Ruşii susţin că au găsit dovezi care atestă existenţa lui Yeti

Testele DNA efectuate pe baza unor fire de păr găsite în Siberia ar putea susţine existenţa lui Yeti.

Trei teste ADN diferite realizate pe baza firelor de păr provin de la o creatură asemănătoare omului care nu pare să fie un homosapiens, dar care este mai înrudit cu omul decât cu maimuţa. Specialiştii susţin că ADN-ul lui Yeti este cu mai puţin de un procent diferit de ADN-ul uman. Până acum, analizele au fost realizate la universităţile din Moscova, St. Petersburg şi Idaho. În prezent ele sunt în curs de desfăşurare şi în Marea Britanie. 

„Am avut de studiat trei mostre de păr şi am concluzionat că ele au aparţinut unui mamifer, dar nu unui om sau oricărui alt animal cunoscut până acum”, a declarat profesorul rus, Valentin Sapunov. Mostrele au fost găsite în peştera  Azasskaya , din Siberia, de către dr. Igor Birtsev. 

De-a lungul timpului au existat nenumăraţi oameni care au raportat că l-au zărit pe Omul Zăpezilor, dar cu toate acestea, nimeni nu are dovezi. Primul raport de acest fel a venit înainte de secolul al XIX-lea din partea călugărilor budişti care credeau că această creatură trăieşte în Himalaya. 

Cu toate acestea, rezultatele testelor sunt puse la îndoială chiar de Igor Birtsev care se teme ca nu cumva testele să fi fost realizate incorect, fără a compara mostrele cu altele găsite anterior. 

Vrei să slăbeşti eficient? Cercetătorii recomandă o metodă ingenioasă

Femeile care fac un antrenament preliminar, „exersând” câteva tehnici de menţinere a greutăţii înainte de a se apuca de regim, au şanse mai mari de a evita „efectul yo-yo” al curelor de slăbire - recâştigarea rapidă a kilogramelor pierdute.

Cercetătorii de la Facultatea de Medicină a Universităţii Stanford, SUA, consideră că secretul unei pierderi în greutate durabile este realizarea unor mici ajustări rapide ale obiceiurilor alimentare, înaintea adoptării regimului propriu-zis.

Ei au studiat 267 de femei supraponderale  sau obeze, dintre care unele au început cura de slăbire imediat, fără nicio pregătire, iar altele au amânat-o cu 8 săptămâni, timp în care au învăţat cum să îşi menţină greutatea la un anumit nivel.

Printre tehnicile pe care participantele le-au învăţat în cursul antrenamentului preliminar slăbirii se numără:

identificarea unor variante de alimente cu conţinut mic de grăsimi sau cu conţinut caloric scăzut, dar la fel de gustoase ca şi alternativele cu conţinut mare de grăsimi sau calorii, pentru a evita senzaţia privării de o plăcere alimentară.

consumul ocazional de mici porţii din alimentele favorite

cântărirea zilnică, pentru a constata modul în care retenţia de apă sau „îndoparea” de sărbători le afectează greutatea.

După ce ambele grupuri au încheiat un program de  slăbire, cu durata de 20 de săptămâni, ce a inclus exerciţii fizice şi un consum sporit de fructe şi legume, participantele au slăbit, în medie, 8 kg.

Însă, la un an după încheierea programului, rezultatele erau diferite de la un grup la altul: femeile care trecuseră printr-o perioadă iniţială de antrenament recâştigaseră, în medie, 1,4 kg, în vreme ce acelea care trecuseră direct la regim recâştigaseră, în medie, 3,2 kg.

Rezultatele arată că „antrenamentul” preliminar de 8 săptămâni are o mare valoare practică: participantele care au recurs la el au slăbit la fel de mult ca şi celelalte, iar în plus şi-au menţinut mai bine greutatea.

Această abordare îi învaţă pe oameni să facă mici adaptări rapide, care îi ajută să îşi menţină greutatea fără un mare efort. Altminteri, slăbirea drastică necesită efort şi concentrare la un nivel de intensitate pe care puţini oameni îl pot suporta pe termen lung. Metoda antrenamentului preliminar le ajută pe femei să îşi supravegheze ulterior greutatea într-un mod mai relaxat, ceea ce ajută la menţinerea ei pe termen lung.

Acestea sunt imaginile care vor dăinui la miliarde de ani de la moartea ultimului om

Un artist american a lansat un proiect inedit, intitulat „Last Pictures”, prin care doreşte să lase moştenire 100 de imagini ce urmează să reprezinte specia umană la mult timp după ce aceasta va fi dispărut.

Trevor Paglen doreşte să lanseze un satelit geostaţionar pe orbita Pământului care să găzduiască aceste imagini. Artistul doreşte ca acestea să servească drept ghid extratereştrilor care vor vizita sistemul nostru solar la mult timp după ce omenirea va înceta să existe. 

Artistul a fost inspirat din faptul că în acest moment peste 800 de navete spaţiale orbitează Terra la o altitudine de 36.000 de kilometri. Majoritatea dintre acestea au încetat să mai funcţioneze, însă continuă să plutească fără scop în jurul planetei noastre. Aşadar, aceste deşeuri spaţiale care orbitează Terra vor fi ultimele artefacte umane care vor dăinui după dispariţia noastră, continuând să se învârtă în jurul Pământului la mult timp după ce toate celelalte urme ale oamenilor se vor fi şters de pe suprafaţa planetei. Artistul doreşte să profite de faptul că aceste deşeuri spaţiale vor continua să orbiteze planeta timp de miliarde de ani, transformându-le în capsule ale timpului.

