Misterul razelor cosmice a fost dezlegat

Razele cosmice – particule de mare viteză ce lovesc în mod constant planeta noastră – îşi au originile în explozia supernovelor, confirmă o nouă cercetare ce rezolvă acest mister astronomic.

Protonii constituie 90% din aceste raze ce lovesc atmosfera Pământului. Razele cosmice au fost descoperit acum un secol de fizicianul austriac Victor Franz Hess.

Oamenii de ştiinţă postulaseră două ipoteze pentru a explica originea acestor protoni: exploziile supernovelor din galaxia noastră, Calea Lactee, sau jeturi puternice de energie ce originau din găuri negre aflate în alte locuri din Univers.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă înclinau spre ipoteza ce indica supernovele ca sursa acestor raze cosmice, însă nu existau dovezi care să ateste acest lucru, explică Stefan Funk, astrofizician la Universitatea Stanford şi coautor al noii cercetări.

Noul raport a fost prezentat în cadrul conferinţei anuale a AAAS (American Association for the Advancement of Science), fiind totodată publicat în ediţia de astăzi a jurnalului ştiinţific Science.

„În ultimul secol am aflat multe lucruri noi despre razele cosmice, pe măsură ce acestea ajungeau aici. De asemenea, am avut suspiciuni puternice despre sursa accelerării lor, dar nu am avut dovezi clare în acest sens”, a explicat Funk.

Folosind un instrument NASA, Telescopul Spaţial Fermi Gamma-ray, cercetătorii au analizat de-a lungul a patru ani datele generate de rămăşiţele a două supernove aflate la mii de ani-lumină distanţă de Terra, găsind astfel dovezile mult-căutate.

„Pentru prima dată am putut detecta dovezile clare ce explică accelerarea protonilor. Gândiţi-vă că este vorba despre «cele mai gigantice» explozii din galaxia noastră, iar acestea dau energie celor mai mici elemente pe care le cunoaştem”, a explicat Funk.

Rămăşiţele supernovelor ce au permis această descoperire sunt cunoscute sub numele de IC 443 şi W44 şi se află la 5.000 şi respectiv 9.500 ani-lumină de Terra, conform NASA.

Cercetătorii au descoperit că undele de şoc ale supernovelor duc la accelerarea protonilor aproape de viteza luminii, transformându-i astfel în raze cosmice.

„Atunci când aceşti protoni energetici se ciocnesc cu protoni statici aflaţi în gaze sau în praf, ei dau naştere razelor gamma cu semnături distincte, oferind astfel cercetătorilor dovezile ferme de care aveau nevoie pentru a confirma «locul de naştere» al razelor cosmice”, a explicat Funk.

Cu toate acestea, nu au fost rezolvate toate misterele referitoare la razele cosmice. „Deşi am demonstrat că rămăşiţele supernovelor accelerează razele cosmice, următorul pas va fi să stabilim cu exactitate modul în care fac acest lucru şi să identificăm până la ce energii pot face asta”, a mai spus Funk.

De asemenea, cercetătorul a subliniat că „există anumite sugestii care afirmă că razele cosmice au produs primele mutaţii ce au făcut viaţa posibilă pe Terra”, fiind posibil totodată ca ele să producă picăturile de condens ce duc la formarea norilor.

Cum îi facem pe copii să mănânce legume? Specialiştii recomandă o metodă eficientă

”Cruciada” dusă de părinţi pentru a-i convinge pe copiii să mănânce legume şi fructe trebuie să înceapă încă dinainte de naşterea copilului: bebeluşii se obişnuiesc cu gustul acestor alimente încă din viaţa intrauterină şi le consumă apoi cu mai multă uşurinţă.

Femeile gravide care au o alimentaţie variată riscă mai puţin să aibă copii mofturoşi, iat bebeluşii acceptă mai uşor alimente pe care mamele lor le-au consumat regulat în timp ce erau gravide şi în perioada alăptării. La aceste concluzii au ajuns cercetătorii de la Monell Centre din Philadelphia, SUA, în urma mai multor studii.

Într-unul dintre acestea, dr. Julie Mennella, autor al studiului, a testat 46 de copii, cu vârste între 6 luni şi 1 an, pentru a vedea cât de mult apreciază aceştia cerealele cu aromă de morcovi.

A constatat că, după înţărcare, acei copii ale căror mame băuseră adesea suc de morcovi consumau aproape de două ori mai multe cereale cu aromă de morcovi (80 g) comparativ cu copiii ale căror mame nu consumau acest suc (44 g). 

„Cercetările arată clar că, dacă mamele consumă multe fruncte în timpul sarcinii şi al alăptării, atunci copiii lor vor fi mult mai dispuşi să mănânce fructe, odată înţărcaţi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru legume”, a declarat dr. Mennella.

„Bebeluşii sunt «programaţi» biologic să fie atraşi de alimentele dulci şi sărate, dar s-ar putea să nu fie atraşi de cele amărui, cum sunt unele legume verzi. Trebuie să fei expuşi la gustul fructelor şi al legumelor dacă vrem să înveţe să le placă aceste gusturi. Vestea bună este studiul nostru arată că bebeluşii pot învăţa foarte devreme să aprecieze hrana sănătoasă.

Studiul arată că gusturile copiilor sunt modelate de experienţe foarte timpurii; copiii obţin informaţii senzoriale legate de alimente încă de când se află în uter şi,  apoi, prin intermediul laptelui matern.

”Mesajul [pentru mame] este acesta: mâncaţi alimentele sănătoase care vă plac şi, atunci când copiii voştri vor fi destul de mari pentru a fi înţărcaţi, vor fi deja obişnuiţi cu aceste gusturi.”

Dar chiar şi copiii hrăniţi cu biberonul pot învăţa să aprecieze legumele dacă le încearcă de timpuriu, chiar din momentul când încep să mănânce alimente solide. Într-un alt studiu, dr. Mennella a dat bebeluşilor fasole verde; în prima zi, aceştia au mâncat, în medie, 50 de g, pentru ca, după opt zile, să ajungă să mănânce câte 80 g.

„Indiferent că un copil este alăptat sau hrănit cu biberonul, poate învăţa [să mănânce legume] încă de la începutul înţărcării. Dacă iau contact în mod repetat cu fructele şi legumele, în curând vor începe să accepte aceste mâncăruri. Nu există niciun motiv ca, la vârsta de doi ani, un copil să nu aibă o alimentaţie la fel de variată ca şi cea  a adulţilor” spune dr. Mennella.

După părerea specialistului, „ascunderea” legumelor în alte mâncăruri, de exemplu includerea lor în aluatul de prăjituri, nu este soluţia potrivită, deoarece copiii trebuie să înveţe să le placă gustul legumelor mâncate separat.

Un produs alimentar ajută la vindecarea rănilor atunci când antibioticele nu dau roade

Prea mult zahăr poate dăuna sănătăţii dar pe de altă parte, studiile demonstrează că există o metodă prin care acest aliment ne poate salva viaţa.

Rezultatele unui nou studiu demonstrează că aplicarea zahărului direct pe răni, ulcer varicos sau chiar amputari ajută la vindecare atunci când antibioticele sau alte tratamente nu dau roade. 

