicate în biologia musculară pentru a le descoperi pe cele care au un impact asupra unor calităţi proprii cărnii, precum aroma, suculenţa şi frăgezimea. După ce au selectat genele în cauză, specialiştii au dezvoltat un cip ADN care analizează activitatea genetică în mostre de carne de vită, putând să deosebească un tip de carne de altul. 

Performanţele cipului au fost comparate cu răspunsurile unui grup de control alcătuit din degustători experţi. Rezultatele au arătat că informaţiile date de cip au fost în perfectă concordanţă cu cele ale experţilor care au gustat carnea în cauză.

ecretele atracţiei între sexe: creierul evaluează fulgerător calităţile potenţialilor parteneri

Poate „cortex prefrontal” nu sună prea romantic, dar tocmai această regiune a creierului este implicată în luarea deciziilor extrem de rapide legate de alegerea unui eventual partener.

Când vedem pentru prima dată o persoană, în anumite zone ale cortexului prefrontal are loc, cu o viteză uimitoare - într-un interval de ordinul milisecundelor -  un proces prin care sunt evaluate calităţile fizice şi se decide dacă persoana respectivă este sau nu cea potrivită.

Un studiu realizat în Irlanda, la Trinity College - Dublin, a analizat aceste procese, fiind primul studiul care utilizează date colectate în cursul unor întâlniri reale între bărbaţi şi femei care se vedeau pentru prima oară.

Cercetătorii au recrutat 78 de femei şi 73 de bărbaţi, cu toţii heterosexuali şi care nu erau implicaţi în relaţii amoroase, şi i-au invitat să participe la o sesiune de speed dating, în cadrul căreia fiecare participant făcea cunoştinţă, pe rând, cu mulţi participanţi de sex opus şi vorbea cu fiecare timp de 5 minute. După încheierea fiecărei convorbiri, fiecare participant nota, pe un formular, cu care dintre cei cunoscuţi în acea seară ar fi dorit să se mai întâlnească şi altă dată.

Dar, înainte de sesiunea de speed dating,cercetătorii au scanat creierele a 39 de subiecţi şi au înregistrat (cu ajutorul rezonanţei magnetice funcţionale) activitatea creierelor voluntarilor atunci când aceştia vedeau fotografii ale unor persoane pe care urmau să le întâlnească la evenimentul de speed dating (şi pe care nu le cunoşteau încă).

În cursul scanării, voluntarii au avut la dispoziţie câteva secunde pentru a indica, pe o scară de la 1 la 4, cât de mult ar dori să se întâlnească cu respectiva persoană; au dat, de asemenea, note care arătau cât de atrăgătoare li se pare fizic fiecare persoană şi cât de agreabilă o consideră.

După câteva zile, la evenimentul de speed dating, voluntarii au făcut cunoştinţă, faţă în faţă, cu persoanele pe care le văzuseră în fotografii.

S-a constatat că, în majoritatea cazurilor, alegerile făcute de subiecţi pe baza fotografiilor se potriveau cu cele făcute după ce cunoscuseră realmente persoanele respective. În 63% dintre cazuri, dorinţa de a se întâlni cu o persoană văzută în fotografii s-a potrivit cu decizia „reală” - cea luată după 5 minute de discuţie cu acea persoană.

Analiza activităţii cerebrală corelată cu aceste decizii a oferit informaţii surprinzătoare. Cercetătorii au observat că există o legătură între deciziile participanţilor la experiment şi o anumită regiune din cortexul prefrontal medial, numită cortexul paracingulat. Această regiune a prezentat o activitate mai intensă atunci când voluntarii au văzut fotografii ale unor persoane pe care, ulterior, la sesiunea de speed dating, le-au trecut pe lista celor pe care ar fi vrut să le revadă. Cercetătorii cred că această regiune cerebrală este implicată în compararea opţiunilor prezentate cu alte opţiuni sau cu un fel de „standard” mental.

În schimb, o altă regiune, cortexul prefrontal ventromedial, situat în apropierea frunţii, se activează atunci când paticipanţii priveau chipurile care li se păreau atrăgătoare. Interesant a fost faptul că maximum de activitate în această zonă s-a înregistrat atunci când voluntarii se uitau la  fotografii ale unor feţe pe care majoritatea subiecţilor le găseau atrăgătoare. Când un voluntar vedea o figură care i se părea atrăgătoare, dar care nu primise note prea mari de la ceilalţi voluntari, se activa o altă regiune: cortexul prefrontal rostromedial, situat mai jos decât cel ventromedial.

Lucrurile se leagă, deoarece se ştie că zona cortexului frontal rostromedial are un rol important în deciziile de ordin social. Printre altele, aici se evaluează cât de asemănătoare este o persoană cu subiectul. Având în vedere faptul că oamenii tind să considere mai atrăgători ca potenţiali parteneri pe cei care le seamănă, este ca şi cum cortexul prefrontal rostromedial ar spune: ”Iată, această persoană e potrivită pentru tine!”

Specialiştii cred că există două paliere de interpretare a rezultatelor. Pe primul palier, concluzia ar fi că suntem destul de superficiali când vine vorba despre alegerea partenerilor: în primele câteva milisecunde, creierul evaluază cât de atrăgătoare fizic este persoana nou-cunoscută. Dar, în următoarele milisecunde, cortexul frontal rostromedial duce lucrurile la un nivel mai profund şi se întreabă: „Da, dar este oare compatibilă cu mine?”

E vorba despre două procese separate, dar care au amândouă loc în creier, de fiecare dată când facem evaluările iniţiale despre o persoană pe care tocmai am cunoscut-o.

Încălzirea globală ne lasă fără ceaşca zilnică de cafea

Într-o lume în care se consumă zilnic 1,6 miliarde de ceşti de cafea ne este foarte greu să ne imaginăm renunţarea la acest obicei. Cu toate acestea, noi studii vin să ne avertizeze că schimbările climatice afectează cel mai consumat tip de cafea: Arabica. Potrivit studiului, până în 2080 Arabica va dispărea din sălbăticie.

Situaţia poate părea critică, însă studiul a fost realizat pe plante sălbatice. în timp ce cafeaua care ajunge în ceştile noastre este provenită din plante „domesticite”. Cu toate acestea, planta de cafea cultivată, spre deosebire de cea sălbatică, este vulnerabilă la o serie de factori care pot duce la producerea unei cafele de o cantitate slabă. Pe de altă parte, în aceste condiţii, producătorii de cafea vor fi nevoiţi să crească preţul produselor. 

În lume există două mari tipuri de cafea cultivată: Arabica (care provine din planta sălbatică Coffea arabica) şi Robusta ( derivată din Coffea canephora). În sălbăticie, în schimb, există peste 125 de specii şi se pare că, de fapt, numărul ar fi mult mai mare. 

Arabica este coloana vertebrală a industriei de cafea, reprezentând 70% din producţia mondială. Totuşi, mare plante din plantele cultivate azi provin din alte câteva culese din Etiopia în secolele XVII - XVIII. În acest context, alcătuirea lor genetică le face pe actualele plante de cafea comercială să fie foarte sensibile. 

Noul studiu realizat de Aaron Davis a combinat observaţiile de pe teren cu simulările pe calculator pentru a observa cum diferite scenarii climatice afectează speciile de Arabica sălbatică. 

Rezultatele studiului au demonstrat că perspectivele nu par a fi îmbucurătoare. Luând în calcul doar schimbările climatice, nu şi rata defrişărilor, în cel mai bun caz, două treimi din locurile de cultivare a acestor plante vor dispărea până în 2080. În cel mai rău caz, însă, până la acea dată nu vor mai exista plante de cafea sălbatice. Mai mult, specialiştii recomandă ca speciile din  Platoul Boma să fie conservate în bănci de seminţe, deoarece ele ar putea fi declarate extincte până în 2020. 

Arabica creşte, de obicei, în zonele muntoase. Prin urmare ea nu mai are unde să se ducă pentru a scăpa de încălzirea globală. În Etiopia, al treilea cel mai mare producător de cafea Arabica din lume, temperaturile medii au crescut cu 1,3 grade Celsius din 1960. 

Davis, coordonatorul studiului susţine că cercetarea nu vrea să sperie populaţia ci să ne determine să luăm atitudine. În acest sens, specialiştii au identificat câteva locaţii în care cafeaua ar putea supravieţui până în 2080. 

Cel mai îndrăzneţ plan de la Piramide până acum: 8City, un super-oraş turistic în valoare 288.000.000.000$

Coreea de Sud a dezvăluit cel mai îndrăzneţ proiect turistic din istoria omenirii: 8City, un oraş turistic de 3 ori mai mare decât Macau ce va încerca să atragă turiştii chinezi.

Presa din Coreea de Sud declară că scara proiectului este una astronomică, iar unele voci pun la îndoială fezabilitatea economică a acestui ambiţios oraş turistic. Cu toate acestea, proiectanţii 8City au idei grandioase.

Oraşul turistic urmează să fie construit pe insulele Yongyu-Muui, lângă aeroportul internaţional Incheon, din oraşul sud-coreean ce poartă acelaşi nume.

Printre altele, în 8City vor exista hoteluri de lux, locuinţe, cazinouri, mall-uri, parcuri de distracţie tematice şi acvatice, un circuit de Formula 1, o sală de concerte cu 50.000 de locuri, un „oraş medical” şi un mini-oraş care va promova industria de entertainment din Coreea de Sud.

Scopul proiectului este conceperea unui oraş din care potenţialii vizitatori să nu mai dorească să plece. Întregul proiect este conceput pentru a se adresa numărului tot mai mare de turişti chinezi, o piaţă aflată într-o continuă creştere.

De aceea, oraşul va avea cifra „8” atât în numele său cât şi în structurile ce urmează a fi construite, deoarece acest număr simbolizează norocul în cultura chineză.

Conform oficialilor locali din Incheon, costul proiectului este estimat la 317 trilioane de woni, adică 288 de miliarde de dolari, urmând ca o parte din costuri să fie suportate de investitori locali şi străini. Suma este mai mare decât PIB-ul statului Singapore.

Compania care va dezvolta acest proiect ce se va întinde pe 80 de kilometri pătraţi, Eightcity Co., afirmă că 8City va fi cel mai mare proiect turistic din lume, fiind „de trei ori mai mare decât Macau”.

Printre principalele structuri ale oraşului se numără „Inner Circle”, o clădire tubulară „inteligentă”, ce se va întinde pe 14 kilometri. O altă structură, „Megastrip”, urmează să fie cea mai mare unitate arhitecturală din istoria omenirii. Această clădire va măsura 200 de metri în înălţime, 880 de metri în lăţime şi 3,3 kilometri în lungime. Suprafaţa totală a Megastrip (foto) va fi de 4,85 kilometri pătraţi, urmând să fie mai mare decât fabrica de avioane Boeing şi decât Terminalul 3 al Aeroportului Internaţional din Dubai.

Oficialii din Incheon estimează că 8City va crea 930.000 de locuri de muncă şi va atrage 134 de milioane de turişti până în 2030, urmând ca 350.000 de persoane să locuiască în oraş. Prima fază a proiectului va începe în 2013 şi va fi finalizată până în 2020, urmând ca întreaga construcţie să fie terminată în 2030.

Până acum, dezvoltatorii au obţinut jumătate din fondurile necesare pentru acest proiect.

Un posibil super-Pământ a fost descoperit în vecinătatea noastră

Reanalizând o serie de date mai vechi, oamenii de ştiinţă au descoperit un posibil super-Pământ care se află la o distanţă relativ mică de noi şi care ar putea deţine apă în stare lichidă.

Descoperirea a fost posibilă mulţumită unei noi tehnici de analizare a unei stele din apropiere. Studiul adaugă încă trei posibile planete din apropierea stelei pitice HD 40307, aflată la o distanţă de 44 ani lumină. Astfel se ajunge la un total de 6 posibile planete, alte trei fiind descoperite anterior, în 2008. Cinci dintre ele se află aproape de stea, mult mai aproape decât este plasată Mercur faţă de Soare. 

Una dintre aceste trei planete nou descoperite (o planetă care are o masă de 7 ori mai mare decât cea a Pământului) se află la o distanţă destul de mare de stea, în zona locuibilă, acolo unde o planetă ar putea avea capacitatea de a suporta apa în stare lichidă şi chiar viaţa.

Planeta HD 40307-g este plasată la o distanţă destul de mare de steaua ei, astfel încât ea să poată să se rotească în voie şi să aibă o alternanţă zi-noapte. De fapt, se pare că ea realizează o rotaţie completă în jurul propriului soare în aproximativ 320 de zile Dacă situaţia chiar ar sta aşa, atunci planeta ar putea avea un climat asemănător cu al Pământului. 

Deşi planeta se află mai aproape de steaua ei comparativ cu distanţa dintre Pământ şi Soare, statua pitică este mult mai mică şi mai puţin strălucitoare decât Soarele. Prin urmare, temperaturile de la suprafaţa planetei par potrivite pentru susţinerea apei lichide. 

Un alt plus la descoperirii este că întregul sistem solar HD 40307 este mai aproape de Pământ decât steaua Kepler 22, a cărei planetă asemănătoare cu Terra se află la aproximativ 600 de ani lumină de noi. 

Singura întrebare pe care oamenii de ştiinţă încă mai reflectează şi care pare să fie una esenţială este dacă planeta chiar există. Comparativ cu semnalele înregistrate de la celelalte 5 planete ce orbitează în jurul lui HD 40307, semnalul primit de la planeta HD 40307-g este foarte slab. Mai mult, este pentru prima dată când noua tehnică este utilizată pentru detectarea unei planete, până acum ea fiind folosită doar pentru planete despre care se ştia deja că există. 

Cine ar fi zis? Crocodilii au o piele foarte sensibilă!

Pielea crocodililior şi a aligatorilor, deşi atât de groasă încât formează o adevărată armură protectoare, este, în acelaşi timp, înzestrată cu organe senzoriale extrem de sensibile, ce conferă animalelor un simţ tactil excepţional.

Percepţia tactilă este realizată cu ajutorul unor mici proeminenţe de culoare închisă, răspândite pe toată suprafaţa pielii, dar mai concentrate în regiunea maxilarelor.

Într-un studiu publicat în Journal of Experimental Biology, cercetătorii de la Universitatea Vanderbilt, SUA, au descris aceste formaţiuni, care conţin un mare număr de receptori tactili datorită cărora sunt mai sensibile la presiune şi vibraţii chiar decât vârfurile degetelor oamenilor.

Specialiştii au denumit aceste formaţiuni „organe senzoriale intertegumentare” (ISO - "integumentary sensor organs").

Deşi aceste proeminanţe ale pielii fuseseră observate de multă vreme, nu se cunoştea cu precizie rolul lor. De-a lungul timpului au fost emise diverse ipoteze privind funcţia lor: secreţia unor grăsimi ce au rolul de a menţine pielea curată, detectarea câmpurilor electrice sau a celor magnetice, detectarea salinităţii apei ori a presiunii şi vibraţiilor.

În anul 2002, un biolog de la universitatea Maryland a observat că aligatorii dintr-un acvariu aflat în întuneric îşi îndreptau capetele spre locul unde cădeau picături de apă, una câte una, chiar şi atunci când percepţia auditivă le era bruiată; a tras concluzia că receptorii din jurul botului le permiteau animalelor să detecteze vibraţile uşoare ale apei, produse de căderea picăturilor.

Această descoperire i-a inspirat pe cercetătorii de la Universitatea Vanderbilt să studieze în continuare rolul ISO şi conexiunile neurale ale acestora, la aligatorii americani şi crocodilii de Nil.

Au descoperit că ISO sunt conectaţi la creier prin ganglionii trigeminali, formaţiuni nervoase care, la om, sunt implicate în sensibilitatea feţei şi a maxilarelor.

În plus, noile cercetăări au infirmat mai multe dintre ipotezele mai vechi privind rolul ISO: cea a secreţiei de grăsimi (deoarece nu au fost descoperiţi pori prin care grăsimea să ajungă la suprafaţa pielii), cea a perceperii câmpurilor electrice sau a salinităţii apei (nervii din ISO nu răspund la stimuli de acest gen).

În schimb, în interiorul ISO a fost descoperit un ansamblu complex de „mecanoreceptori”, sensibili la presiune şi vibraţii. Unii dintre ei sunt specializaţi pentru a percepe  vibraţii cu frecvenţa de 20-35 Hz, corespunzând unei văluriri uşoare a apei; alţii răspund la valori ale presiunii prea slabe pentru a putea fi detectate de degetele umane.

Rezultatele duc la concluzia că aceşti crocodilieni sunt înzestraţi cu un sistem tactil excepţional, ce le permite nu numai să  detecteze mişcările apei, produse de prăzile care înoată, ci şi să localizeze precis prada prin contact direct, urmat de un atac fulgerător, precum şi să distingă şi să manipuleze obiectele pe care le prind cu maxilarele, după cum sugerează descoperirea că ISO cu cele mai multe conexiuni nervoase sunt situate în gură, în apropierea dinţilor.

De asemenea, senzorii par să confere femelelor de aligator şi crocodil sensibilitatea tactilă necesară pentru a-şi ajuta puii să iasă din ou şi pentru a-i transporta prinzându-i cu gura, fără a-i răni.

Primele arme letale confecţionate de oameni datează de acum 71.000 de ani

Paleontologii au descoperit mici arme din piatră în Africa de Sud, care demonstrează că omul a utilizat astfel de obiecte cu încă de acum 71.000 de ani, cu mult mai devreme decât se credea iniţial.

Descoperirile sugerează că oamenii primitivi din Africa au avut o capacitatea de gândire complexă care le-a permis confecţionarea armelor, lucru care le-a asigurat un avantaj evolutiv în faţa neanderthalienilor. 

Oamenii de ştiinţă sunt de acord că strămoşi omului modern au apărut în Africa acum 100.000 de ani, dar nu există multe dovezi care să ateste caracteristicile culturale şi cognitive ale lui Homo sapiens. 

Până acum s-a crezut că micile lame confecţionate, precum cele din săgeţile de vânătoare, au fost create de locuitorii din Africa acum 65.000 - 60.000 de ani. Cu toate acestea, în prezent, oamenii de ştiinţă susţin că au descoperit, într-o peşteră din localitatea Mosselbaai, Africa de Sud, o serie de microlite, arme create prin cioplirea unor pietre tratate termic.  

Conform oamenilor de ştiinţă, tehnica de prelucrare a microlitelor a evoluat pe o perioadă lungă de timp (aproximativ 11.000 de ani) şi a presupus utilizarea unor tratamente termice complexe. Mai mult, specialiştii susţin că lipsa de probe care să demonstreze acest comportament al oamenilor primitivi nu se datorează unei evoluţii şi apoi involuţii a speciei, ci mai curând ea se explică prin numărul restrâns de situri excavate până în prezent. 

Armele cu vârfuri din microlite au crescut rata succesului în timpul vânătorii, reducând şansele ca oamenii să fie răniţi în cazul în care atacul mergea prost. De asemenea, acest tip de arme i-a avantajat pe oamenii moderni care au plecat din Africa şi i-au întâlnit pe neandertalienii dotaţi doar cu suliţe simple. 

Antropologul Sally McBrearty explică faptul că procesul de producere a armelor trebuie să fi fost unul complex. Pe lângă faptul că oamenii primitivi îşi alegeau singuri pietrele din care erau confecţionate microlitele în forme geometrice potrivite, ei trebuiau să aleagă şi alte materiale precum lemn, pene sau oase. Toate aceste colectări de obiecte necesare se realizau pe perioade lungi de timp în care oamenii moderni mai efectuau şi alte sarcini, în funcţie de prioritate. 

Şobolanii îşi folosesc „mustăţile” ca organe de simţ - dar şi oamenii se pot orienta în mod similar

Multe animale au simţuri speciale, pe care nu putem decât să le invidiem, dar un experiment în premieră, realizat de cercetătorii israelieni, arată că şi oamenii sunt în stare să se orienteze în moduri despre care se credea că sunt caracteristice mai degrabă rozătoarelor şi carnivorelor.

Vibrizele şobolanilor (acei peri lungi de pe bot numiţi popular „mustăţi”) sunt, în realitate, organe de simţ; cu ajutorul lor, animalele se orientează pe întuneric. Atingând obiectele din jur cu vibrizele (care se mişcă înainte şi înapoi de 8 ori pe secundă), animalele capătă informaţii despre configuraţia spaţială a ceea ce se găseşte în jur. Vibrizele se întâlnesc la multe specii de mamifere dar, întrucât la om ele nu există, se credea că oamenii nu s-ar putea orienta printr-un mecanism de acest gen.

Dar un experiment realizat la Institutul Weizmann, din Israel, a dovedit că, dacă sunt echipaţi cu „vibrize” artificiale, oamenii învaţă să se orienteze cu ajutorul lor în doar câteva ore.

Cercetătorii au ataşat fire de plastic lungi de 30 cm de degetele unor voluntari legaţi la ochi şi au urmărit modul în care oamenii învăţau să localizeze obiectele din jur.

Rezultatele, publicate în Journal of Neuroscience, oferă noi informaţii despre procesele senzoriale şi ar putea duce la dezvoltarea unor  metode noi de a-i ajuta pe nevăzători. 

Cercetătorii i-au echipat pe participanţi cu câte o „vibriză” de plastic ataşată de degetul arătător al fiecărei mâini; firele de plastic aveau la baza lor senzori de poziţie şi de forţă, pentru ca specialiştii să poată urmări mişcările firelor în timp ce voluntarii le mişcau pentru a „simţi” obiectele din jur.

În dreptul fiecărui participant au fost aşezate două bare verticale, la distanţa de un braţ, una dintre ele fiind puţin mai în faţă decât cealaltă. Subiecţilor lui s-a cerut ca, folosind doar „vibrizele”, să spună care dintre bare se găsea mai în spate. Pe măsură ce experimentul avansa, decalajul dintre bare a fost redus, până când subiecţii nu au mai putut spune care era mai în spate.

Încă din prima zi a experimentului, participanţii s-au descurat atât de bine cu „noul lor simţ”, încât au putut percepe o diferenţă de numai 8 centimetri între poziţiile barelor.

Analiza datelor a arătat că voluntarii reuşeau acest lucru extrăgând informaţii spaţiale din informaţiile temporale: ducându-şi ambele mâini în faţă pentru a simţi unde erau barele, îşi dădeau seama care era mai în spate pentru că simţeau contactul cu ea mai devreme.

Repetând experimentul în ziua următoare, s-a constatat că abilitatea participanţilor se îmbunătăţise semnificativ: puteau simţi, în medie, un decalaj de 3 cm între bare, unii dintre ei putând percepe chiar un decalaj de doar 1 cm.

Abilitatea de a simţi diferenţele între momentele de contact nu se îmbunătăţise; mai degrabă voluntarii îşi perfecţionaseră aspectele motorii ale strategiei de orientare: încetinind mişcarea mâinilor - chiar dacă aceasta însemna să mărească intervalul de timp până la contact - reuşeau să simtă diferenţe spaţiale mai mici.

Experimentul a arătat, astfel, că simpla schimbare a caracteristicilor mişcării - fără nicio modificare a sensibilităţii simţurilor - este suficientă pentru a ne „ascuţi” percepţiile. 

Cercetătorii cred că descoperirea ar putea fi utilizată pentru a ajuta persoanele nevăzătoare, construind mici dispozitive care ar converti imagini video în stimuli mecanici, realizând astfel o interfaţă intuitivă, uşor de utilizat. 

Încă un mijloc prin care putem comunica: mirosul

Oamenii îşi pot comunica emoţiile prin miros, spun oamenii de ştiinţă care au descoperit că frica şi dezgustul pot fi transmise mai departe prin transpiraţie.

Transpiraţia provenită de la indivizi care simt aceste emoţii declanşează aceeaşi reacţie şi la cei din jur, susţine un nou raport al oamenilor de ştiinţă de la Universitatea din Utrecht. 

Studii anterioare au demonstrat că semnalele dezgustului ne determină să ne încreţim nasul şi să coborâm sprâncenele, în răspuns la o posibilă ameninţare. 

Acum, oamenii de ştiinţă au plecat de la ipoteza că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi în cazul substanţelor chimice din excreţiile corpului, precum transpiraţia. „Mai exact, atunci când oamenii inhalează chemosemnale asociate cu teama, iau şi ei o expresie temătoare şi arată semnale de achiziţie senzorială. În mod similar, oamenii care inhalează chemosemnale asociate cu dezgustul fac şi ei o expresie care exprimă dezgustul şi etalează semnale senzoriale de respingere”, a explicat dr. Gun Semin. 

În studiu, oamenii de ştiinţă au prelevat mostre de transpiraţie de lamai mulţi bărbaţi, în timp ce aceştia urmăreau filme care fie la induceau frică, fie dezgust. Ulterior, în timp ce efectuau o sarcină vizuală, femeile au fost expuse la aceste mostre. Pe tot parcursul testului femeilor li s-au înregistrat expresiile faciale şi mişcările oculare. 

Rezultatele au arătat că femeile care au fost expuse la chemosemnale din „sudoarea fricii” au redat expresii faciale care exprimau teama, în schimb cele care au fost expuse la chemosemnale provenite din „sudoarea dezgustului”, au redat expresii faciale specifice oamenilor dezgustaţi. 

De asemenea, expunerea la sudoarea produsă de frică sau dezgust a afectat percepţia femeilor în timp ce realizau sarcina cerută.

„Femeile nu au fost conştiente de aceste efecte şi nu a existat nicio relaţie între efectele observate şi câte de plăcut sau intens simţeau ele că este mirosul. Descoperirile sunt importante pentru că ele contrazic ipoteza conform căreia comunicarea umană are loc doar prin limbaj şi repere vizuale”, e declarat dr. Gun Semin. 

Descoperire surprinzătoare: Universul a creat 95% din totalul stelelor care vor exista vreodată

Majoritatea stelelor care vor exista vreodată s-au format deja, au concluzionat cercetătorii în urma celui mai cuprinzător studiu efectuat asupra cerului înstelat.

O echipă internaţională de astronomi a folosit trei telescoape— Infrared Telescope şi Subaru Telescope, aflate în Hawaii şi Very Large Telescope din Chile — pentru a studia tendinţele observate în formarea stelelor încă de la începutul Universului. Extrapolând rezultatele înregistrate, cercetătorii au descoperit că jumătate din toate stelele care au existat până acum au fost create acum 9-11 miliarde de ani, iar cealalată jumătate de atunci până acum. Acest lucru arată că ritmul de creare a stelelor s-a redus extraordinar de mult. Dacă această tendinţă va continua, oamenii de ştiinţă au calculat că 95% din toate stelele care vor exista vreodată sunt deja create.

„Producţia de stele în întreg universul a scăzut în mod constant în ultimii 11 miliarde de ani. Astăzi, nivelul de producţie este de 30 de ori mai scăzut în comparaţie cu nivelul maxim, înregistrat acum 11 miliarde de ani. Dacă această tendinţă se va menţine, în Univers nu vor mai fi create mai mult de 5% din totalul stelelor existente. În mod evident, trăim într-un Univers dominat de stele bătrâne. Toată acţiunea din Univers a avut loc acum câteva miliarde de ani”, a explicat David Sobral, de la Universitatea Leiden.

Cercetătorii estimează că în câteva miliarde de ani vom putea fi martori la crearea ultimei stele din Univers  — presupunând că omenirea va reuşi să supravieţuiască până atunci.

Oamenii de ştiinţă din Kazahstan au conceput „elixirul vieţii”

Oamenii de ştiinţă din Kazahstan au conceput un „elixir al vieţii”, iar experţii britanici afirmă că acesta ar putea funcţiona.

Cercetătorii de la Universitatea Nazarbayev din Kazahstan au lucrat timp de doi ani la conceperea acestei băuturi pe bază de iaurt. Elixirul a primit numele de „nar”, cuvânt ce înseamnă „hrană” în limba kazahă.

Specialiştii din Kazahstan au început să lucreze la conceperea acestui elixir acum trei ani, la îndrumarea lui Nursultan Nazarbaev, care ocupă funcţia de preşedinte al Kazahstanului din 1990. Acesta le-a ordonat cercetătorilor să descopere un „elixir al vieţii” în 2009, atunci când a fondat universitatea ce-i poartă numele.

Liderul statului din Asia Centrală şi-a arătat interesul pentru nemurire în repetate rânduri. În 2010, un delegat coreean prezent în Parlamentul kazah i-a sugerat preşedintelui să rămână în funcţie până în 2020, iar acesta i-a replicat „Poate, dar dacă-mi oferiţi un elixir al tinereţii şi al energiei – poate aveţi astfel de poţiuni în Coreea. Sunt dispus să rămân în funcţie până în 2020, dar găsiţi-mi un elixir”.

Roger Highfield, director însărcinat cu afacerile externe în cadrul Muzeului de Ştiinţă din Londra, afirmă că „în mod cert, kazahii sunt pe drumul cel bun”. „În ultima vreme oamenii de ştiinţă s-au arătat foarte interesaţi de modificarea microbiomului. Cred că acest lucru se datorează faptului că sistemul digestiv al corpului conţine 100 de trilioane de microbi, un număr de 10 ori mai mare decât cel al celulelor ce formează principalele organe umane. Ultimele cercetări au arătat că acest amestec delicat de microbi are o influenţă mare asupra obezităţii, a diabetului şi chiar asupra atacurilor de cord, astfel că oamenii de ştiinţă încearcă să-l modifice cu ajutorul probioticelor”, a explicat specialistul.

Momentan, elixirul conceput de specialiştii kazahi nu poate fi degustat, nefiind disponibil în comerţ. Existenţa acestuia a fost dezvăluită cu ocazia unei conferinţe ştiinţifice internaţionale desfăşurate la Universitatea Nazarbayev în cursul acestei luni.

O specie de dinozaur feroce a fost botezată după înspăimântătorul Sauron

Noi fosile descoperite de oamenii de ştiinţă arată că, acum 95 de milioane de ani, vieţuitoarele din America de nord erau terorizate de un prădător cu o înălţime de 12m.

Botezată după ochiul demonic al lui Sauron (personajul negativ din trilogia Stăpânul inelelor al lui J.R.R. Tolkien), specia va fi cunoscută sub denumirea de Sauroniops pachytholus. Ea a fost identificată după o singură fosilă dezgropată în sud-estul Marocului în anul 2007. 

Din acest grozav animal, oamenii de ştiinţă au descoperit doar partea superioară a craniului, inclusiv orbita.

„Ideea  unui animal de pradă descoperit doar pe baza ochiului său feroce m-a dus cu gândul la Sauron, aşa cum este el prezentat în filmele lui Peter Jackson”, a declarat autoarea studiului, Andrea Cau. 

Drept Carcharodontosaurus, o categorie de teropode imense, Sauroniops trebuie să fi avut un craniu imens, cu zeci de dinţi tăioşi. O comparaţie a fosilelor găsite de Cau, cu alte fosile din aceeaşi familie sugerează că animalul în cauză trebuie să fi avut aproape 12m în lungime. 

„Craniul lui este foarte mare şi gros, lucru care sugerează că animalul trebuie să fi fost mare cât unTyrannosaurus rex. Totuşi, în lipsa altor fosile, o estimare a întregilor dimensiuni ale corpului sunt imposibile”, a explicat paleontologul. 

Pe de altă parte, exemplarul găsit se diferenţiază de alte fosile de carcharodontosaurs printr-o proeminenţă specifică localizată în zona frunţii. Este posibil ca această trăsătură să fi fost utilă în timpul luptelor dintre masculi pentru cucerirea femelelor. 

În interiorul creierului anesteziat: cum se formează starea de conştienţă?

Un nou studiu arată în premieră ce se întâmplă cu celulele cerebrale ale pacienţilor anesteziaţi.

Efectele anesteziei asupra creierului uman au fost observate la trei pacienţi care urmau un tratament împotriva epilepsiei. Ca parte a tratamentului, în creierele pacienţilor erau implantaţi electrozi cu scopul de a identifica sursa convulsiilor, astfel încât, ulterior, chirurgii să o poată înlătura. 

Mai întâi, pacienţii au fost supuşi operaţiilor chirurgicale pentru a li se implanta electrozii. După ce sursa convulsiilor a fost depistată, voluntarii au fost supuşi unei alte operaţii pentru ca problema să fie înlăturată. Pentru că cea de-a doua intervenţie chirurgicală necesita ca pacienţii să fie anesteziaţi, electrozii implantaţi deja le-au oferit oamenilor de ştiinţă informaţii privitoare la momentul în care creierul îşi pierde cunoştinţa. 

În timp ce erau puşi sub anestezie, pacienţii ascultau cuvinte rostite de alţi oameni şi răspundeau verbal pentru a indica dacă îşi auzeau propriul nume sau alte cuvinte. Când au încetat să mai răspundă, cercetătorii şi-au dat seama că pacienţii îşi pierduseră cunoştinţa. De-a lungul întregului proces, electrozii implantaţi au înregistrat activitatea creierului atât la suprafaţa acestuia, cât şi în interior. 

Studiul are potenţialul de a-i ajuta pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă diferenţele dintre starea de inconştienţă şi conştienţă. Pe măsură ce participanţii intrau sub anestezie, conştiinţa se „dizolva” treptat, în timp ce diferite regiuni ale creierului se deconectau. 

În timp ce aceste regiuni se deconectau, o undă slabă de activitate electrică a început să oscileze. „Este una slabă, dar care începe să se contureze exact în momentul în care o persoană îşi pierde cunoştinţa”, a explicat Patrick Purdon. 

Aceste unde restricţionau activitatea neuronilor astfel încât celulele nu puteau acţiona decât pe perioade mici de timp. „Nu e ca şi cum activitatea cerebrală este total oprită, ci este vorba de un tipar care este incompatibil cu starea de conştienţă”, a adăugat Purdon.

Incompatibilitatea previne comunicarea dintre anumite părţi din creier, în acelaşi fel în care oamenii care vorbesc limbi diferite nu se pot înţelege unii cu alţii. 

Studiul vine să susţină ideea conform căreia starea de conştienţă nu se găseşte într-o singură regiune din creier, fiind, mai curând, un rezultat al unei reţele de conexiuni neuronale realizate între mai mute arii din creier. Mai mult, studiul ar putea veni în ajutorul unora dintre pacienţi. În cazuri foarte rare (la aproape 1 din 10.000 de operaţii) oamenii pot rămâne treji în timpul anesteziei. Folosind semnalele descoperite în noul studiu, oamenii de ştiinţă ar putea fi capabili să dezvolte un algoritm care să asigure obţinerea unei semnături a inconştienţei. Anesteziştii s-ar putea uita apoi la acest şablon în timp ce pacienţii lor ar fi anesteziaţi, asigurându-se că anestezicul are efectul dorit. 

Dedică 2 ore şi jumătate pe săptămână unei activităţi simple şi îţi poţi lungi viaţa cu până la 7 ani

Nu e vorba despre o activitate pretenţioasă: mersul în pas vioi este cel care poate mări considerabil durata vieţii celor care îl practică, în comparaţie cu cei sedentari.

Mergi rapid timp de două ore şi jumătate pe săptămână şi poţi câştiga până la 7 ani de viaţă în plus. Chiar şi jumătate din această durată - 75 de minute săptămânal - are efecte benefice asupra sănătăţii şi lungeşte viaţa cu aproape doi ani. 

Specialiştii de la agenţia de cercetări medicale a guvernului SUA şi de la Universitatea Harvard sunt cei care au ajuns la aceste concluzii (publicate în jurnalul PLoS Medicine), după ce au analizat modul de viaţă a peste 600.000 de bărbaţi şi femei cu vârsta de peste 40 de ani, pe baza datelor colectate din 6 studii pe termen lung realizate anterior. 

Cercetătorii s-au concentrat asupra acestei forme moderate de exerciţiu fizic, definind-o drept un mers suficient de rapid pentru a te face să transpiri, dar în acelaşi timp suficient de încet pentru a putea susţine o conversaţie.

Rezultatele au fost diferite în funcţie de greutatea persoanelor şi de durata săptămânală a mersului, dar au arătat că toţi oamenii pot beneficia considerabil de pe urma acestei forme de exerciţiu fizic.

• 2 ore şi jumătate de mers rapid, pe săptămână, duc la creşterea duratei de viaţă cu 3,4 ani, în medie.
• 5 ore de mers, pe săptămână, se traduc într-o creştere a duratei vieţii cu 4,2 ani, în medie
• 7 ore şi jumătate de mers săptămânal implică o creştere medie a duratei vieţii cu 4 ani şi jumătate.

Beneficiile erau mai mari în cazul celor care aveau şi o greutate în limitele normale: persoanele normoponderale care practicau exerciţiul fizic moderat - sub forma mersului rapid - timp de 2 ore şi jumătate săptămânal (acesta fiind nivelul minim recomandat de  guvernul SUA), aveau şansa de a trăi cu 7 ani mai mult decât persoanele supraponderale care nu făceau mişcare deloc.

În schimb, persoanele cu greutate normală, dar care nu făceau mişcare, riscau să moară cu trei ani mai repede decât persoanele obeze care erau active fizic - un rezultat care arată importanţa exerciţiului fizic pentru păstrarea sănătăţii, indiferent de greutatea corporală.

Rezultatele au fost similare pentru bărbaţi şi femei, iar corelaţia între nivelul de activitate fizică şi durata de viaţă a fost mai puternică în cazul persoanelor care sufereau sau suferiseră de cancer ori boli cardiace.

Concluzia cercetătorilor a fost că importanţa exerciţiului nu trebuie subestimată, de vreme ce s-a dovedit că până şi niveluri moderate de activitate fizică au un impact semnficativ asupra sănătăţii şi pot spori durata vieţii.

Patru adolescente au inventat generatorul care foloseşte urina pentru a produce curent electric

Inventatorii din toate colţurile Nigeriei, de la cele mai mici sate până la oraşele cele mai mari, s-au reunit în Lagos, cu ocazia târgului Maker Faire Africa.

Mişcarea „Maker”, ce îşi are originile în SUA, reprezintă un nou curent lansat de persoanele ce au ca pasiune construcţia de noi obiecte – fie că este vorba despre obiecte de artizanat tradiţionale sau de tehnologii robotizate de ultimă oră. 

Târgul Maker Faire Africa a fost organizat în Lagos, Nigeria, având ca scop prezentarea inovaţiilor realizate de pasionaţii de pe «Continentul Negru».

Unul dintre cele mai inedite produse prezentate cu ocazia acestui târg este un generator alimentat cu urină. Inedita invenţie a fost concepută de patru adolescente: Duro-Aina Adebola (14 ani), Akindele Abiola (14 ani), Faleke Oluwatoyin (14 ani) şi Bello Eniola (15 ani).

Cu ajutorul acestui generator, un litru de urină garantează şase ore de electricitate.

Urina este pusă într-o celulă electrolitică, ce separă hidrogenul şi îl trimite către un filtru de apă, pentru a fi purificat. Apoi, acesta este trimis către un cilindru cu gaz, unde hidrogenul este forţat într-un cilindru ce conţine borax lichid, ce este folosit pentru eliminarea umezelii din gazul de hidrogen. După ce este purificat, gazul de hidrogen este forţat în generator, care furnizează apoi curent electric.

Iată cum arată inedita invenţie:

Unele mamifere nu fac niciodată cancer. Cum reuşesc?

Mecanismele prin care unele specii de rozătoare subterane ţin la distanţă tumorile ar putea inspira crearea unor tratamente utile în cazul oamenilor.

Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Rochester, SUA, şi de la universitatea din Haifa, Israel, au cultivat celule provenite de la două specii de orbeţi care trăiesc în Orientul Mijlociu (Spalax judaei şiSpalax golani) şi au observat că, în culturi, aceste celule se comportă într-un mod care face imposibilă dezvoltarea tumorilor.

Cca. 23% dintre oameni mor de cancer; în schimb, orbeţii - mamifere subterane săpătoare întâlnite în Eurasia -, care pot trăi până la 21 de ani (o vârstă impresionantă pentru rozătoare), par să fie imuni la  această boală.

Anterior, se descoperise că şobolanul-cârtiţă golaş (Heterocephalus glaber), o altă specie de mamifer subteran, care însă trăieşte  în Africa, este de asemenea imun la apariţia tumorilor. Orbeţiii însă au dezvoltat un mecanism de rezistenţă diferit de cel al speciei africane.

„Aceste animale sunt supuse unui stres foarte mare în mediul subteran: întuneric, hrană puţină, un număr imens de agenţi patogeni şi niveluri scăzute de oxigen. Aşa că şi-au dezvoltat o gamă de mecanisme prin care să facă faţă acestor dificultăţi”, a explicat Eviatar Nevo, unul dintre autorii lucrării publicate în revista Nature.

În cazul celor mai multe specii de animale, atunci când celulele lor sunt cultivate pe o placă Petri (un vas rotund şi turtit, cu capac, din sticlă sau plastic transparent, în care se găseşte un strat subţire de mediu de cultură), ele se comportă într-un anumit mod: se divid până când acoperă tot fundul vasului (toată suprafaţa mediului de cultură) într-un singur strat de celule; după acest moment, celulele sănătoase încetează să se mai dividă, în vreme ce acelea canceroase se divid în continuare.

Dar, în cazul celulelor ce provin de la la orbeţii rezistenţi la cancer, nu se întâmplă aşa. Survine un moment în care celulele anormale mor în masă, un fenomen numit de cercetători „moarte celulară concertată.”

Evenimentul pare a fi declanşat de eliberarea masivă a unei substanţe cu rol de semnal, numită interferon-beta; cauza eliberării acestei molecule este însă necunoscută.

„Celulele simt, într-un anume fel, când au proliferat exagerat, dar încă nu ştim precis cum simt asta”, afirmă Vera Gorbunova, unul dintre autorii studiului. ”Asta este ceea ce trebuie să aflăm în continuare, deoarece ne-ar putea indica modul în care am putea activa acelaşi proces în cazul celulelor umane.”

Să fie acesta mecanismul prin care orbeţii reuşesc să evite apariţia cancerului? Jerry Shay, care studiază mecanismele îmbătrînirii şi morţii celulare la Universitatea  Texas, crede că nu; el consideră că, pur şi simplu, autorii studiului nu au reuşit să găsească metodele adecvate pentru a menţine celulele de orbete în cultură pe termen lung. Condiţiile de cultură ar fi putut determina o stare de stres celular, ducând la moartea în masă a celulelor.

E adevărat că autorii studiului n-au reuşit să păstreze vii timp îndelungat celulele de orbete în culturi de laborator, deşi au aplicat tehnici care funcţionează în cazul a zeci de alte specii de rozătoare.

Totuşi, autorii cred că exact acest fenomen ar putea explica de ce orbeţii reuşesc să trăiască atât de mult: ar putea fi un mecanism natural pe care organismul lor îl foloseşte pentru a îndepărta celulele precanceroase, oprind astfel dezvoltarea tumorilor.