„Fiecare dintre noi ar fi ales alte 100 de imagini pentru a reprezenta omenirea, însă faptul că este un proiect imposibil este ceea ce-l face interesant”, a explicat Trevor Paglen, care afirmă că proiectul a avut ca intenţie totodată stimularea imaginaţiei publicului larg.

Paglen a colaborat cu mai mulţi oameni de ştiinţă, antropologi, curatori şi companii pentru a trimite imaginile în spaţiu. Paglen a apelat la Anya Ventura, un alt artist, şi la 5 cercetători pentru a selecta cele 100 de imagini dintre cele 10.000 de propuneri iniţiale. Într-o primă fază, membrii proiectului au selectat 500 de imagini, selectând apoi cele 100 de fotografii care vor reprezenta omenirea miliarde de ani de-acum încolo.

„Suntem inundaţi de imagini, dar nu le privim cu adevărat. Proiectul The Last Pictures solicită un act voit de privire ce te forţează să te gândeşti la elementele care fac ca o fotografie să fie cu adevărat bună”, spune Ventura.

Artiştii au apelat la Brian Wardle, un profesor de la MIT, pentru a identifica cea mai sigură metodă prin care pot stoca imaginile pentru o perioade de câteva miliarde de ani. Alături de profesorul karl Berggren, un expert în nanostructuri cuantice, Wardle au identificat siliciul ca materialul ideal pentru acest proiect. Cercetătorii au vrut să evite difuzia – mişcarea lentă a moleculelor ce poate duce în câteva milioane de ani la degradarea imaginilor.

„Folosind un singur material, siliciul, pe care gravăm imaginile, ne permite să evităm difuzia pe cât posibil. De regulă, timpul «şterge» lucrurile scrise, însă folosirea acestui material ne va permite să luptăm împotriva acestui efect”, spune Wardle.

Imaginile au fost nano-gravate pe un disc de siliciu – supranumit Artefactul – care a fost securizat cu ajutorul unei carcase de aluminiu ce este placată cu aur.

Pentru a lansa imaginile în spaţiu, membrii proiectului au ajuns la o înţelegere cu EchoStar Corporation, o companie de telecomunicaţii din Colorado ce gestionează o flotă de sateliţi geostaţionari.

Artefactul urmează să fie lansat pe orbită pe data de 20 noiembrie 2012, când satelitul EchoStar XVI va părăsi Cosmodromul Baikonur din Kazakhstan cu ajutorul unei rachete ILS Proton Breeze M.

Paglen afirmă că, prin acest proiect, „este ca şi cum am face picturi în peşteră pentru viitor”. „Multe dintre imaginile selectate sunt enigmatice, ce au o poveste interesantă. Acestea vor reprezenta o provocare pentru extratereştri”, spune artistul.

Iată câteva dintre imaginile care vor orbita Terra în următorii 4,5 miliarde de ani, atunci când Soarele se va transforma într-o stea gigantică roşie, distrugând Terra:

Super-folia transparentă care poate menţine alimentele proaspete pentru câteva luni

O companie japoneză a dezvoltat o folie transparentă de plastic care promite să extindă cu mult termenul de valabilitate a legumelor şi fructelor proaspete.

Numită Aura Pack, folia poate prelungi durata de viaţă a alimentelor până la 3 - 4 luni, prin prevenirea pierderii de umiditate şi eliminarea acumulărilor în exces de CO₂. Pentru că fructele şi legumele conţin cel puţin 90% apă, inginerii japonezi au reuşit să păstreze alimentele proaspete controlând evaporarea prin activitate moleculară. 

Atunci când apa din fructe şi legume se evaporă, ele încep să putrezească. Prin prevenirea pierderii de apă, noul ambalaj  ajută alimentele să rămân proaspete pentru mult mai mult timp. 

 

De asemenea, acesta ajută fructele şi legumele să respire mai bine, eliminând excesul de CO₂, lucru care împiedică apariţia petelor. Mai mult, noua folie facilitează transportarea produselor alimentare pe distanţe mai lungi, permiţându-ne să ne bucurăm de anumite fructe şi legume pe tot parcursul anului.

Cum au apărut peştii zburători?

Primele asemenea vieţuitoare şi-au dezvoltat aptitudinile speciale - „zborul” deasupra apei - pentru a scăpa de reptilele prădătoare marine, cred specialiştii.

Peştii zburători actuali sunt capabili să străbată, planând în aer, distanţe de până la 400 m în 30 de secunde, atingând viteze de peste 70 km/h, probabil în încercarea de a scăpa de atacul unor prădători precum delfinii, calmarii ori peştii răpitori. 

Peştii zburători moderni trăiesc în ape tropicale şi subtropicale şi, până de curând, nu se cunoştea niciun exemplar fosil mai vechi de 65 de milioane de ani.