Studiul a fost coordonat de Moses Murandu,  acum lector la Universitatea Wolverhampton. Originar din Zimbabwe, Murandu a crescut văzându-l pe tatăl lui cum utiliza zahărul pentru a reduce durerea provocată de răni. 

Zahărul absoarbe apa din rană alcătuind un fel de pansament. Având în vedere că bacteriile nu pot supravieţui fără apă, procedeul permite accelerarea vindecării. Când Murandu s-a mutat în Anglia, el a observat că aici zahărul nu era utilizat în medicina tradiţională. 

Unul dintre pacienţii trataţi în studiul condus de Marandu a fost Alan Bayliss, care suferise o amputare deasupra genunchiului a drept, din cauza ulcerului varicos. În timpul intervenţiei chirurgicale, i-a fost înlăturată şi o venă din piciorul stâng. 

Pentru refacerea după operaţie, medicii au folosit pansamente standard, dar rana din piciorul stâng nu se vindeca. Când Murandu a fost contactat special pentru acest caz, el a recomandat aplicarea zahărului direct pe rană. În două săptămâni de tratament rana pacientului s-a micşorat semnificativ. 

„A fost revoluţionar. Rana era foarte adâncă, aproape la fel de mare cât un deget. Când Moses mi-a pansat pentru prima oară rana a folosit aproape un borcan de zahăr, dar în două săptămâni nu a mai fost nevie decât de 2-3 linguriţe. Sunt cu adevărat foarte mulţumit. Am fost un pic sceptic la început, dar după ce au văzut cum acţionează zahărul şi cât de mult a redus rana, am fost impresionat”, a declarat pacientul în vârstă de 62 de ani. 

În prezent, Murandu realizează un studiu clinic la trei spitale din Marea Britanie. Până acum starea celor 35 de pacienţi care au primit tratamentul s-a îmbunătăţit şi nu au existat reacţii secundare. 

Tratamentul funcţionează tocmai pentru că zahărul absoarbe apa din rană şi astfel lasă bacteriile fără sursă de hrană. Totuşi, zahărul utilizat pentru tratarea pacienţilor este sterilizat. „În Africa folosim zahărul direct de la supermarket, aici îl supunem unui tratament de dezinfectare”, a declarat Murandu. 

Casa viitorului: un „păienjeniş” de filamente de plastic, realizat prin printare 3-D

Firma de arhitectură Softkill Design propune acest concept inovator care ar putea, în opinia specialiştilor ei, să revoluţioneze domeniul construcţiilor şi chiar să rezolve criza de locuinţe din Marea Britanie. Proiectul unei astfel de case este deja gata, iar prototipul ar putea fi construit peste câteva luni.

Este cea mai recentă contribuţie în domeniul proiectării caselor printate 3-D, un domeniu aflat ăncă la înceăut de drum, dar care promite nu numai să revoluţioneze domeniul cosntrucţiilor, ci şi să rezolve criza de locuinţe în diferite zone ale lumii.

Conceptul a evoluat dintr-un model anterior (prezentat anul trecut la expoziţia londoneză dedicată tehnologiei de printare 3-D - 3D Print Show) şi care avea, în loc de pereţi compacţi, o structură fibroasă de nailon.

Modelul actual, Protohouse 2.0, păstrează aceeaşi abordare minimalistă, folosind doar atâta material plastic cât este necesar pentru a menţine integritatea structurală. Filamentele de plastic au, în secţiune, o rază de doar 0,7 milimetri.

Componentele vor fi fabricate într-o uzină, cu ajutorul unor imprimante 3-D, dintr-un bioplastic obţinut prin sinterizare cu laser (sinterizare = realizarea unor piese prin încălzirea unor pulberi şi presarea lor în forme speciale). 

Printarea tuturor componentelor ar putea dura aproximativ 3 săptămâni, iar asamblarea pe şantier - o zi, dacă locul este pregătit dinainte. Componentele vor fi asamblate printr-un sistem tip „arici” (velcro) sau un fel de „nasturi”, fără a face apel la tehnicile tradiţionale de construcţie.

Costul unei astfel de construcţii nu a fost făcut public, dar unul dintre arhitecţii proiectanţi a afirmat că, odată cu dezvoltarea rapidă a tehnologiei 3-D, costurile unor astfel de case ar putea deveni competitive în viitorul apropiat.

Ce se întâmplă în creierele noastre când ne îndrăgostim?

Se spune că atunci când te îndrăgosteşti experimentezi cel mai frumos sentiment din lume şi se pare că nu doar oamenii se pot bucura de asta. De-a lungul timpului au existat destul de multe exemple şi în lumea animală. Multe specii de animale sălbatice preferă să trăiască în cuplu. Dar oare ce ne face să devenim monogami şi ce se petrece în creierele noastre atunci când ne îndrăgostim?

Viaţa de cuplu în regnul animal

Pentru a înţelege misterul din spatele formării relaţiei de cuplu, oamenii de ştiinţă au studiat şoarecii de preerie şi pe cei montani, rozătoare înrudite dar care au un comportament diferit atunci când vine vorba de împerechere. Mai exact, după împerechere, cuplurile formate şoareci de preerie rămân împreună pe viaţă, în timp ce şoarecii montani preferă să întreţină relaţii sexuale cu diferiţi parteneri. 

Cercetătorii de la National Institute of Mental Health susţin că diferenţa dintre modul de împerechere a celor două specii poate fi explicată de hormonii oxitocină şi vasopresină. Oxitocina stimulează naşterea şi lactaţia, în timp ce vasopresina reglează activitatea rinichilor şi vasoconstricţie (măreşte rezistenţa periferică vasculară, lucru care duce la creşterea tensiunii arteriale). Cercetări mai recente au implicat cei doi hormoni în diferite comportamente sociale, precum lucrul în echipă sau interpretarea emoţiilor trăite de alţii. De asemenea, oxitocina are un efect de calmare şi pare să ajute la consolidarea încrederii între oameni. 

Diferenţa fiziologică dintre cele două specii de şoareci constă în distribuţia acestor hormoni. Şoarecii de preerie au o densitate mai mare a ambelor tipuri de receptori (de oxitocină şi vasopresină) atât în amigdală, zona din creier implicată în formarea memoriei emoţionale, cât şi în mai multe părţi ale sistemului de recompensare dopaminergic. Ambii hormoni sunt eliberaţi atunci când şoarecii de preerie se împerechează, lucru care promovează crearea unei legături între mascul şi femelă. Atunci când eliberarea hormonilor este împiedicată, această legătură nu se mai formează iar şoarecii întreţin relaţii sexuale cu mai mulţi parteneri. În acelaşi timp, atunci când şoarecii montani sunt modificaţi genetic astfel încât să elibereze aceşti hormoni în timpul împerecherii, ei devin monogami. 

Şi dopamina joacă un rol destul de important în acest proces. Eliberarea dopaminei crează o senzaţie de plăcere, iar ea este utilizată în creier pentru a recompensa comportamente precum procrearea sau mâncatul. Şoarecii care sunt mai sensibili la dopamină pot să dezvolte preferinţe pentru partner fără împerechere, întreţinând un fel de relaţie de prietenie. Mulţi dintre receptorii dopaminei şi dintre căile responsabile pentru formarea relaţiei de cuplu, în cazul şoarecilor, sunt implicaţi şi în dependenţa de cocaină. Acest lucru ar putea explica sentimentul de dependenţă al iubirii.

Când oamenii se îndrăgostesc

La oameni, Donatella Marazziti, profesor de psihiatrie la Universitatea din Pisa, a descoperit că stadiile incipiente de dragoste sunt asociate cu nivelul diminuat al neurotransmiţătorului serotonină şi  al unui receptor de serotonină. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul persoanelor care suferă de tulburare obsesiv compulsivă (OCD). Din moment ce ambele condiţii (îndrăgostirea şi OCD) crează sentimente de anxietate şi un stil impulsiv de a gândi, este tentant să credem că dragostea timpurie este ca o formă temporară de tulburare obsesiv compulsivă. De asemenea, relaţiile amoroase aflate în stadii incipiente sunt caracterizate de niveluri ridicate ale anumitor molecule asociate cu răspunsul la stres. După 12-18 luni petrecute într-o relaţie, atât serotonina cât şi moleculele asociate cu stresul îţi revin la normal. 

În alte studii, cercetătorii s-au folosit de tehnicile de imagistică MRI pentru a identifica regiunile din creier care sunt activate sau dezactivate de iubirea romantică. Astfel s-a constatat că acest tip de dragoste este caracterizată printr-o creştere a activităţii cerebrale din diferite regiuni implicate în sistemul de recompensare dopaminergic. În acelaşi timp, specialiştii au descoperit că şi dragostea parentală activează cam aceleaşi regiuni cu excepţia zonelor din hipotalamus, lucru care sugerează că această zonă ar fi responsabilă pentru comportamentul sexual al iubirii romantice. 

Zonele în care activitatea cerebrale creşte atunci când suntem îndrăgostiţi includ amigdala şi cortexurile protal şi parietal. Amigdala este asociată cu frica şi învăţarea din greşeli. Cortexurile frontal şi prefrontal sunt asociate cu funcţiile executive precum analiza, judecata, satisfacţia întârziată şi prezicerea rezultatelor ale evenimentelor. „Putem specula că acest lucru explică de ce persoanele îndrăgostite nu se descurcă destul de bine la aceste sarcini”, a rezumat cercetătoarea Helen Fisher. 

Cum pot fi întărite conexiunile din creierul unui copil? Cercetătorii au aflat răspunsul

Copiii care participă la lecţii de muzică încă de la o vârstă timpurie pot dezvolta conexiuni mai puternice în creier, arată un nou studiu.

Cercetătorii au relatat în Journal of Neuroscience că acei copii ce încep lecţiile de muzică înainte de vârsta de 7 ani beneficiază de conexiuni cerebrale mai puternice. Noua cercetare sugerează că antrenamentele muzicale înainte de această vârstă au un efect semnificativ asupra dezvoltării regiunilor motorii ale creierului, care ajută la planificarea şi executarea mişcărilor.

Studiul oferă dovezi ce atestă că educaţia muzicală aduce beneficii concrete copiilor de la o vârstă fragedă, subliniind totodată că perioada cuprinsă între vârsta de 6 ani şi cea de 8 ani reprezintă o „perioadă sensibilă” în care antrenamentul muzical interacţionează cu dezvoltarea cerebrală, producând efecte pe termen lung asupra competenţelor motorii şi asupra structurii creierului.

„A învăţa să cânţi la un instrument necesită coordonare între mâini şi între stimulii vizuali şi auditivi”, a explicat Virginia Penhume, profesor de psihologie la Universitatea Concordia. „Folosirea unui instrument muzical înainte de vârsta de 7 ani duce la îmbunătăţirea dezvoltării conexiunilor cerebrale dintre regiunile motorii şi senzoriale ale creierului”, a adăugat profesorul.

În cadrul acestei cercetări, specialiştii au testat 36 de muzicieni adulţi în cadrul unei sarcini de mişcare şi au scanat creierul fiecăruia. Jumătate dintre muzicieni au început lecţiile muzicale înainte de vârsta de 7 ani, iar cealaltă jumătate după 7 ani. Membrii celor două grupuri beneficiaseră de un număr egal de ani de studiu muzical, având totodată o experienţă similară. Muzicienii au fost comparaţi cu un grup de persoane care nu avuseseră parte de educaţie muzicală.

Muzicienii care începuseră să studieze înainte de vârsta de 7 ani prezentau o acurateţe mai mare a sincronizării a competenţelor motorii. Studiind structurile cerebrale, cercetătorii au descoperit că muzicienii care au început educaţia muzicală la o vârstă fragedă prezentau o conectivitate mai mare a materiei din corpus callosum, regiunea care face legătura între regiunile motorii din stânga şi dreapta creierului. Cu cât educaţia muzicală începuse la o vârstă mai fragedă, cu atât conectivitatea din creier era mai pronunţată, arată cercetarea.

De asemenea, scanarea cerebrală nu a identificat vreo diferenţă între muzicienii care au avut parte de o educaţie muzicală mai târziu în viaţă şi persoanele care nu avuseseră deloc parte de o astfel de educaţie, sugerând că dezvoltarea cerebrală fie are loc la o vârstă fragedă, fie nu are loc deloc.

Cercetarea sugerează că beneficiile unei educaţii muzicale timpurii nu se limitează la aptitudinile muzicale.

„Acest studiu este important, căci arată că educaţia muzicală la o vârstă fragedă este mai eficientă pentru că anumite aspecte ale anatomiei cerebrale sunt mai sensibile la schimbare în acea perioadă a vieţii”, a explicat Dr. Zatorre, co-autor al studiului.

O spectaculoasă ploaie de meteoriţi a dus la rănirea a peste 500 de persoane în Rusia

O ploaie de meteoriţi ce a avut loc în zona centrală a Rusiei a provocat vătămări şi a dus la distrugerea multor ferestre ale clădirilor din Chelyabinsk.

Locuitorii din regiunea Ural au observat de-a lungul a sute de kilometri roci strălucitoare ce s-au prăbuşit la sol.

În Chelyabinsk, unda de şoc a meteoritului a dus la prăbuşirea unui acoperiş, la spargerea a nenumărate ferestre şi la activarea alarmelor automobilelor. De asemenea, locuitorii au relatat că solul s-a mişcat.

Urme ale meteoriţilor s-au putut observa şi în Yekaterinburg, la 200 de kilometri la sud-est de Chelyabinsk.

„Un meteorit a explodat deasupra regiunii Chelyabinsk”, a declarat purtătorul de cuvânt al ministerului de urgenţe pentru agenţia rusă Interfax.

„La ora 09:20 locală (03:20 GMT) un obiect a fost observat deasupra oraşului Chelyabinsk zburând cu o viteză mare şi lăsând o dâră în urmă. La două minute distanţă s-au auzit două explozii. Unda de şoc a spart geamurile din Chelyabinsk şi din alte oraşe din regiune”, a declarat Yuri Burenko, un oficial local.