Însă noi descoperiri paleontologice indică faptul că zborul planat a apărut cel puţin încă o dată în istoria evoluţiei peştilor. Fosile dezgropate în anul 2009 în sud-estul Chinei au fost recent analizate, dezvăluind cele mai vechi dovezi cunoscute ale existenţei zborului planat deasupra apei, în seria vertebratelor. 

Fosilele cercetate provin de la o specie de peşte marin numit Potanichthys xingyiensis, care a trăit în urmă cu 235-242 de milioane de ani, în ceea ce paleontologii numesc Marea Yangtze, parte a Oceanului Paleotethys, care se întindea acolo unde se găsesc azi Oceanul Indian şi Asia de Sud.

Potanichthys xingyiensis era capabil, se pare, să planeze ca şi peştii zburători moderni, având o pereche de înotătoare pectorale mari care ar fi putut servi drept „aripi” şi o înotătoare caudală (la capătul cozii) bifurcată, cu lobul inferior mult mai dezvoltat decât cel superior; înotul cu o coadă astfel alcătuită ar fi putut genera suficientă forţă pentru a propulsa peştele afară din apă.

Totuşi, peştii moderni nu ar descinde din această specie fosilă. De aceea, cercetătorii consideră că abilitatea de a plana deasupra apei ar fi apărut independent în cel puţin două ocazii - la această  categorie de peşti fosili şi ulterior, încă o dată, la strămoşii peştilor zburători actuali.

Alte fosile dezgropate din acelaşi sit palontologic unde a fost găsit Potanichthys xingyiensis aparţin unor reptile marine preistorice din perioada triasică, precum ihtiozaurii, cu un corp hidrodinamic, asemănător celui al delfinilor actuali. Capacitatea de planare a peştilor zburători ar fi putut fi un răspuns adaptativ - peştii au evoluat astfel pentru a scăpa de aceşti prădători.

Grupul de peşti (azi dispărut) căruia îi aparţine Potanichthys xingyiensis este numit thoracopteride; anterior cercetărilor din China, fosile de thoracopteride mai fuseseră găsite doar în Austria şi Italia. Acum însă, noile descoperiri arată că aceşti peşti trăiau în tot Oceanul Paleotethys.

Peştii zburători actuali sunt adaptaţi la apele oceanice calde şi nu pot zbura la temperaturi mai mici de 20 de grade Celsius, datorită limitărilor specifice ale funcţiei muşchilor. Extrapolând, cercetătorii chinezi care au studiat fosilele cred că şi thoracopteridele triasice aveau limitări asemănătoare, ceea ce înseamnă că, în regiunea în care au fost găsite, domnea, în urmă cu cca. 240 milioane de ani, un climat cald.

Potanichthys xingyiensis a trăit cu cca. 10 milioane de ani după marea extincţie permian-triasică, cea mai dramatică din istoria vieţii pe Terra. Se crede că perioada necesară refacerii ecosistemelor după acest eveniment catastrofal ar fi fost neobişnuit de lungă, mult mai lungă decât în cazul altor extincţii în masă, dar aceste descoperiri par să indice că, totuşi, ecosistemele marine din această zonă s-au refăcut  mai rapid decât se credea.

Ce se întâmplă când le dai tablete copiilor din satele izolate etiopiene?

În momentul actual, la nivel mondial există 100 de milioane de copii care, deşi au vârsta potrivită de a merge la şcoală, nu au acces la o astfel de instituţie. Pentru a găsi o rezolvare la această soluţie, organizaţia One Laptop Per Child urmează o nouă strategie în două sate izolate din Etiopia. Ei au pus la dispoziţia localnicilor tablete cu aplicaţii preinstalate şi au urmărit utilizarea acestora.

Scopul campaniei a fost acela de a observa dacă aceşti copii analfabeţi şi care nu au fost expuşi la niciun fel de materiale scrise, pot învăţa singuri să citească prin urmărirea unor jocuri educative de pe tabletă. 

Nicholas Negroponte, fondatorul organizaţiei susţin că primele rezultate ale cercetării sunt încurajatoare. În studiu sunt utilizate tabletele Motorola Xoom care sunt folosite împreună cu un sistem solar de încărcare. După ce oamenii de ştiinţă i-au învăţat pe localnici să utilizeze tabletele, ei au continuat să îi viziteze pe aceştia în fiecare săptămână pentru a schimba cardurile de memorie. În acest mod, specialiştii pot studia modul în care dispozitivele sunt utilizate. 

După câteva luni, copiii din ambele sate continuau să utilizeze tabletele. Ei au fost observaţi în timp ce recitau „cântecul alfabetului”, înregistrat în unul dintre programe, sau chiar încercând să scrie. Unul dintre băieţii implicaţi în studiu, care a fost expus la jocurile educative cu animale, a deschis un program de editare grafică şi a tastat cuvântul „leu”. 

Experimentul se face în două sate izolate aflate la 80 de kilometri de capitala etiopiană, Addis Ababa. În fiecare sat se găsesc aproximativ 20 de copii de vârstă şcolară mică care nu au văzut niciodată materiale printate, semne de circulaţie sau ambalaje inscripţionate. Unul dintre sate se numeşte Wonchi şi este localizat pe buza unui crater vulcanic, iar celălalt poartă numele de Wolonchete. 