Peste 514 de persoane au solicitat asistenţă medicală, cea mai mare parte fiind rănite în urma spargerii ferestrelor. Conform agenţiei de presă RIA, 112 persoane au necesitat spitalizarea.

Ministerul de Urgenţe a anunţat că nivelul radiaţiilor din regiune nu s-a schimbat. Autorităţile ruse au anunţat că 20.000 de lucrători au fost trimişi în regiune pentru a ajuta persoanele rănite şi pentru a identifica oamenii ce necesită ajutor.

Cele mai recente estimări ale Ministerului de Urgenţe arată că meteoritul a provocat daune unui număr de 297 de clădiri, dintre care 6 spitale şi 12 şcoli.

Situaţia putea fi mult mai gravă. Zona din jurul oraşului Chelyabinsk găzduieşte zeci de fabrici de armament, „inclusiv fabrici implicate în producţia de arme termonucleare”, a explicat Vladimir Lipunov, astrofizician la Institutul de Stat de Astronomie Shternberg. „Toată lumea ştie ce se întâmplă în zona Uralilor. Totul putea fi mult, mult mai grav”, a declarat Lipunov pentru televiziunea rusă NTV.

Academia de Ştiinţe din Rusia a estimat că meteoritul cântărea aproximativ 10 tone. Acesta a intrat în atmosfera Pământului cu o viteză de cel puţin 54.000 de km/h, separându-se în mai multe bucăţi la aproximativ 30-50 de kilometri deasupra solului.

Microorganismele marine au un „creier colectiv”?

Specii foarte diferite de microorganismle din apele oceanice acţionează la unison ca răspuns la schimbările din mediu, într-un mod atât de perfect coordonat, încât par a avea o singură „minte”, au descoperit oamenii de ştiinţă.

Relaţiile dintre diferite categorii de astfel de organisme nu sunt încă bine înţelese, dar se crede că aceste forme de viaţă se bazează unele pe celelalte şi se completează reciproc, la fel cum fac diferitele populaţii de celule din alcătuirea corpului uman.

Apele oceanice conţin o diversitate uimitoare de forme de viaţă microscopice, numite colectiv picoplancton, care includ atât bacterii, cât şi alte tipuri de organisme, mai complexe.

A studia aceste organisme în mediul lor natural este o sarcină mult mai dificilă decât a le studia în laborator.

Pentru a putea studia activitatatea picoplanctonului în apa oceanului, cercetătorii de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) şi de la Monterey Bay Aquarium Research Institute au utilizat o metodă nouă de colectare a acestuia.

Ei au construit un dispozitiv robotic de colectare a probelor care, scufundat în apă, colecta probe conţinând cca. 1 miliard de microorganisme, la fiecare patru ore.

Dispozitivul „fixa” probele  astfel încât ele să poată fi studiate mai târziu, conservând astfel starea de la momentul colectării, cu genele care erau exprimate la momentul respectiv.

Odată aduse mostrele în laborator, cercetătorii au utilizat tehnici sofisticate de analiză genetică pentru a afla ce gene erau exprimate (produceau o acţiune ce putea fi identificată prin analize) în diferite momente ale zilei. A fost nevoie de sortarea a miliarde de fragmente de material genetic şi corelarea fiecărui fragment cu o anumită genă a unui anumit tip de microorganism.

A rezultat astfel un „film” al activităţii zilnice a diferitelor tipuri de microorganisme planctonice , timp de două zile.

Montajul arată cum microorganismele fotosintetizatoare, care produc oxigen, energie şi substanţe organice pe bază de carbon îşi intensificau activitatea (care necesită lumină) în cursul zilei şi şi-o reduceau noaptea. 

Dar „scenele” surprinse sub apă au mai arătat un lucru pe care cercetătorii nu-l mai văzuseră până atunci.

Organisme din diferite specii care nu realizau fotosinteza şi care se hrăneau cu substanţe pe bază de carbon îşi modificau şi ele expresia anumitor gene în mod foarte rapid şi sincronizat, deşi erau foarte diferite de organismele fotosintetizatoare.  Unele dintre genele exprimate la specii diferite aveau aceeaşi funcţie - de exemplu gene asociate cu respiraţia şi creşterea; altele codificau  funcţii diferite, reflectând capacităţile metabolice diferte ale diverselor specii.

Oamenii de ştiinşţă au emis ipoteza că toate aceste micoorrganisme planctonice reacţionau la aceleaşi schimbări ale mediului, dar că diversele forme de viaţă reacţionau în moduri diferite. Deşi nu au putut identifica exact schimbările ambientale la care reacţionau microorganismele, cercetătorii presupun că diferite grupuri de organisme plactonice acţionează împreună, coordonat, pentru a obţine diferite tipuri de nutrienţi.

De exemplu, unele organisme picoplanctonice ar fi putut consuma compuşi organici cu moleculă mare, precum proteine sau grăsimi. În acest proces, ar fi putut produce compuşi cu molecule mai mici, precum aminoacizii, care, eliberaţi în apă, ar fi fost consumaţi de alte microorganisme din picoplancton.

Aceste descoperiri relevă un grad surprinzător de coordonare  între microorganismele marine şi sugerează că, în cadrul reţelei trofice, multe tipuri de astfel de forme de viaţă depind unele de celelalte pentru a supravieţui. Acest lucru ar explica de multe specii de microorganisme planctonice sunt dificil ori chiar imposibil de crescut în laborator, izolat de alte specii.

Degenerează specia umană?

Încotro merge omenirea? Întrebare grea, grea de tot, care îi preocupă deopotrivă pe filosofi şi pe biologi, pe economişti şi pe sociologi, pe politicieni şi pe liderii religioşi. Dar, dintr-un punct de vedere strict legat de capacităţile mentale şi fizice ale fiinţei umane, care e direcţia în care mergem? Devenim mai sănătoşi, mai inteligenţi, mai puternici? Sau, dimpotrivă, mai plăpânzi la trup şi chiar mai slabi de minte, după părerea unora?

Ideea că specia umană ar degenera a început să preocupe minţile cărturarilor încă din secolul al XVIII-lea şi a devenit intens dezbpătută în cursul secolului al XIX-lea, ajugând, în perioada 1850-1950, să exercite o influenţă semnficativă în ştiinţă, în artă şi în gândirea politică. Dar nu toţi dădeau noţiunii de degenerare unul şi acelaşi înţeles.

Teoria evoluţiei, elaborată de Charles Drawin, care arăta că speciile se schimbă în conformitate cu caracteristicile mediului, sugerase că o dezvoltare asemănătoare ar putea avea loc şi în cazul speciei umane. Cei ce acceptau teoria darwiniană a evoluţiei nu mai puteau crede că

dezvoltarea omului urma să se desfăşoare pe un traseu deja stabilit, predestinat; apăruse deodată ideea că viitorul speciei umane este neclar, că el va depinde de provocările cărora specia va trebui să le facă faţă, iar în ce fel se va schimba ea ca răspuns la schimbările din jurul ei, era o întrebare neliniştitoare.

Spre sfârşitul secolului la XIX-lea, mulţi oameni, copleşiţi de ritmul rapid al schimbărilor aduse de progresul tehnologic remarcabil al acestei perioade, începeau să încerce oarecare gânduri pesmiste legate de viitorul speciei căreia îi aparţineau. Mulţi se temeau că mediul de trai s-ar putea schimba atât de mult, încât omul n-ar mai putea face faţă acestui mediu nou, pe care chiar el îl crease, şi că specia umană ar putea fi, la un moment dat, depăşită de o alta, mai adaptabilă. Aceasta era una dintre intepretările termenului de degenerare.

În anii 1850, medicul francez Bénédict Morel susţinea vehement ideea că anumite categorii ale populaţiei degenerează, involuează, fiecare generaţie devenind mai  lipsită de vigoare decât precedenta. Se lua deja în considerare existenţa unor factori ereditari implicaţi în predispoziţia spre alcoolism şi delincvenţă, aşa că, în Europa, la sfârşitul secolul al XIX-lea, lumea se temea de degenerarea înţeleasă ca o pervertire a naturii umane, o alunecare înspre rău, manifestată prin alcoolism, violenţă, delicte de tot felul.

În secolul XX, presupusa "degenerare" a unor grupuri umane - înţeleasă ca abatere de la un tip ideal de fiinţă umană, arbitrar definită - a fost folosită pentru a justifica programele eugenice, de la cele care, la începutul secolului, preconizau sterilizarea celor consideraţi indezirabili ca membri ai omenirii, până la ororile săvârşite de nazişti în lagărele de exterminare.

Alţii înţelegeau degenerarea ca pe o îndepărtare a oamenilor de o stare iniţială ideală, susţinând că „sălbaticii” din vremea lor - aşa numeau ei populaţiile tribale din ţările pe care le colonizaseră, din Africa, America şi Asia - erau descendenţi ”degeneraţi” ai „sălbaticului originar”, bun şi blând. Evident, presupusa stare inferioară a acestor ”sălbatici degeneraţi” servea drept justificare politicilor coloniale agresive şi tuturor abuzurile comise în numele acestor politici.

Toate aceste intepretări ale termenului de degenerare implicau judecăţi de ordin etic, vizau o decădere morală a omului, iar în ceea ce priveşte vigoarea fizică, fiecare generaţie credea şi spunea (ca şi acum) că „înainte, pe vremea ei” oamenii erau mai zdraveni şi mai sănătoşi.

Azi, din fericire, am depăşit în mare măsură aceste concepţii, dar pe ici, pe colo, un anumit ecou al ideilor trecute despre degenerare - anume convingerea că oamenii nu mai sunt ce-au fost - tot mai apare, de data aceasta alimentată de rezultatele unor cercetări ştiinţifice.  Când şi când, studii ştiinţifice duc spre concluzii  - enunţate pe un ton alarmist - de genul „inteligenţa oamenilor scade” sau „femeile de azi sunt mai puţin viguroase decât cele de altădată”. Dar înseamnă asta chiar că degenerăm?

Cea de-a doua concluzie, de pildă, reiese din studii care arată că, în mare măsură, generaţiile actuale nu mai au aceeaşi forţă musculară pe care o aveau generaţiile anterioare.

În ţări occidentale precum Marea Britanie,SUA şi Canada, anduranţa musculară - capacitatea de a exercita în mod repetat o anumită forţă cu ajutorul muşchilor, ca atunci când „faci abdomene” - a scăzut cu 8-10% din anii 1980 şi până acum, afirmă dr. Grant Tomkinson, profesor în cadrul University of South Australia, un renumit specialist  în fitness.
De atunci, deşi greutatea medie a locuitorilor acestor ţări a crescut, muşchii au devenit tot mai slabi, iar cercetările arată că acest efect ar fi mai pronunţat în cazul femeilor.

Lipsa de forţă musculară poate avea consecinţe grave pentru sănătatea femeilor, favorizând instalarea osteoporozei şi producerea fracturilor, apariţia artritei şi  a durerilor de spate.

După părerea lui Ken Fox, profesor la Universitatea din Bristol, una dintre cauze o constituie dorinţa femeilor de fi cât mai subţiratice, asemenea top modelelor prezentate în reviste. În cazul bărbaţilor preocupaţi de modă şi de siluetă, aceştia sunt mai motivaţi să exerseze pentru a obţine abdomenele musculoase ale modeleleor masculine; în schimb, femeile sunt preocupate mai degrabă să slăbească decât să dobândească muşchi şi forţă fizică. Multe dintre ele afirmă deschis că nu vor să fie musculoase, ci doar zvelte.

Totuşi, specialiştii spun că ar fi greu ca femeile să devină „prea” musculoase, căci echipamentul lor hormonal nu le predispune la aceasta. Creşterea puternică a masei musculare în urma exerciţiilor fizice susţinute este favorizată de testosteron, hormon masculin, ceea ce explică de ce efectul este mult mai vizibil la  bărbaţii care trag de fiare decât la femeile care exersează la fel de mult.
În orice caz, presiunea exercitată de această modă a trupului feminin filiform face ca tinerele femei să mănânce prea puţin şi să exerseze prea puţin - categoric un mod de viaţă  nesănătos.

Dar nici femeile mai plinuţe nu stau mai bine; multe dintre ele au, sub stratul de grăsime, muşchi slabi, a căror forţă redusă susţine cu greu povara corpului, ducând la apariţia durerilor de coloană, a deformărilor etc.

Iar aceste probleme încep încă din copilărie; se pare că, într-adevăr, în societatea de tip occidental copiii din ziua de azi sunt mult mai puţin viguroşi fizic decât copiii de acum o jumătate de veac. Cauza o reprezintă, după cum spun specialiştii - şi după cum intuiesc chiar şi nespecialişitii - faptul că aceşti copii îşi petrec o mare parte a timpului în casă, ocupaţi cu activităţi sedentare.

La universitate Essex din Marea Britanie, dr. Gavin Sandercock, specialist în medicină sportivă, a întreprins, în 2008, un studiu pe această temă, testând 315 copii în vârstă de 10 ani şi comparând rezultatele cu cele obţinute de copii de aceeaşi vârstă în 1998.
Puşi să facă „abdomene”, copiii de azi au reuşit să facă doar aproximativ două treimi din numărul de abdomene pe care îl puteau face copiii de aceeaşi vârstă în urmă cu un deceniu; aveau forţa braţului cu 26% mai scăzută, iar forţa de strângere a mâinii, cu 7% mai mică.

Prin urmare, s-ar părea că, într-adevăr, din punct de vedere fizic devenim mai nevolnici: stilul de viaţă sedentar - circulăm cu maşina, urcăm cu liftul, lucrăm stând ore întregi la birou, copiii se joacă tot stând jos etc. - ne slăbeşte sistemul muscular, cu consecinţe nefaste asupra sănătăţii.

Cel puţin în ceea ce priveşte puterea minţii, stăm mai bine? Păi, lucrurile sunt ceva mai puţin clare, şi prin urmare, foarte controversate.