„La începutul acestui an, voluntarii noştri au dus în sate cutii care conţineau tabletele. Deşi cutiile nu conţineau instrucţiuni, în două minute unul dintre copii nu numai că deschisese cutia, dar găsise şi butonul de pornire al tabletei sale. În doar cinci zile fiecare copil folosea 47 de aplicaţii pe zi iar în două luni toţi cântau ABC (cântecul alfabetului) în sat. Mai mult în cinci luni au desluşit tainele aplicaţiei Android. Un idiot din organizaţie a dezactivat camera iar ei şi-au dat seama de asta şi au profitat, personalizându-şi complet desktop-ul. Acum am instalat un software pentru a-i împiedica să mai facă acest lucru. Această întâmplare este o dovadă clară de creativitate, o descoperire esenţială legată de învăţare. Dacă nu pot învăţa să citească, ei pot citi pentru a învăţa”, a declarat Negroponte

Fizica cuantică oferă o explicaţie ştiinţifică pentru existenţa sufletului, anunţă doi cercetători de renume

Doi oameni de ştiinţă specializaţi în fizica cuantică susţin că pot demonstra existenţa sufletului.

Dr. Stuart Hameroff, un fizician american, şi Sir Roger Penrose, din Marea Britanie, au conceput o teorie cuantică a conştiinţei, care susţine că sufletele oamenilor sunt conţinute în „microtubule”, structuri care se găsesc în interiorul celulelor noastre cerebrale.

Ideea celor doi cercetători porneşte de la noţiunea conform căreia creierul este un computer biologic în care „cei 100 de miliarde de neuroni, impulsurile lor electrice şi conexiunile sinaptice joacă rolul de reţele informatice”. Conform acestei idei, conştiinţa este un program derulat de computerul cuantic existent în creierul nostru care continuă să existe în univers şi după moartea noastră.

Dr. Hameroff, profesor emerit în cadrul departamentului de anesteziologie şi psihologie din cadrul Universităţii Arizona şi totodată directorul Centre of Consciousness Studies, lucrează alături de Sir Roger Penrose la această teorie din 1996.

Cei doi oameni de ştiinţă susţin că ceea ce noi percep ca fiind conştiinţa este rezultatul efectelor gravitaţiei cuantice în interiorul acestor microtubule, un proces pe care aceştia îl numesc „orchestrated objective reduction” (Orch-OR).

Cercetătorii afirmă că atunci când oamenii intră în starea de moarte clinică, aceste microtubule îşi pierd starea cuantică, însă informaţia conţinută în ele nu se pierde. Cu alte cuvinte, „sufletul” nu moare, ci se întoarce înapoi la univers. „Să spunem că inima încetează să bată, sângele nu mai curge, iar microtubulele îşi pierd starea cuantică. Informaţia cuantică nu se pierde, căci nu poate fi distrusă, ci se disipează şi se distribuie în univers”, afirmă Dr. Hameroff. „Dacă un pacient este resuscitat, informaţia cuantică revine în microtubule şi pacientul spune «am avut o experienţă aproape de moarte»”, adaugă cercetătorul.

Specialistul afirmă că descoperirile recente referitoare la rolul pe care fizica cuantică îl joacă în procesele biologice – precum mirosul, fotosinteza sau modul în care navighează păsările – reprezintă o dovadă în plus în favoarea teoriei sale.

Clarvăzătoarele au fost supuse unui test ştiinţific, rezultatele au fost neaşteptate

Un experiment ştiinţific, realizat de oamenii de ştiinţă din Marea Britanie, a subliniat că două femei clarvăzătoare nu au putut să demonstreze că deţin puteri paranormale.

Testul, realizat de cercetătorii de la Universitatea Goldsmiths a dorit să observe dacă două clarvăzătoare profesioniste au capacitatea de a afla diferite lucruri despre 5 voluntari pe care nu îi puteau vedea. Rezultatele cercetării nu au prezentat dovezi care să ateste existenţa unor puteri inexplicabile. 

În studiu, cele două clarvăzătoare profesioniste au fost rugate să scrie ceva specific despre fiecare dintre cei 5 voluntari pe care nu îi cunoşteau şi cu care nu puteau intra în contact, deoarece se aflau în spatele unui paravan. Ulterior, voluntarii au fost rugaţi să încerce să se identifice pe baza descrierilor propuse de clarvăzătoare. Rata de succes a acestei provocări a fost de doar 1 din 5 încercări. 

 

Cu toate acestea, una dintre cele două clarvăzătoare, Patricia Putt, a respins rezultatele testului, declarând că, pentru a putea afla date despre un individ, ea trebuie să stabilească o legătură cu acesta, fiind nevoie să îl vadă sau să îi vorbească. Conform ei, „energia psihică” nu poate funcţiona într-un decor precum cel creat special pentru experiment, iar acest lucru o dovedeşte rata foarte mare de succes pe care a avut-o ea în trecut. 

 

Patricia Putt este de părere că experimentul a fost conceput astfel încât să confirme ideile preconcepute ale oamenilor de ştiinţă şi nu să demonstreze natura capacităţilor ei supranaturale. „Oamenii de ştiinţă sunt foarte înguşti la minte”, a declarat aceasta. 