Astfel,  o teorie îndrăzneaţă, emisă în 2012 de cercetătorii de la Universitatea Stanford, SUA, şi prezentată în Trends in Genetics susţine că ni se reduc treptat capacităţile intelectuale şi emoţionale, deoarece nu mai avem atât de multă nevoie de inteligenţă pentru a supravieţui.

Autorii teoriei susţin că mozaicul complex de gene care ne conferă capacităţile intelectuale este deosebit de vulnerabil la mutaţii, iar aceste mutaţii nu mai sunt eliminate acum prin selecţie naturală, deoarece, în societatea modernă, nu mai avem atâta nevoie de inteligenţă pentru a ne asigura supravieţuirea.

Reducerea inteligenţei va fi suplinită de dezvoltarea  tehnologiei, cred specialiştii.

În mediul dur al savanelor africane, în care au apărut strămoşii omului, inteligenţa era esenţială pentru supravieţuire şi asupra genelor necesare dezvoltării intelectuale acţiona o enormă presiune a selecţiei naturale, fenomen care a dus inteligenţa umană spre maximul ei. Dar, apoi, această presiune a scăzut treptat şi a început un declin lent al inteligenţei, spun autorii studiului.

Odată cu dezvoltarea agriculturii şi cu urbanizarea, viaţa a devenit mult mai uşoară în comparaţie cu cea a grupurilor de vânători-culegători, ceea ce a micşorat puterea selecţiei naturale de a îndepărta din genofond mutaţiile ce slăbeau capacităţile intelectuale.

După părerea cercetătorilor, combinaţia între presiunea selectivă mai slabă şi numărul mare de gene vulnerabile la mutaţii ne diminuează capacităţile intelectuale şi emoţionale.

Însă scăderea este foarte lentă şi, dacă ţinem seama de ritmul rapid în care au loc descoperirile şi progresul în societatea actuală, viitoarele tehnologii vor oferi soluţii la această problemă, cred autorii studiului. Ei consideră că, în viitor, vom cunoaşte fiecare mutaţie care ne-ar putea afecta  funcţiile intelectuale, vom cunoaşte modul în care fiecare dintre aceste gene mutante interacţionează cu altele şi cu influenţele din partea mediului şi vom putea corecta orice mutaţie, care apare în oricare celulă din organism, în orice stadiu al dezvoltării acestuia. Astfel, procesul dur al selecţiei naturale nu va mai fi necesar.

Prin urmare, devenim mai puţin inteligenţi, dar nu-i bai, cam asta ar fi concluzia studiului.

Însă, deşi pare bine argumentată, teoria se bate cap în cap cu rezultatele unor cercetări îndelungate asupra inteligenţei umane.

Astfel, aşa-numitul efect Flynn ne oferă, dimpotrivă, imaginea - reconfortantă, zic eu - a unei omeniri din ce în ce mai inteligente, cel puţin în raport cu modul în care definim şi evaluăm astăzi inteligenţa.

James Robert Flynn (n. 1934), profesor de ştiinţe politice la  Universitatea Otago din Dunedin, Noua Zeelandă, a studiat pe termen lung scorurile obţinute la testele de inteligenţă de către diferite grupuri populaţionale şi a constatat că există o creştere continuă a acestora, începând din anii 1930 şi până astăzi. Aceste scoruri au crescut în multe părţi ale lumii, chiar dacă ritmul în care au crescut diferă de la o populaţie la alta. Au fost de asemenea, observate şi îmbunătăţiri ale altor aspecte cognitive, precum memoria episodică şi memoria semantică.

Cum se explică acest efect? Au fost propuse diferite ipoteze, fiecare plauzibilă, iar efectul Flynn este, cel mai probabil, produs de o combinaţie a mai multor factori. Se cponsiderăm că efectul a survenit prea rapid pentru a putea fi vorba despre selecţie genetică (aceasta se realizează într-un timp îndelungat, de-a lungul a multe generaţii), aşa că explicaţiile propuse ţin de modificarea unor factori externi, legaţi de modul de viaţă. Iată câteva dintre ele:

• accesul mai larg la educaţie, creşterea duratei şcolarizării şi, legat de ea, familiarizarea cu testele de tip şcolar ar putea oferi o explicaţie pentru obţinerea de scoruri mai mari la testele de inteligenţă în generaţiile mai recente.
• o alimentaţie mai bună: aportul de proteine şi acizi graşi esenţiali este importat pentru structurarea şi funcţionarea creierului, încă din viaţa intrauterină, iar alimentaţia în această perioadă şi în primii ani de viaţă este esenţială pentru dezvoltarea corectă a sistemului nervos. Eliminarea treptată, în multe zone ale lumii, a sărăciei şi a malnutriţiei asciate cu ea ar putea explica parţial amplificarea capacităţilor cognitive, manifestată prin creşterea scorurilor la testele ce urmăresc evaluarea coeficientului de inteligenţă
• un mediu de viaţă mai complex şi mai stimulant, inclusiv prin creşterea expunerii la multe tipuri de comunicare vizuală (un fenomen specific secolului XX) şi contactul cu diferite tehnologii moderne, a căror utilizare se răspândeşte cu repeziciune.
• reducerea prevalenţei bolilor infecţioase, prin programe de vaccinare şi acces mai bun la servicii medicale, este legată de o creştere a coeficientului de inteligenţă (IQ); studii recente au arătat că există o legătură între IQ şi anumite boli infecţioase şi parazitare.
• reducerea poluării chimice: scăderea concentraţiei unor poluanţi cu efecte neurotoxice (plumb, mercur, cadmiu, fum de cărbune, fum de tutun ş.a.) în mediul de viaţă al copiilor a fost corelată cu creşterea scorurilor la tstele de inteligenţă

Numeroase studii, realizate de-a lungul a peste 7 decenii, au documentat diferite aspecte legate de efectul Flynn. Deşi există controverse legate de explicaţiile acestui fenomen şi de implicaţiile sale în evaluarea inteligenţei generale, argumentele sunt totuşi suficient de puternice pentru a considera că, departe de a deveni mai puţin inteligentă, specia umană evoluează, dimpotrivă, pozitiv din acest punct de vedere.

Aşadar, degenerează specia umană sau nu? În privinţa minţii,  cred că nu avem de ce ne teme; pentru a trăi în  lumea populată în mare măsură de tehnologii avansate şi inteligenţă artificială, va trebui totuşi să fim la nivelul acelor tehnologii, căci dacă oricine poate învăţa să mânuiască un cuţit, nu oricine poate învăţa la fel de uşor să programeze ori să utilizeze o maşinărie complexă. Însăşi complexitatea tehnologiei, despre care unii cred că va duce la o involuţie a omului, îl va sili pe acesta să se dezvolte intelectual pentru a ţine pasul. Fizic... e mai greu de spus ce se va întâmpla, deoarece mediul şi modul nostru de trai nu favorizează dezvoltarea musculaturii, asta-i sigur. Dar cel puţin ştim ce se poate face şi ne putem ajusta modul de viaţă în consecinţă.

Nu cred că se poate vorbi despre degenerare în sensul îndepărtării de un model iniţial perfect, pentru că nu există un astfel de model. Există doar evoluţie şi adaptare la condiţiile veştnic schimbătoare ale mediului de viaţă. Putem spune că Homo sapiens de acum 20.000 ani era modelul desăvâşirii umane în ceea ce priveşte adapatarea? Era pur şi simplu pe drumul fără sfârşit al adaptării permanente, continue, aşa cum suntem şi noi, în etapa noastră de evoluţie.

Din Invataturile Parintelui Arsenie Boca

•  Dacă aveţi minte, bine e să luaţi aminte!

•  Păcatul este o conspiraţie a minţii omului cu diavolul împotriva Legii lui Dumnezeu, este călcarea legilor vieţii printr-un abuz de libertate. Păcatul e înfrângerea sufletului de către „eu”.

•  Fii în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei tale limpede ca un pârâiaş, dar nu-i lăsa pe cei vicioşi să se uite în sufletul tău, că privirea viciului întunecă sufletul. Cu oamenii să te împaci dar cu păcatele să te cerţi.

•  Dumnezeu iartă dar nepedepsit nimic nu lasă.

•  Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.

•  Nu e un biruitor mai mare pe pământ decât acela care se biruieşte pe sine însuşi şi domneşte asupra patimilor sale.

 •  Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

 •  Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.

•  Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.

•  Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu este să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă.

•  Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.

•  Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

•  Dumnezeu coboară între oameni şi suie oamenii la Sine pe scara Sfintei Liturghii.

•  Doar Sfânta Liturghie mai ţine lumea.

•  De cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde ajungem.

•  Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

•  Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea este ispitită să se ciocnească de Iisus.

•  A găsi în tine pe Hristos Cel cu Cruce, temelia ta dumnezeiasca, şi a clădi pe ea viaţa ta, acesta este învierea cea din morţi înainte de învierea cea de obşte. Fericit şi sfânt este acela ce are parte de învierea cea din morţi.

•  Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbia răutăţii. Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă.

•  Învierea este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă.

•  Mulţi îl urmează pe Iisus până pe muntele Fericirilor, dar foarte puţini până pe muntele Golgota, până pe cruce. Până pe cruce n-a străbătut decât iubirea maicii Sale şi a ucenicului iubirii… Mai mult v-a înflori viaţa ta dacă vei fi un erou al iubirii divine şi nu o victimă a iubirii păcatelor.

•  Sunt multe chipuri de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă: Iisus.

•  Iisus  e singurul Împărat pe pământ Care nu Se mai pogoară de pe cruce, dar şi singurul Împărat care nu vorbeşte oamenilor de pe tron, ci de pe cruce.

•  Nu este cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor, decât calea Crucii. Dacă ar fi fost alta Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea.

•  Prin cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în împărăţia lui Dumnezeu. Şi se intră cu atât mai sigur, cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă.

•  Aşa să vă tâlcuiţi crucea pe care o aveţi fiecare dintre voi! În Cruce, Dumnezeu a ascuns o taină: taina mântuirii fiecaruia.

•  Fiecare creştin care doreşte mântuirea sufletului este dator să fie gata a suferi cu dragoste şi cu răbdare toate necazurile şi durerile vieţii, îngăduite de Dumnezeu pentru mântuirea lui „Precum focul curăţă arama de rugină, aşa boala curăţă păcatul omului”.

•  Mântuirea este roada ascultării până la umilinţă a Mântuitorului.

•  Ar trebui ca aşa de zornic să urmăm Mântuitorului toată calea Sa pământească, măcar pe cât ne zoreşte foamea şi setea celor pieritoare.

•  Cea mai grea cruce e lepădarea de sine şi nu poţi urma pe Iisus fără lepădarea de sine. „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie”.

•  Nu sunteţi şi voi căutând pe Iisus?

Voi ştiţi despre Iisus o mulţime de lucruri, dar încă nu-L ştiţi pe El.

Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine,

Nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii.

Unde Îl găsim pe Iisus? :  1 Ascuns în poruncile Sale.  2 Descoperit în Tainele Sale. 3 Nevăzut de faţă în orice suferinţă în viaţă, în orice cruce a vieţii. 4 Întreg în Biserică, în marea obşte a credincioşilor.

•  Găsind pe Iisus ne găsim pe noi înşine, destinul şi veşnicia noastră.

•  Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte decât prin Iisus Hristos, Care-I calea noastră la Tatăl.

•  Dumnezeu însuşi S-a făcut om desăvârşit – afară de păcat – şi ne-a învăţat calea. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat.

•  Sfinţii au zis: “Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Biserică nu este mântuire.”

•  De crezi în Dumnezeu Îl vei sluji împlinindu-i poruncile, slujindu-L Îl vei cunoaşte, şi cunoscându-l Îl vei iubi.

•  Eu nu vă dau neapărat canoane, mătănii, rugăciuni şi post, ci vă îndemn să vă schimbaţi purtările şi să-i mulţumiţi Lui Dumnezeu pentru crucea care v-a dat-o.

•  Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, că mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vă purtările vă veţi bucura. O veţi face? 

•  Adevarul este fiinţă vie.

•  Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

•  Creştinismul nu e numai o afacere de Duminică, ci e o strădanie de toată zilele.

•  Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului.

•  Un creştin e mai presus de orice încercări.

•  Să jertfim propria noastră avere – păcatele, ca să ne facem  vrednici de darul dragostei.

•  Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare.

•  Dacă nu e sănătate e scăzută şi credinţa.

•  Viaţa înfrânată duce la redobândirea sănătăţii  încât să poţi deosebi binele de rău.

•  Câtă vreme omul nu iese din poftă, nu se poate apropia de Dumnezeu.

•  Niciodată să nu asculţi de poftă. Cine a ascultat de poftă a ascultat de diavolul.

•  Din lăcomia stomacului se naşte şi curvia.

•  Rugăciunea e respiraţia sufletului, iar postul e apa care stinge văpaia patimilor.

•  Toate patimile slăbesc puterea de împotrivire a sufletului, pustiind şi trup şi suflet şi pierzându-le pe amândouă pentru totdeauna.

•  Rugăciunea şi postul scot dracii a poftei şi mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele din noi.

•  Cea mai grea luptă în viaţa aceasta nu este alta decât biruirea de sine. Căci biruirea de sine duce la propăşirea binelui.

•  Înclinarea sufletului face interferenţă cu înclinarea trupului în care a fost trimis.

•  Spovedania deasă la Preot, postul trupului şi al minţii, rugăciunea şi pocăinţa sunt cele mai puternice arme în lupta împotriva desfrânării.

•  Rugăciunea tâlharului a fost scurtă, dar a străpuns cerul. Până aflăm asta, ne purtăm ca tâlharii.

•  Orice unealtă e cu două tăişuri. Dacă nu o foloseşti cum trebuie, în loc să taie, ea te taie, în loc să clădească, te dărâmă. Deci, fii cu nădejdea în Domnul când foloseşti uneltele Lui.

•  Cum voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor asemenea!

•  Fericţi cei ce mor în Domnul căci fapele lor vin cu ei şi trăiesc în veşnicie.

•  Lumea e impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă pe care fiecare are să-şi ascută facultăţile sale spirituale.