 

Clarvăzătoarea admite faptul că există evazionişti care se se dau drept clarvăzători, dar susţine că oamenii de ştiinţă nu ar trebui să creadă că toţi clarvăzătorii sunt la fel.

Primul animal capabil să distingă lumina a trăit acum 700 de milioane de ani

Un nou, studiu realizat de oamenii de ştiinţă de la Universitatea Bristol, a descoperit că văzul a început să se dezvolte acum 700 de milioane de ani.

De-a lungul timpului, momentul istoric în care fiinţele au început să dezvolte capacitatea de a percepe lumina a fost intens contestat. Oamenii de ştiinţă au fost împărţiţi în două tabere: una a celor care credeau că primele creaturi care au putut distinge lumina au fost bureţii şi uma a celor care susţineau că meduzele au fost primele animale dotate cu un grup de celule fotoreceptoare. 

Cercetătorii au analizat un grup de bureţi numiţi Oscarella carmela şi un tip de meduze Cindaria, un grup de animale despre care se credea că au deţinut primele perechi de ochi. Folosind o simulare computerizată, specialiştii au testat fiecare ipoteză cu privire la evoluţia timpurie a văzului.

 

Analiza a încorporat toate informaţiile genomice disponibile provenite de la animalele relevante, şi au constat că primul animal care a perceput lumina a fost un strămoş compun al meduzelor şi bureţilor, care deţinea opsină şi care a trăit acum 700 de milioane de ani. 

Iniţial, opsina a fost considerată o proteină „oarbă” dar se pare că, de-a lungul a 11 milioane de ani ea a suferit modificări care i-au premis să perceapă lumina. 

Televizoare şi smartphone-uri mai performante, datorită licuricilor

Organele luminoase ale licuricilor au inspirat realizarea unor LED-uri mai eficiente, iar potenţialul acestei invenţii se extinde şi în domeniul altor dispozitive electronice.

Multe specii de insecte prezintă, în alcătuirea corpului, structuri legate de modularea luminii. Verdele iridescent al unor specii de gândaci se datorează reflectării selective a anumitor lungimi de undă din radiaţia luminoasă, iar ochii unor fluturi de noapte conţin structuri „antireflex” care sporesc cantitatea de radiaţii luinoase colectată de ochi, pentru a permite insectelor să îşi desfăşoare viaţa nocturnă.

Ca şi în cazul „felinarelor” licuricilor, aceste sisteme se bazează pe existenţa unor structuri biologice de dimensiuni foarte mici, care modifică radiaţia luminoasă fie din punct de vedere al culorii, fie al polarizării. De exemplu, dacă lumina care ajunge la aceste componente are o lungime de undă ce corespunde dimensiunii structurilor, ea va fi reflectată la unghiuri diferite, modificând astfel culoarea percepută - un efect similar celui care apare în cazul reţelelor de difracţie sau al ochelarilor polarizanţi.

Licuricii folosesc acest efect pentru a atrage partenerii de împerechere: cu cât un licurici luminează mai puternic, cu atât are şanse mai mari de a atrage atenţia.

Structurile ce modifică radiaţia luminoasă, localizate pe suprafaţa externă a organelor emiţătoare de lumină (numite lanterne), ajută la transmiterea eficientă a semnalului luminos, reducând impedanţa optică dintre aer şi lanternă. Astfel, insectele emit maximum de lumină cu minimum de energie. La toate speciile de animale care prezintă bioluminiscenţă, au fost selectate, prin evoluţie, de-a lungul a sute de milioane de ani, versiuni eficiente ale unor astfel de nanostructuri.

Recent, oamenii de ştiinţă de la Laboratorul de Biofotonică al Institutului Corean de Ştiinţă şi Tehnologie (Coreea de Sud) au găsit o aplicaţie practică a studiului acestor structuri biologice: un „bec” cu LED-uri mai performant.

Ei au măsurat, cu ajutorul unui  microscop electronic, dimensiunile nanostructurilor prezente la licurici, apoi au construit replici ale acestora pe suprafaţa lentilei unui  LED. LED-ul astfel obţinut transmite cu 3% mai multă lumină decât unul obişnuit, cu o lentilă cu suprafaţa netedă - o creştere modestă, dar cu un potenţial semnficativ de a face LED-urile încă şi mai eficiente,  în condiţiile în care acestea au deja un randament extrem de mare, comparativ cu becurile incandescente.

Cercetătorii sud-coreeni speră ca invenţia lor să poată fi folosită, în viitor, pentru fabricarea unor dispozitive electronice - televizoare, smartphone-uri şi altele -  mai performante.

Specialiştii în neuroştiinţe au descoperit cel mai fericit om din lume, iar acesta şi-a dezvăluit secretele

Matthieu Ricard, un călugăr tibetan şi totodată un specialist în genetica moleculară, este cel mai fericit om din lume. Aceasta este concluzia oamenilor de ştiinţă de la Universitatea din Wisconsin. Creierul lui Ricard produce un nivel de unde gamma – asociate conştiinţei, atenţiei, învăţării şi memoriei – ce nu a mai fost întâlnit până acum de specialiştii în neuroştiinţe.

Călugărul în vârstă de 66 de ani afirmă că meditaţia poate schimba în bine creierul oamenilor şi îmbunătăţi starea de fericirea a acestora, aşa cum efortul fizic ajută la dezvoltarea muşchilor.

„Cercetările arată că meditaţia nu este doar o metodă de relaxare, ci ceva care îţi schimbă în mod complet creierul – cu alte cuvinte, schimbă ceea ce eşti”, a declarat Ricard.

Ricard, un om cu multe pasiuni, care a abandonat totul pentru a deveni călugăr budist într-o mănăstire tibetană, afirmă că orice om poate deveni fericit dacă îşi antrenează creierul.

Richard Davidson, un specialist în neuroştiinţe de la Universitatea din Wisconsin, a aplicat pe craniul lui Ricard 256 de senzori în cadrul unei cercetări efectuate pe câteva sute de practicieni ai meditaţiei.

Atunci când Ricard medita la compasiune, creierul său a produs un nivel de unde gamma „care nu a mai fost niciodată observat, conform literaturii de specialitate”, a declarat Davidson.

Scanările cerebrale au arătat, de asemenea, o activitate extraordinar de mare în cortexul prefrontal din partea stângă a creierului şi o activitate mult mai redusă a cortexului prefrontal din partea dreaptă. Cercetătorii cred că acest lucru îi conferă călugărului o capacitate neobişnuită de a fi fericit şi reduce considerabil predispoziţia spre negativitate.

Studiile asupra acestui fenomen, cunoscut sub numele de „neuroplasticitate”, sunt încă la început. Ricard a luat parte la mai multe experimente de inovatoare în acest domeniu în cadrul cercetărilor efectuate de specialişti din întreaga lume.

„Am studiat timp de 12 ani efectul pe care antrenamentele mentale, pe termen scurt şi lung, îl au asupra atenţiei, compasiunii şi echilibrului emoţional. Am observat rezultate remarcabile în rândul celor care au practicat meditaţia pe termen lung – 50.000 de runde de meditaţie – dar şi în rândul celor care au meditat 20 de minute pe zi timp de trei săptămâni, ceea ce este mult mai aplicabil în vremurile noastre”, a comentat Ricard.

Ricard a crescut în Paris, fiind fiul filozofului libertarian Jean-François Revel şi al lui Yahne Le Toumelin, artistă specializată în pictura abstractă. În copilărie, Ricard a avut acces la toţi intelectualii parizieni: „La prânz puteam să avem trei laureaţi Nobel la masă cu noi. Toţi pictorii francezi şi muzicienii din Paris veneau la noi acasă, chiar majoritatea intelectualilor din oraş. Unii erau minunaţi, dar alţii puteau fi dificili”, îşi aduce aminte Ricard.

După ce în 1972 a obţinut doctoratul în genetică, studiind în cadrul Institutului Pasteur, Ricard a devenit deziluzionat de dezbaterile cu intelectualii parizieni. Tânărul a început să călătorească în Darjeeling, India, ajungând în cele din urmă să se mute în această ţară pentru a studia budismul. După 26 de ani, călugărul a devenit celebru după ce a publicat o carte scrisă alături de tatăl său, „The Monk And The Philosopher”, ce a devenit bestseller în zeci de ţări.

„În acel moment perioada mea de linişte a ajuns la sfârşit. Pentru că a devenit un bestseller, am fost propulsat înapoi în lumea occidentală. Apoi, am început să dialoghez cu oamenii de ştiinţă, implicându-mă în cercetările asupra meditaţiei şi asupra ştiinţei din spatele acestui fenomen”, a explicat Ricard.

Ricard este un călugăr important în Mănăstirea Shechen din Kathmandu, astfel că petrece o parte din an meditând în izolare, iar în cealaltă parte se dedică cercetării şi conferinţelor ştiinţifice, însoţindu-l totodată pe Dalai Lama în călătoriile pe care acesta le întreprinde în ţările francofone din jurul lumii.

Călugărul a scris mai multe cărţi, iar toate veniturile pe care le obţine din această sursă sunt donate către 110 de proiecte umanitare ce au construit până acum şcoli pentru 21.000 de copii şi care asigură servicii medicale pentru 100.000 de pacienţi.

Autorităţile franceze i-au acordat călugărului Ordinul Naţional de Merit pentru eforturile sale de conservare a culturii locale din Munţii Himalaya. Cu toate acestea, Ricard este cunoscut mai ales pentru eforturile sale din domeniul ştiinţei fericirii.

Ricard consideră că o viaţă bună, marcată de compasiune, nu ar trebui să rezulte ca urmare a unui edict religios impus de sus, ci din simplul motiv că reprezintă o cale practică spre fericire.

„Un efort sincer de a înţelege, de a investiga – asta este ceea ce încearcă budismul, de a înţelege mecanismul fericirii şi al suferinţei. Este o ştiinţă a minţii”, concluzionează cel mai fericit om din lume.

Canabinoizii ar putea fi utilizaţi ca tratament împotriva îmbătrânirii creierului

Un medicament similar cu ingredientul activ din marijuana ar putea preveni, sau chiar vindeca, îmbătrânirea creierului, ajutând la combaterea bolii Alzheimer şi a altor boli degenerative.

Noi cercetări relevă că activarea sistemului canabinoid, din creier, ar putea declanşa un fel de antioxidant care înlătură celulele deteriorate şi îmbunătăţeşte eficienţa mitocondriilor, a surselor de energie ce alimentează celulele. Cu alte cuvinte, activarea acestui sistem ajută la o mai bună funcţionare a creierului. 

Studii anterioare au observat o legătură între canabinoizi şi creşterea nivelului de factor neurotrofic derivat din creier (BDNF), o substanţă care protejează celulele creierului şi promovează creşterea celulelor noi, lucru care ar putea încetini declinul funcţiilor cognitive. 

De asemenea, activarea acestor receptori poate reduce inflamarea creierului, în moduri diferite, fenomen ce poate suprima unele dintre procesele responsabile cu declanşarea bolilor degenerative precum Alzheimerul. 

„Activitatea sistemului canabinoid este neuroprotectivă iar intensificarea ei ar putea reprezenta o strategie pentru încetinirea procesului de îmbătrânire cerebrală”, a declarat omul de ştiinţă Andras Bilkei-Gorzo. 

Alte studii au arătat că şoarecii modificaţi genetic pentru a nu avea receptorii canabinoizi au o memorie mai bună în tinereţe, dar suferă de  un declin cognitiv rapid odată cu înaintarea în vârstă, confruntându-se cu inflamarea hipocampului. Profesorul Daniele Piomelli, de la Universitatea din California, susţine că studiul demonstrează clar că, la un moment dat, de-a lungul perioadei de îmbătrânire, activitatea canabinoidă ajută la menţinerea unei funcţii cognitive normale. 

„De 25 de ani încerc să găsesc un medicament care ră reducă inflamaţiile cerebrale şi care să redea funcţiile cognitive şobolanilor. Canabinoizii sunt singurele medicamente care au dat rezultate în acest caz. Cred că percepţia asupra acestui medicament se schimbă şi spre ca, în viitor, oamenii să nu se mai teamă teamă atât de mult de el”, a declarat Gary Wenk, profesor de la Universitatea din Ohio. 

Având în vedere că boala Alzheimer afectează deja unul din opt oameni cu vârste peste 65 de ani, şi aproape jumătate dintre cei peste 85 de ani, activarea sistemului canabinoid ar fi o schimbare bine venită. 

Un motiv în plus să te apuci de sport: exerciţiul fizic te face mai deştept

Bărbaţii de vârstă mijlocie care au exces ponderal beneficiază de două ori de pe urma activităţii fizice regulate: circumferinţa taliei scade, în schimb agilitatea mentală creşte, a arătat un studiu realizat în Canada.

Bărbaţii care au participat la studiul efectuat la Universitatea din Montreal aveau vârsta medie de 49 de ani şi erau cu toţii supraponderali, având un indice de masă corporală cuprins între 28 şi 31.

Subiecţii au luat parte, de două ori pe săptămână, la un program de exerciţii de tipul antrenamentului cu intervale, în care perioade scurte de exerciţii intensive alternează cu perioade de odihnă. Au practicat, de asemenea, şi alte tipuri de exerciţii, precum ridicarea greutăţilor, pedalarea la bicicleta staţionară şi antrenament de rezistenţă.

După 4 luni de antrenament, la toţi cei 6 participanţi s-au constatat schimbări remarcabile: a crescut capacitatea maximă de consum al oxigenului de către corp în cursul activităţii fizice (VO₂max), au scăzut circumferinţa taliei şi cantitatea de ţesut adipos de la nivelul trunchiului, a crescut semnificativ sensibilitatea la insulină (scăderea sensibilităţii la insulină e asociată cu risc mai mare de diabet), iar oxigenarea creierului şi capacităţile cognitive s-au îmbunătăţit mult. Participanţii au obţinut scoruri mai mari decât anterior la testele de abilităţi mentale, inclusiv cele ce vizau atenţia, viteza de prelucrare a informaţiilor, memoria pe termen scurt şi flexibilitatea gândirii.

Pentru a vizualiza schimbările în oxigenarea creierului, oamenii de ştiinţă au folosit o tehnică de spectroscopie numită NIRS (near-infra red spectroscopy), constatând că transportul şi utilizarea oxigenului la nivelul creierului se intensificaseră considerabil.

Specialiştii care au realizat studiul consideră că, în cazul acestor persoane, creierul a beneficiat de pe urma sănătăţii îmbunătăţite a sistemului vascular şi de pe urma oxigenării crescute, ceea ce a dus la ameliorarea capacităţilor cognitive.

Când vizionarea filmelor ne ajută să ardem calorii

Oamenii de ştiinţă au descoperit că vizionarea filmelor horror poate avea un efect neaşteptat, şi anume poate duce la scăderea caloriilor. Conform specialiştilor de la Universitatea din Westminster, filmele de groază ajută la arderea unui număr de calorii echivalent cu cel al unui baton de ciocolată.

În studiul, cei care au urmărit un film horror de 90 de minute au ars, în acest timp, până la 113 calorii, echivalentul caloriilor pierdute în timpul unei plimbări de o jumătate de oră. Unele filme au fost mai eficiente decât altele, în topul celor mai potrivite filme pentru arderea caloriilor aflându-se The Shining (cu 184 calorii), Jawa (161 calorii) şi The Exorcist (158 calorii). 

Cercetarea a subliniat că cele mai eficiente filme în lupta contra caloriilor sunt cele care îi fac pe privitori să tresară, deoarece acestea tind să crească ritmul cardiac în mod dramatic. 

 

„Fiecare dintre cele 10 filme analizate cresc rata pulsului, ceea ce duce o creştere a ritmului cardiac. Pe măsură ce pulsul creşte şi sângele este pompat prin corp din ce în ce mai repede, organismul suportă o creştere de adrenalină. Tocmai această eliberare de adrenalină duce la creşterea ratei metabolice de bază şi arde un număr mai mare de calorii”, a explicat Dr Richard Mackenzie. 

 

Top 10 filme care ajută la arderea caloriilor

 

1. The Shining: 184 calorii 

2. Jaws: 161 calorii 

3. The Exorcist: 158 calorii

4. Alien: 152 calorii 

5. Saw: 133 calorii

6. A Nightmare on Elm Street: 118 calorii

7. Paranormal Activity: 111 calorii

8. The Blair Witch Project: 105 calorii

9. The Texas Chain Saw Massacre: 107 calorii

10. [Rec]: 101 calorii. 

O felină misterioasă a fost zărită pentru prima dată în Himalaya

O felină blănoasă, arareori zărită de oameni în natură, a fost fotografiată pentru prima dată în Bhutan, un regat aflat în Munţii Himalaya.

O cameră foto instalată în Wangchuck Centennial Park (WCP), o rezervaţie naturală care găzduieşte specii precum leopardul de zăpadă şi ursul negru de Himalaya, a reuşit să fotografieze un manul (Otocolobus manul), felină cunoscută şi sub numele de pisica lui Pallas (după naturalistul german Peter Simon Pallas, care a descris-o prima oară în 1776).

Conform specialiştilor de la World Wildlife Fund (WWF), este pentru prima dată când o pisică a lui Pallas este surprinsă în această regiune.

„Este o descoperire remarcabilă, ce atestă faptul că manulul trăieşte şi partea de est a munţilor Himalaya”, a comentat Rinjan Shrestha, un om de ştiinţă din cadrul WWF. „Acest lucru indică, cel mai probabil, că este vorba despre un habitat netulburat de prezenţa oamenilor, ceea ce ne dă speranţe nu doar pentru manul, ci şi pentru leopardul de zăpadă, lupul tibetan şi alte specii ameninţate cu dispariţia care trăiesc în această zonă”, a adăugat cercetătorul.

Pisica lui Pallas este o specie primitivă, care nu a evoluat foarte mult în ultimii 5 milioane de ani. Animalul este de dimensiunile unei pisici domestice şi se aseamănă parţial cu o pisică persană, având faţa plată şi o blană deasă, ce-i permite să supravieţuiască la altitudini ridicate. Blana gri şi petele închise la culoare de pe cap îi permit manulului să se contopească în peisajul muntos din Asia Centrală.

Imaginile au fost surprinse după ce o echipă WWF, ajutată de oficialii parcului din Bhutan, a instalat mai multe camere pentru a studia leoparzii de zăpadă din regiune. 

Pisicile lui Pallas dispar din anumite zone ale Asiei Centrale, precum regiunea din jurul Mării Caspice şi provincia Baluchistan din Pakistan, iar Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN) a declarat această specie ca fiind una ameninţată cu dispariţia. Braconierii vânează manulul pentru blana lor şi pentru grăsimea şi organele sale, ce sunt folosite în tratamentele tradiţionale din Mongolia şi China.

Regatul Bhutan reprezintă un bun ascunziş pentru aceste animale, căci mai bine de 60% din teritoriul ţării este împădurit, iar un sfert din suprafaţa ţării este desemnată ca parc naţional sau ca zonă protejată.

Cea mai simplă metodă prin care te poţi lăsa de fumat

Cei care vor să se lase de fumat ar trebui să încerce să inhaleze mai puţin fum, spun experţii.

Institutul Naţional pentru Sănătate din Marea Britanie, sfătuieşte populaţia care doreşte să renunţe la acest obicei nociv şi să încerce să inhaleze mai puţin şi să fumeze mai rar de-a lungul zilei, de exemplu să încerce să nu mai aprindă ţigara în timpul programului de lucru. NICE susţine că, deşi renunţarea bruscă la fumat este cea mai bună soluţie, cei care găsesc această sarcină deosebit de dificilă ar putea încerca să inhaleze mai puţin şi să fumeze mai rar. 

„Unii oameni, mai ales cei care sunt extrem de dependenţi de nicotină s-ar putea să nu se simtă în stare să renunţe imediat, motiv pentru care renunţarea treptată este cea mai bună variantă. Această abordare este o alternativă destul de puternică, ea având potenţialul de a reduce riscurile. Pentru unii oameni, acest proces ar putea să determine o schimbare a comportamentului care, ulterior, ar putea duce la renunţarea la fumat”, a explicat profesorul Mike Kelly, expert NICE. 

Până acum politicile de conştientizare susţineau renunţarea bruscă şi completă la fumat. Acum, însă, NICE adoptă o altă strategie, treptată, din dorinţa de a ajuta populaţia. 

Numai în Marea Britanie, aproximativ 20% dintre adulţii sunt fumători, dar cercetările au arătat că aproximativ o treime dintre aceste persoane îşi doresc să poată renunţa la acest obicei.