•  Lumea este pomul cunoştinţei binelui şi răului – pomul de încercare a omului.

•  Când cel ce vede nu mai judecă pe cel ce nu vede, ci-l iubeşte şi cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, dovada lui Dumnezeu.

•  Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. De aceea: „Binecuvântaţi pe cei care vă blesteamă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi, şi rugaţi-vă pentru cei care vă supără şi vă prigonesc pe voi”.

•  Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.

•  Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură decât observaţie.

•  Nu-l judeca pe cerşetor că fumează.

•  Sfârşitul beţivului e în şanţ sau în casa de nebuni; iar sufletul îi este în iad încă de aici.

•  E bună dreapta socoteală, însă dragostea e Dar de sus.

•  Cu cât vei cunoaşte mai mult şi mai bine, cu atât vei fi judecat mai aspru, de nu vei trăi cu sfinţenie.

•  Fără îndoiala, la ziua judecăţii nu vom fi întrebaţi ce-am citit, ci ce-am făcut, nici dacă am vorbit cu dibăcie, ci dacă am trăit cum se cuvine.

•  Meritul omului în faţa lui Dumnezeu nu stă în ceea ce ştie ci în ceea ce face.

•  Dorinţa de a şti a pierdut pe omul dintâi, el căuta cunoaşterea, care hrăneşte trufia, şi a găsit moartea.

•  Trufia l-a pierdut pe om, însă smerenia îl ridică şi-l aşează din nou în împăcarea cu Dumnezeu.

•  O, Adevăr, care Dumnezeu eşti, fă să fiu una cu Tine într-o dragoste veşnică.

•  A nu te crede lucru mare şi a cugeta că alţii sunt mai de seamă decât tine, e o mare înţelepciune şi o mare desăvârşire.

•  Aproape întotdeauna cei care se plâng de alţii ar trebui să se plângă de ei înşişi, căci fiecare e artistul vieţii sale şi viaţa pleacă dinlăuntrul nostru, adică din sentimentele, din voinţa şi din cunoştiinţa noastră.

•  Toţi suntem şubrezi – dar crede că nimeni nu-i mai şubred decât tine.

•  Placă-ţi să trăieşti necunoscut şi să te socoteşti drept nimica. Ştiinţa cea mai înaltă şi folositoare iat-o: să te cunoşti deplin – şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi.

•  Ne întâlnim în prezent cu... viitorul trecutului; şi de multe ori cu un trecut ancestral, de multe generaţii.

•  Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.

•  În codul genetic, arhiva vieţii noastre, în care sunt şi resturi de arhivă de la înaintaşii noştri de milenii chiar, avem scrise şi înscriindu-se în flux continuu tot ce gândim, vorbim şi facem ca pachete de energie virtuală, informaţia genetică, în genele cromozomilor noştri - factorii eredităţii noastre spre viitor.

•  Compotamentul, purtarea omului, se consemnează şi se înscrie ca informaţie în codul genetic. Transcrierea e în flux continuu: a binelui sub Har şi a răului sub Judecată sau recesivitate.

•  Toată înfăţişarea noastră fizică, toate faptele, vorbele şi gândurile, - deci de la expresia cea mai materială până la cea mai mică undă de energie a unui gând – se transcriu, în flux continuu, în constituenţii fondului genetic, în sămânţa de om, ca energii virtuale, sau ca recesiuni – defecţiuni - , care, în cursul devenirii au să ajungă actuale, fie ca un plus de viaţă, fie ca un minus de existenţă.

•  Paradox: trecutul se ţine de noi ca prezent şi ne aşteapă ca viitor; prezentul poate frâna trecutul şi modifica viitorul; viitorul poate fi anticipat în prezent şi poate frâna, chiar stinge trecutul.

•  Dacă nu poţi vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.

•  Să nu vă certaţi cu copiii voştri pentru păcatele lor, ci să vorbiţi cu Dumnezeu despre ei, despre îndreptarea lor.

•  Omul se roagă lui Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să părăsească păcatul.

•  Se plâng oamenii că tare e grea viaţa pe pământ, că tare-s multe boli, multe pagube, multe sudalme, beţii, bătăi şi toate păcatele. „Fiii mei aţi spus că tare e grea viaţa şi îcărcată de păcate. Atunci nu le mai faceţi!”

•  Nouă, toate necazurile vieţii ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie, şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep, că ispăşirea prin necazuri dovedeşte, nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui.

•  Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

•  Păcatele trebuie ispăşite după spovedanie aici (în viaţa aceasta), prin canon şi prin suferinţe purtate cu răbdare, ca să scăpăm de ispăşirea de dincolo.

•  Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, incât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt.

•  Numai atât bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el.

•  Conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Îl văd aşa mă vede. Glasul conştiinţă însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu. Odată şi odată începe să strige la noi, punându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute.

•  Concepţia de viaţă creştină: oxigen (aer bun), glicogen (hrană raţională), somn, să-ţi păstrezi energia vitală (hormonii) şi să ai un program de viaţă creştină.

•  E atât de mare sufletul omului, după obârşia sa, încât numai Dumnezeu îl poate umple. Cu orice altceva ai încerca să-ţi saturi sufletul, nu faci decât să ţi-l îngustezi pe măsura dornţei urmărite: asta-i desfigurarea lui!

•  Oare ştii, omule, că din prima şi până în ultima zi a vieţii tale tu alergi mereu? Îţi transporţi sufletul spre limanul Împărăţiei lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău. Fii hotărât! Încearcă şi ai să vezi cât poate un om care vrea să fie curat.

•  Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri.

•  Despre tulburarea duhului: „Nu te grăbi să te întărâţi întru duhul tău, căci mânia sălăşluieşte în sânul celui nebun. Nu spune niciodată: Cum se face că zilele cele de altădată au fost mai bune decât acestea! Căci nu din înţelepciune întrebi una ca asta”.

•  Cea mai grea ipită pe care o poate întâmpina omul în calea mântuirii este ispita „nopţii din Ghetsimani”, adică aparenta lăsare în prăpastie din partea lui Dumnezeu. Dacă rezistă cineva la această probă, acela a dobândit desăvârşirea.

•  Dumnezeu e pretutindeni doar că trebuie rugat. Uneori chiar o rugăciune scurtă făcută însă din tot sufletul şi cu toată inima te ajută dacă o zici cu putere.

•  Agonisiţi-vă dragostea de Dumnezeu şi toate bunătăţişe se vor adăuga vouă.

•  În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare “că de acum vremea s-a scurtat”, cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucându-le de zor dărâmarea în întindere şi în adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremurilor noastre n-au mai urmarit-o ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină. Aşa se face ca, “lipsind preotului conoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de buna credinţă ca aceea (desfrânarea dintre soţi) nu-i păcat.

•  Iubirea desfrânării îi face pe oameni groşi la minte şi la obraz, şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz, iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor.

 •  Fericit este acela care poate spune cu Sfântul Grigorie de Nissa: „Doamne, fă cu mine ceea ce fac eu cu alţii”.

•  Nu va putea avea omul pace pe pământ de nu va avea pace cu Dumnezeu. Aşadar în numele lui Hristos vă rugăm ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu.