Testul revoluţionar care permite depistarea bolilor cu ochiul liber

Un nou test super-sensibil, dezvoltat cu ajutorul nanoparticule, permite detectarea markerilor cancerului şi ai HIV cu ochiul liber, în serul sangvin.

Vestea bună este că tehnica nu necesită existenţa unui echipament sofisticat, motiv pentru care testul ar trebui să fie simplu şi ieftin. În acest fel el va putea fi utilizat în ţările sărace, slab dezvoltate. 

Cercetătorii de la Imperial College London au folosit metoda pentru a scana moleculele de p24, un marker al infecţiei HIV şi PSA, un indicator timpuriu al cancerului de prostată. Tehnologia este utilizată pentru analizarea serului sangvin, un fluid gălbui care este extras din sânge şi care este folosit des în analize. 

Dacă rezultatele pentru p24 sunt pozitive, acestea se pot vedea cu ochiu liber pentru că există o reacţie care generează aglomerări neregulate de nanoparticule, ce eliberează o substanţă albăstruie. În cazul în care rezultatele sunt negative, nanoparticulele se separă, având o nuanţă roşiatică. 

Specialiştii spun că tehnologia este de 10 ori mai sensibilă decât metodele standard existente, care evaluează biomarkerii p24 şi PSA. Mai mult, noua metodă este şi de 10 ori mai ieftină decât alternativele actuale. 

Coordonatorul studiului, Roberto de la Rica, explică faptul că testul le va permite oamenilor să fie diagnosticaţi mai devreme şi implicit, trataţi din timp. Totuşi, înainte de a putea fi utilizată în spitale, tehnologia va trebuie să fie testată pe un eşantion mai mare. 

Fumezi? Lasă-te cât eşti tânăr - astfel ai şansa de a trăi la fel de mult ca şi nefumătorii

Un studiu foarte amplu, realizat pe mai mult de 1 milion de femei din Marea Britanie, a arătat că acelea care renunţă la fumat până la vârsta de 30 de ani scapă aproape complet de riscul de a muri prematur din cauza fumatului.

Studiul, publicat în revista Lancet, arată că persoanele care fumează zeci de ani la rând trăiesc, în medie, cu un deceniu mai puţin decât cele care n-au fumat deloc.

Însă cele care se lasă de fumat pînă la 30 de ani nu pierd, în medie, decât o lună de viaţă - comparativ cu nefumătorii - , iar cele care renunţă la fumat până la 40 de ani, pierd, în medie, un an de viaţă.

Bineînţeles, avertizează cercetătorii, aceasta nu e scuză ca tinerii să se apuce de fumat de timpuriu, în ideea că o să se lase până la 30 de ani.

Studiul a urmărit prima generaţie de femei care au început să fumeze, în anii 1950 şi 1960. Deoarece femeile au început să fumeze pe scară largă mult mai târziu decât bărbaţii, impactul unui consum îndelungat de ţigări a fost analizat doar pentru femei.

„Am arătat că, dacă femeile fumează la fel ca bărbaţii, mor la fel ca bărbaţii”, a declarat conducătorul studiului, prof. Sir Richard Peto, de la Universitatea Oxford

El a adăugat că mai mult de jumătate dintre femeile care fumează timp îndelungat vor muri din cauza tutunului. Însă renunţarea la fumat are efecte surprinzător de puternice. Cu cât se renunţă mai devreme, cu atât cresc şansele de a avea o viaţă de durată normală, iar factorul „timp” pare să fie mult mai important decât „cantitatea” (numărul de ţigări fumate): e mult mai periculos să fumezi 10 ţigări pe zi timp de 40 de ani, decât 20 de ţigări zilnic, timp de 20 de ani.

Chiar dacă o femeie fumează doar câteva ţigări pe zi, tot are un risc dublu de a muri la vârsta mijlocie, comparativ cu nefumătoarele. Analiza datelor despre 1,2 milioane de femei a arătat că şi cele care fumau mai puţin de 10 ţigări zilnic erau mai predispuse la o moarte timpurie - exact acelaşi risc întâlnit şi la bărbaţi.

Organizaţia British Lung Foundation afirmă că perspectivele privind sănătatea pe termen lung ar fi mult mai bune dacă fumătorii ar renunţa la ţigări înainte de a ajunge la 30 de ani, dar au precizat că asta nu înseamnă „să fumezi cât poţi de mult la 20 de ani.” Evident, cea mai bună opţiune pentru oricine este să nu se apuce deloc de fumat.

Fumatul este responsabil de 5 milioane de decese anual, în întreaga lume, şi este cauza cunoscută sau probabilă a cca. 25 de boli. Fumul de ţigară conţine cca. 4.000 de compuşi dăunători organismului; despre 80 dintre aceştia se ştie că produc cancer.

Eli-capsula, noua invenţie NASA ce va avea rol de curier spaţial

Anii 1960, 1970 au fost cu siguranţă anii de glorie ai capsulelor spaţiale. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă spun că tehonlogia ar putea să reducă aceste vehicule în atenţia noastră.

Cercetătorii NASA de la Centrul Spaţial Kennedy, din Florid, testează un sistem cu rotor care le-ar putea permite capsulelor spaţiale să zboare precum elicopterele. Sistemul a fost propus, pentru prima dată, pe vremea lui Apollo, dar ideea a fost abandonată în favoarea sistemelor mai ieftine precum paraşuta. Dezavantajul paraşutei este că aceasta necesită o aterizare pe apă, motiv pentru care, în prezent, NASA caută alte soluţii care să asigure transportul capsulelor. 

O eli-capsulă ar putea ateriza cu uşurinţă pe aproape orice fel de relief, permiţându-le astronauţilor să aleagă locul în care vor să ajungă. 

Totuşi, capsula de acest gen nu va fi alimentată de motoare. Oamenii de ştiinţă caută o soluţie prin care să activeze elicele fără a folosi energie din capsulă, ci puterea vântului. 

„Acum o sută de ani existau camete de luat vederi, telefoane şi dispozitive wireless de transmitere a informaţiei, precum codul Morse, dar toate aceste tehnologii funcţionau separat. Acum, telefonul este capabil să îndeplinească toate aceste funcţii. În acelaşi mod vrem şi noi să contopim tehnologia utilizată de elice, cu cea utilizată de capsulă, astfel încât să formăm un singur sistem”, a explicat inginerul Les Boatright, de la Centrul Kennedy. 

În prezent, proiectul se află în stadiul incipient, motiv pentru care va trebui să aşteptăm câţiva ani până îl vom vedea implementat. Într-o primă fază, el va fi testat prin eliberarea eli-capsulei de la altitudini mici, ulterior putând fi folosită pentru trimiterea probelor ştiinţifice fragile, de la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale. 

Oamenii de ştiinţă pot afla ce visezi înainte să te trezeşti, graţie unei noi tehnologii

Oamenii de ştiinţă au descoperit o metodă prin care pot afla ce visează un om chiar în timp ce acesta doarme.

O echipă de cercetători coordonaţi de Yukiyasu Kamitani, un specialist din cadrul ATR Computational Neuroscience Laboratories din Kyoto, a folosit aparate de imagistică funcţională (fMRI) pentru a scana creierul a trei persoane în timp ce acestea dormeau, înregistrându-le totodată undele cerebrale cu ajutorul aparatelor de electroencefalografie (EEG).

Cercetătorii au trezit participanţii atunci când au detectat un tipar al undelor cerebrale asociat viselor, i-au întrebat ce au visat, şi apoi le-au cerut să se culce la loc.

Experimentul a fost efectuat în secvenţe de trei ore, ce au fost repetate de 7-10 ori în zile diferite pentru fiecare participant. În timpul fiecărei secvenţe participanţii erau treziţi de 10 ori pe oră. Fiecare voluntar a raportat de-a lungul unei ore 6-7 vise cu elemente vizuale, astfel că cercetătorii au acumulat în total aproximativ 200 de vise.

Majoritatea viselor reflectau experienţe tipice, de zi cu zi, însă unele conţineau şi evenimente neaşteptate, precum un dialog cu un actor celebru. Cercetătorii au extras cuvintele cheie din rapoartele verbale ale participanţilor şi au ales 20 de categorii, precum „maşină”, „bărbat”, „femeie” sau „computer”, ce apăreau mai des în aceste rapoarte.

Apoi, Kamitani şi colegii săi au selectat fotografii ce reprezentau fiecare categorie, au scanat creierul participanţilor în timp ce aceştia se uitau la respectivele fotografii şi apoi au comparat tiparele de activitate cerebrală înregistrate înainte ca voluntarii să fie treziţi.

Cercetătorii au analizat activitatea din zonele V1, V2 şi V3 ale creierului, care joacă un rol important în etapele timpurii ale procesării vizuale şi care codifică elementele de bază ale scenelor vizuale, precum contrastul sau orientarea marginilor. De asemenea, oamenii de ştiinţă au studiat alte regiuni care joacă un rol în funcţiile vizuale avansate, precum recunoaşterea obiectelor.

În 2008, Kamitani şi colegii săi au relatat că pot decodifica activitatea cerebrală asociată etapelor timpurii ale procesării vizuale pentru a reconstrui pe baza acestora imaginile arătate participanţilor. Acum, cercetătorii au descoperit că activitatea înregistrată n regiunile cerebrale ce joacă un rol în funcţiile vizuale avansate poate fi folosită pentru a prezice cu acurateţe conţinutul viselor oamenilor.

„Am construit un model pentru a prezice dacă vreuna dintre cele 20 de categorii de conţinut era prezentă în visele participanţilor”, a declarat Kamitani. „Analizând activitatea cerebrală înregistrată cu 9 secunde înainte să trezim participanţii, puteam să prezicem dacă visul acestora conţinea un bărbat, de exemplu, cu o acurateţe de 75%-80%”, a explicat cercetătorul.

Rezultatele studiului sugerează că visele şi percepţia vizuală folosesc aceleaşi mecanisme din regiunile cerebrale ce joacă un rol în funcţiile vizuale avansate.

„Această cercetare este interesantă şi captivantă. Pe lângă faptul că sugerează că visele folosesc aceleaşi zone din creier folosite atunci când suntem treji pentru reprezentări vizuale, studiul sugerează totodată că amintirea viselor se bazează pe memoria de termen scurt, pentru că decodarea viselor era mai eficientă cu câteva secunde înainte de trezire”, a comentat Jack Gallant, un specialist în neuroştiinţe din cadrul Universităţii California.

Kamitani şi colegii săi intenţionează acum să colecteze date similare din faza de somn REM (rapid eye movement), asociată la rândul său viselor. „Acest efort urmează să fie unul mult mai dificil, pentru că va trebui să aşteptăm cel puţin o oră până când participanţii la studiu vor atinge această fază de somn, însă va merita să facem acest efort, căci o mai bună înţelegere a conţinutului viselor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu activitatea cerebrală ne va permite să înţelegem funcţia viselor”, a concluzionat cercetătorul japonez.

Un spectaculos joc matematic dezvăluie potenţialul uimitor al creierului uman

Anual, în Japonia, 1 milion de copii învaţă să folosească abacul, numit „soroban” (foto). Atât de importantă este această activitate, încât există şi un campionat naţional de soroban. Cea mai avansată secţiune a campionatului este Flash Anzan, care le cere concurenţilor să adune numere cu ajutorul unui abac imaginar. Performanţele de care sunt capabili unii dintre ei sunt de-a dreptul uluitoare.

Concurenţii trebuie să facă adunări folosind imaginea mentală a unui abac, în locul unui abac real. 15 numere - cuprinse între 100 şi 999 - sunt afişate pe un ecran, iar concurenţii trebuie să le adune. Dificultatea cea mai mare constă în faptul că numerele sunt proiectate într-o succesiune foarte rapidă; un om obişnuit abia ar avea timp să le citească.

Şi totuşi, cei mai competenţi dintre japonezii care participă la campionatul naţional de soroban sunt capabili de performanţe excepţionale.

Anul acesta, Takeo Sasano, funcţionar la o şcoală, şi-a doborât propriul record: a reuşit să adune numere proiectate într-un interval de numai 1,70 secunde. (În videoclipul de mai jos, cele 15 numere sunt proiectate în 1,85 secunde.)

Flash Anzan a fost o inventata în urmă cu câţiva ani de un profesor de abac, Yoji Miyamoto, care dorea să creeze un joc matematic în care cerinţele puteau fi rezolvate doar prin calcul cu ajutorul unui abac imaginar - o capacitate numită anzan.

Când un concurent vede primul număr afişat, îl vizualizează imediat pe abacul imaginar. Când vede cel de-al doilea număr, îl adună cu primul, pe acelaşi abac mental, şi tot aşa; la sfîrşitul jocului, concurenţii nu-şi pot aminti niciunul dintre numere, sau sumele intermediare, ci doar rezultatul final.

Utilizarea unui abac imaginar pentru a face operaţii matematice este cel mai rapid mod de a efectua calcule mintale. Ultimii doi câştigători ai Cupei Mondiale la calcul mintal - japonezul Naofumi Ogasawara, în acest an, şi indianul Priyashi Somani, anul trecut - au folosit această tehnică.

Specialiştii occidentali sunt uluiţi de aceste performanţe excepţionale, care arată de ce este în stare creierul uman, chiar dacă nu se ştie exact cum reuşeşte acest lucru. După părerea unuia dintre aceşti specialişti, Brian Butterworth, profesor de neuropsihologie cognitivă la University College London şi autor al cărţii The Mathematical Brain, ar merita să investim considerabil în studierea mecanismelor cerebrale care fac posibile aceste realizări.

Calculul cu abacul şi tehnica anzan folosesc o regiune a creierului diferită de cea utilizată în cazul calculelor făcute cu creionul pe hârtie; de aceea, elevii pot juca Flash Anzan în vreme ce  joacă, concomitent, jocuri ce ţin de limbaj. În videoclipul de mai jos, două fete reuşesc să adune 30 de numere în 20 de secunde, jucând, în acelaşi timp, "shiritori", un joc japonez în care trebuie să spună, pe rând, câte un cuvânt, care să înceapă cu ultima silabă a cuvântului rostit anterior.

Pentru moment, Flash Anzan nu este prea cunoscut în Occident, dar cei care vor să joace au la dispoziţie mai multe situri internet şi câteva aplicaţii pentru mobil.

Paintball spaţial, soluţia pentru salvarea planetei

Deşi cei de la Hollywood îşi imaginează scenarii foarte complicate prin care un asteroid ar putea ameninţător ar fi înlăturat, oamenii de ştiinţă susţin că, în realitate, soluţia ar putea fi mult mai simplă şi mai ciudată.

Specialiştii sunt de părere că, dacă un asteroid ar avea o culoare mai deschisă, ar reflecta lumina soarelui, iar această mişcare a fotonilor ar putea crea o forţă destul de puternică pentru a împinge asteroidul pe o altă rută. Cu toate acestea, asteroizii sunt creaţi din rocă de culoare închisă, motiv pentru care specialiştii propun utilizarea unei arme uriaşe de paintball, cu ajutorul căreia să vopsească asteroidul în culoarea albă. 

Sung Wook Paek, creatorul teoriei susţine că forţa iniţială a bilei de vopsea ar împinge oarecum asteroidul, urmând ca fotonii să ajute şi mai mult la schimbarea rutei. 

În studiul său, Paek a realizat un test teoretic pe asteroidul Apophis, despre care se spune că se va apropia de Pământ în două etape, odată în 2029 şi încă o dată în 2036. În urma calculelor s-a constatat că pentru a acoperi gigantul, cu un diametru de 451 de metri, ar fi nevoie de 5 tone de vopsea. Pentru a determina momentul în care bilele ar trebui lansate, Paek s-a folosit de mişcarea de rotaţie a asteroidului. Astfel, o bilă ar trebui ejectată pentru a acoperi partea anterioară a asteroidului şi o alta ar trebui lansată atunci când partea posterioară a rocii este expusă. Estimările specialistului au scos la iveală că ar fi nevoie de 20 de ani pentru ca efectul radiaţiilor să schimbe traiectoria asteroidului. 

Totuşi, autorul studiului susţine că bilele nu ar trebui să fie lansate cu rachete tradiţionale, deoarece lansarea violentă ar putea afecta încărcătura. El propune ca bilele de vopsea să fie fabricate în spaţiu, la bordul ISS, de unde o navă spaţială le-ar putea lua şi livra spre asteroid. 

Super-laserul de la Măgurele permite dezvoltarea unei noi terapii anti-cancer şi eliminarea deşeurilor nucleare

Uniunea Europeană va cheltui aproximativ 700 de milioane de euro pentru a construi cele mai puternice lasere din lume, tehnologie care ar putea permite eliminarea deşeurilor nucleare şi conceperea a noi tratamente pentru cancer.

Proiectul Extreme Light Infrastructure a obţinut finanţarea a două lasere, unul în Republica Cehă şi celălalt în România, la Măgurele, alături de un centru de cercetare ce va fi construit în Ungaria.

Laserele vor fi de 10 ori mai puternice decât oricare alt laser construit până acum, fiind suficient de puternice pentru a crea particule subatomice în vid, în condiţii similare celor întâlnite imediat după Big Bang. Eventual, puternicele fascicule de lumină ar putea fi folosite pentru a deteriora radioactivitatea deşeurilor nucleare în doar câteva secunde şi pentru a ţinti tumorile canceroase, a explicat Nicolae-Victor Zamfir, coordonatorul proiectului, într-un interviu acordat Bloomberg.

„Nu există în natură un fenomen cu o putere la fel de intensă ca cea care urmează să fie generată cu ajutorul acestui laser”, a spus Zamfir. „Ne aşteptăm să obţinem primele rezultate ale cercetării noastre la 1-2 ani după ce centrul devine operaţional”, a adăugat cercetătorul.

Centrul de cercetare de la Măgurele ce urmează să găzduiască super-laserul românesc va consuma aproximativ 10 megawaţi de energie, echivalentul consumului a 2.500 de gospodării tipice din SUA. Cea mai mare parte a energiei va fi furnizată de pompele geotermale instalate la faţa locului. „Cel mai probabil, centrul nostru de cercetare va fi unul dintre cele mai mari situri din Europa alimentate cu energie neconvenţională”, a declarat Zamfir.

Cercetările de la Măgurele vor duce la aprofundarea unui nou tip de tratament pentru cancer, intitulat hadronterapie. Această formă de radioterapie ţinteşte direct tumorile ce au rădăcini adânci în corpul uman, reducând atât riscul de reapariţie cât şi potenţialul dezvoltării unor noi tumori. Primele rezultatele ale acestor experimente sunt aşteptate în 2018 şi 2019.

„Acest tratament există deja, dar necesită acceleratoare de particule foarte mari şi foarte scumpe”, explică Zamfir. „Dacă îl putem realiza cu ajutorul acestui laser, tratamentul va putea fi implementat cu costuri mult mai mici pe măsură ce tehnologia se dezvoltă şi costul laserelor scade”, a adăugat oficialul român.

Laserul de la Măgurele ar putea, de asemenea, să joace un rol cheie în eliminarea deşeurilor atomice, reducând timpul necesar pentru ca acestea să-şi piardă radioactivitatea de la câteva mii de ani la doar câteva secunde. Această reuşită ar elimina necesitatea unor adăposturi subterane în care deşeurile atomice să fie stocate în siguranţă pentru sute de ani.

„Va dura aproximativ 20 de ani până când vom reuşi să obţinem acest lucru, dar multe ţări din întreaga lume nu au nicio soluţie în viitorul apropiat pentru această problemă”, a declarat Zamfir.

Uniunea Europeană a poziţionat acest proiect în ţările din Europa de Est pentru a oferi un sprijin iniţiativelor ştiinţifice din aceste ţări. „Sperăm ca acest proiect să ducă la crearea unui cerc virtuos – faptul că infrastructura va exista aici să ducă la atragerea unor noi fonduri şi proiecte de cercetare”, a explicat Shirin Wheeler, purtătoarea de cuvânt a Comisiei Europene.

România a pierdut mulţi cercetători în ultimii ani, deoarece guvernul investeşte doar 0,5% din PIB în cercetare, faţă de media europeană de 2% din PIB. 

În cadrul noului proiect de la Măgurele urmează să fie angajaţi 200 de cercetători, iar după ce acesta va deveni funcţional, alţi 1.000 oameni de ştiinţă urmează să viziteze anual centrul pentru a efectua diferite experimente.

Uniunea Europeană va cheltui aproximativ 550 de milioane de euro în prima fază a proiectului, ce urmează să se încheie în decembrie 2013, fiind posibil ca România şi Ungaria să atragă alte 150 de milioane de euro în cea de-a doua fază a proiectului. De asemenea, alte 180 de milioane de euro vor fi obţinute din alte surse, explică reprezentanţii Comisiei Europene.

Oamenii de ştiinţă au aflat cum îşi cântă deşertul singurătatea

Atunci când sunt biciuite de vânt, dunele de nisip îşi plâng durerea prin urlete ce reverberează în întregul peisaj arid. Acum, oamenii de ştiinţă au descoperit că fiecare dună poate avea propriul cântec. Unele emit o singură notă, în timp ce alte imită un cor, dând naştere unor melodii diferite.

Cercetări recente au scos la iveală faptul că fiecare melodie a dunelor depinde de mărimea boabelor de nisipi. În studiu, cercetătorii au colectat nisipi de la o dună „cântătoare”, din Maroc, care emite sunete de 150 de Hz ( în sol diez, cu două octave mai jos de do). Aceste boabe au fost comparate cu altele prelevate de la o altă dună din Oman, care produce sunete ce variază de la 90 Hz, la 150 Hz (de la fa diez la re). 

Formând avalanşe ale acestor mini dune, în laborator, oamenii de ştiinţă au putut să redea aceste cântece ale deşertului, descoperind că melodiile nu se formează cu ajutorul unor straturi diferite de nisip, aşa cum se credea iniţial. De asemenea, s-a constatat că, atunci când nisipul din Oman a fost cernut, pentru a rămână doar boabele de nisip cu aceeaşi dimensiune, el a creat „cântece” formate dintr-o singură notă. 

Prin urmare, specialiştii au concluzionat că mişcările sincronizate ale boabelor de nisip produc faimoasele gemete, în timp ce mărimea boabelor de nisip determină notele din care este alcătuită melodia. 

De ce cred copiii că devin invizibili atunci când îşi acoperă ochii?

Aproape toţi copiii mici par să creadă că atunci când îşi închid sau îşi acoperă ochii devin invizibili pentru cei din jur. Acum, cercetătorii de la Cambridge încep să înţeleagă motivul.

Pentru a descoperi de ce copiii încearcă să se ascundă de ceilalţi închizându-şi ochii şi de ce acest fenomen este atât de răspândit, oamenii de ştiinţă de la Cambridge au efectuat mai multe teste simple pe copii în vârstă de 3 şi 4 ani.

Mai întâi, le-au cerut copiilor să poarte măşti care le acopereau ochii, după care i-au întrebat dacă ei cred că pot fi văzuţi de cercetători şi dacă aceştia pot să vadă alţi adulţi când poartă la rândul lor măştile pe ochi. Aproape toţi copiii au răspuns că nu pot fi văzuţi dacă ochii le sunt acoperiţi, majoritatea afirmând că acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul adulţilor.

Următorul experiment a avut ca protagonişti alţi copii, cărora li s-a cerut să poarte o pereche de ochelari speciali din cele două seturi disponibile. Primii erau complet obturaţi, nepermiţând nici purtătorului, nici celor din exterior să vadă ceva prin ei. Cea de-a doua pereche de ochelari permitea copiilor să vadă fără ca ochii lor să poată fi văzuţi din exterior. Majoritatea copiilor nu au înţeles principiul de funcţionare al acestor ochelari, însă cei care au făcut-o erau de părere că sunt invizibili indiferent ce pereche de ochelari poartă.

Atunci când cercetătorii au insistat, întrebându-i pe copiii din ambele experimente ce înseamnă să fii „invizibil”, aceştia au recunoscut că, într-adevăr, corpul lor este vizibil, însă au afirmat că „sinele” lor era ascuns. Astfel, copiii considerau că există o deosebire între corp şi „sine”, despre care majoritatea credeau că se găseşte în ochi. Mai exact, copiii credeau că atunci ochii unor persoane nu se întâlnesc, acestea nu se pot percepe cu adevărat.

Un alt experiment a confirmat validitatea acestei concluzii. Cercetătorii s-au uitat direct la copiii care luau parte la experiment, în timp ce aceştia îşi ascundeau privirea. Apoi, experimentul a fost reluat în sens invers, copiii uitându-se la cercetători, aceştia evitându-le privirea. În ambele cazuri, copiii au declarat că nu erau văzuţi cât timp cele două perechi de ochi nu s-au întâlnit.

De ce trebuie să dormi în prezenţa unui miros ce îţi aminteşte de propriile temeri?

Somnul ne permite să ne „resetăm” creierul şi să ne calmăm emoţiile, spun cercetătorii. Un studiu recent a dus la identificarea unui nou beneficiu asociat acestei perioade de odihnă. Cercetătorii au descoperit că oamenii expuşi în timpul somnului la mirosuri asociate unor amintiri neplăcute ajung să nu se mai teamă de acele amintiri.

Cercetări mai vechi au arătat că somnul ajută la eliminarea temerilor în general, însă până acum nu au fost realizate teste pe oameni care să verifice dacă acest efect poate fi amplificat cu ajutorul mirosurilor.

Katherina Hauner şi Jay Gottfried de la Universitatea Northwestern din Illinois, SUA, au efectuat o cercetare asupra unor subiecţi umani pentru a testa potenţialul acestei tehnici. Cercetătorii au arătat voluntarilor patru feţe umane în fotografii, expunându-i în acelaşi timp la mirosuri inofensive, precum cel de mentă. În momentul în care subiecţii priveau una dintre feţe, le era administrat un şoc electric dureros.

A fost măsurat în acelaşi timp nivelul de electricitate condus de pielea subiecţilor, care creşte atunci când voluntarilor le este frică, pentru că transpiraţia produsă în acest moment este un bun conductor electric. Cercetătorii au descoperit că, de fiecare dată când voluntarii vedeau faţa asociată şocului electric, conductanţa pielii creştea foarte mult.

Unii subiecţi au fost lăsaţi să doarmă în prezenţa mirosului asociat feţei care atrăgea durerea. A doua zi, ei prezentau un nivel mult mai scăzut al fricii, cu atât mai redus cu cât fuseseră expuşi mai mult la miros. De asemenea, scanările cerebrale au arătat că zonele din creier asociate fricii şi memoriei erau mult mai puţin active după expunerea persoanelor la respectivul miros.

Voluntarii din celălalt grup au rămas treji, fiind de asemenea expuşi la mirosul asociat feţei „dureroase”. Spre deosebire de cei care au dormit, senzaţia lor de teamă s-a intensificat în urma expunerii la miros.

Oamenii de ştiinţă spun că această tehnică ar putea duce la dezvoltarea unor noi tratamente pentru stresul posttraumatic, prin asocierea imaginilor ce descriu amintirile dureroase cu anumite mirosuri, pentru ca apoi acestea să fie folosite în timpul somnului.

Oamenii de ştiinţă spun că această tehnică ar putea duce la dezvoltarea unor noi tratamente pentru stresul posttraumatic, asociind imaginile ce formează amintirile dureroase unor mirosuri, ca apoi aceste mirosuri să fie folosite în timpul somnului.

Următorul pas pe care cercetătorii intenţionează să-l facă este identificarea etapei somnului în care se produce efectul dorit.

Cercetarea a fost prezentată în cursul acestei săptămâni, cu ocazia conferinţei organizate în New Orleans de organizaţia Society for Neuroscience.

Viitorul agriculturii: roboţi "la munca câmpului"

O "ceată" de roboţi se ocupă de semănat, comunicând între ei şi acţionând coordonat. Robotul-fermier, proiectat de compania Dorhout R&D, prefigurează evoluţia viitoare a agriculturii, în care mare parte a muncilor dificile ar putea fi realizate de roboţi.

Pentru moment, roboţii-fermieri "ştiu" doar să semene, dar compania are în vedere şi proiectarea unor sisteme capabile să plivească, să împăştie îngrăşăminte şi să adune recolta, înlocuind în bună parte munca oamenilor.

În materialul video, roboţii pot fi văzuţi în acţiune: se deplasează în orice direcţie, evitând obstacolele; folosesc un senzor plasat în partea inferioară pentru a vedea dacă într-un anumit loc a fost pusă o sămânţă; dacă locul nu a fost însămânţat, atunci robotul sapă o gropiţă şi aşează o sămânţă, ghidând acţiunea cu ajutorul unui "ochi electronic".

În acelaşi timp, fiecare robot comunică cu ceilalţi, înştiinţându-i despre ceea ce face, într-un sistem inspirat de modul în care se organizează coloniile de furnici. Când o furnică găseşte hrană, ea anunţă evenimentul celorlalte furnici din grup eliberând un feromon care le atrage spre sursa de hrană. În acelaşi, mod, un robot poate controla acţiunile grupului cu ajutorul unui semnal.

Roboţii pot însămânţa o parcelă de teren în moduri diferite, în funcţie de instrucţiunile primite, şi pot maximiza eficienţa procesului, depăşind limitările utilajelor agricole convenţionale, care nu pot planta decât în rânduri.

Cine are nevoie de touchscreen? O mănuşă specială va permite transmiterea mesajelor prin atingerea unor litere de pe propria mână

Noua tehnologie, evocând filmul Minority Report, implică o mănuşă pe care sunt inscripţionate literele alfabetului şi alte semne necesare pentru compunerea mesajelor, iar utilizatorii îşi folosesc degetul mare pentru a activa aceste taste.

Semnele cele mai frecvent folosite sunt aşezate în poziţiile cele mai uşor de atins, în timp ce acelea utilizate mai rar necesită mişcări ceva mai complexe ale mâinii. Literele sunt cusute pe mănuşă şi pot fi îndepărtate odată ce poziţiile au fost memorate, astfel încât mănuşa să semene cu una obişnuită.

Circuite speciale incorporate în ţesătura mănuşii conduc semnalele de la taste la o unitate de control - nu mai mare decât o cutie de chibrituri - aflată pe dosul mănuşii şi care transmite comenzile prin Bluetooth.

Dispozitivul este compatibil cu computere, telefoane mobile, console de jocuri, sintetizatoare muzicale şi chiar echipament militar.

Mănuşa, numită Gauntlet Keyboard, a fost proiectată de 4 ingineri specialişti în computere de la Universitatea din Alabama, SUA. Inventatorii cred că, în afară de interesul de ordin general, mănuşa ar putea fi utilă în mod special persoanelor care au numai o mână.

Incredibilul robot care poate trece peste obstacole la fel ca un om: Pet-Proto

Nu în fiecare zi avem ocazia să observă un robot atletic, motiv pentru care este cazul să facem cunoştinţă cu Pet-Proto, robotul antropomorf creat de Boston Dynamics, care are capacitatea de a alerga, sări şi trece peste obstacole, fără prea mare dificultate, în mod similar oamenilor.

Pet-Proto se încadrează perfect în categoria roboţilor umanoizi care vor participa la competiţia de robotică organizată de DARPA. Aici roboţii vor fi supuşi unor teste precum condusul maşinilor, repararea echipamentelor industriale sau traversarea suprafeţelor avariate. După ce vor fi testaţi 27 de săptămâni, roboţii înscrişi în concurs vor fi notaţi în funcţie de competenţe, iar creatorii celui mai bun prototip vor primi 2 milioane de dolari. 

Cu toate acestea, Pet-Proto nu va concura. De fapt, el este un precursor al unui alt robot umanoid, mai bun şi mai mare, numit ATLAS, ce va fi utilizat ca o platformă de experimentare de către echipele care vor lua parte la concurs. 

Cercetătorii au investigat secretele mierii de manuka

Analiza celulelor bacteriene distruse de mierea de manuka arată modul unic prin care acest aliment omoară microbii, relevă un studiu realizat de cercetătorii din Australia.

„Mierea manuka se deosebeşte de alte tipuri de agenţi antibacterieni, indicând un mod unic de acţiune şi demonstrând valoarea sa de potenţial nou agent antibacterian”, au notat specialiştii în studiul lor. 

De-a lungul timpului, mierea a fost utilizată ca agent antibacterian deoarece ea conţine oxidaza de glucoză care, în prezenţa apei, generează cantităţi mici de peroxid de hidrogen, substanţă toxică pentru microorganisme. Mierea provenită de la albinele care se hrănesc cu planta manuka (Leptospermum scoparium) din Noua Zeelandă, poate avea un nivel crescut de activitate antibacteriană, chiar şi atunci când peroxidul de hidrogen s-a descompus. 

Pentru a aflat mai multe despre modul în care acţionează mierea de manuka împotriva bacteriilor şi pentru a putea descoperi elementul cheie din această substanţă, cercetătorii au realizat un studiu în care au tratat celule afectate de patogenul Saphylococcus aureus, cu diferite tipuri de miere. 

Pentru control, oamenii de ştiinţă au folosit miere leptospermum care nu avea agenţi bacterieni care să neutralizeze peroxidul de hidrogen. Apoi, au comparat efectele produse de această miere asupra celulelor bacteriene, cu cele redate de tratamentul cu miere manuka nemodificată. După o jumătate de oră au fost extrase proteine din celulele afectate de stafilococ pentru a se observa răspunsul la tratament. Rezultatele au arătat că tratamentul cu miere manuka a redus rata de multiplicare a celulelor bolnave. De asemenea, s-a constatat că mierea de manuka a avut ca efect scăderea producerii, de către celulă, a 10 proteine, inclusiv a unora implicate în sinteza de noi proteine şi creşterea producţiei a alte două proteine, una dintre ele fiind asociată stresului. 

Performanţă medicală: un implant electric ar putea da celor paralizaţi şansa de a merge din nou

Implantul a fost testat recent pe voluntari care, în urma antrenamentului cu ajutorul acestui dispozitiv, au reuşit să stea în picioare şi să-şi mişte membrele inferioare.

Rezultatul este extrem de promiţător, deoarece arată că măduva spinării - despre care s-a crezut mult timp că, odată lezată, nu se mai poate vindeca - îşi poate reface conexiunile şi relua funcţionarea, chiar şi după ani de zile de la apariţia leziunii, dacă este stimulată corespunzător.

Studii anterioare, realizate pe animale care aveau membrele posterioare paralizate, au arătat că o stimulare electrică continuă a măduvei spinării, sub nivelul leziunii, îi permite animalului să stea în picioare şi să facă mişcări asemănătoare mersului. Acest lucru se întâmplă deoarece stimularea permite informaţiei legate de propriocepţie – perceperea poziţiei corpului şi a activităţii musculare – să ajungă de la membrele inferioare la măduva spinării. La rândul ei, măduva spinării  permite muşchilor membrelor inferioare să reacţioneze şi să susţină corpul, fără a fi nevoie de informaţii venite de la creier.

Anul trecut, cercetătoarele Susan Harkema şi Claudia Angeli de la Frazier Rehab Institute şi de la Universitatea din Louisville au aplicat aceste cunoştinţe pentru a trata un bărbat - Andrew Meas – care a rămas paralizat de la gât în jos în 2006, în urma unui accident de maşină. 

Numeroasele şedinţe fizioterapie la care a luat parte nu au adus nicio îmbunătăţire. În schimb, implantarea a 16 electrozi în partea inferioară a măduvei spinării şi stimularea electrică continuă cu ajutorul lor au produs o schimbare extraordinară: când stimulatorul a fost pornit, pacientul – care fusese ridicat în picioare de către asistenţi – a reuşit să-şi menţină singur poziţia, chiar de la prima încercare.

Ceea ce a urmat a fost şi mai uimitor. După ce se antrenase timp de 7 luni în acest mod, Andrew Meas a constatat că reuşea şi să-şi mişte degetele de la picioare. Teste ulterioare au dovedit că putea să-şi mişte, de asemenea, gleznele şi gambele, ceea ce  arăta că semnalele voluntare provenite de la creier reuşiseră să depăşească obstacolul reprezentat de leziunea măduvei.

Cu timpul, pacientul şi-a recăpătat în oarecare măsură şi controlul asupra vezicii urinare, precum şi funcţia sexuală, iar organismul său a început să-şi regleze temperatura în mod mai eficient.

Toate aceste activităţi presupun o implicare din partea creierului, ceea ce confirmă faptul că semnalele nervoase puteau acum „călători” şi prin regiune lezată a măduvei, atâta timp cât stimulatorul electric funcţiona.

Explicaţia cea mai probabilă este aceea că stimularea a intensificat activitatea conexiunilor medulare deteriorate până dincolo de pragul necesar pentru ca acestea să poată transmite informaţiile de la creier la membre. Cercetătorii cred că ar putea exista nişte conexiuni „tăcute”, care nu pot fi vizualizate cu tehnicile actuale de imagistică medicală şi care sunt prea vătămate cîă să poată funcţiona singure, dar care pot fi determinate să depăşească pragul minim de activare, cu ajutorul stimulării electrice.

Andrew Meas şi alţi doi voluntari pe care a fost testat dispozitivul au reuşit, cu timpul să, execute diverse mişcări, de la flexarea gambei la extensia degetelor de la picioare. Coordonarea motorie s-a îmbunătăţit şi forţa mişcărilor a crescut treptat, astfel încât, după 4 luni de antrenament, intensitatea stimulării necesare pentru execuţia unei anumite mişcări s-a redus.

Dar, cel puţin în cazul lui Andrew Meas, a mai apărut o surpriză: după trei luni, el a reuşit să îşi mişte picioarele şi să stea drept chiar şi atunci când stimulatorul era oprit. Oamenii de ştiinţă doresc acum afle mai multe despre modul în care „conexiunile tăcute” ar putea fi stimulate să-şi depăşească pragul ncesar activăării.

Pentru moment, niciunul dintre voluntari nu poate merge neajutat, dar specialiştii cred că aceast lucru s-ar putea schimba odată ce tehnologia utilizată s-ar îmbunătăţi. De exemplu, ar putea fi de ajutor implantarea unor stimulatoare separate pentru fiecare picior.

Dinozaurul „struţ” a fost descoperit în America de Nord

Acum câteva milioane de ani, dinozauri „struţ” cutreierau Pământul, folosindu-şi penele, nu pentru a zbura, ci pentru a-şi atrage parteneri sau a-şi proteja puii.

Oamenii de ştiinţă de la  Royal Tyrrell Museum of Palaeontology şi de la Universitatea din Calgary au descoperit un astfel de exemplar în rocile vechi de acum 75 de milioane de ani, din Alberta. 

Iniţial, se credea că dinozaurul „struţ”, din familia ornitomimide, nu ar fi fost acoperit cu păr, motiv pentru care aşa a şi fost prezentat în filmul Jurassic Park. 

Acum, însă, cercetătorii au găsit dovezi care atestă că aceşti dinozauri erau dotaţi cu pene. Fosilele au fost descoperite în gresie şi sunt primele exemplare de dinozauri cu pene găsite în America de Nord. Până acum, astfel de specimene au mai fost descoperite în China şi Germania. 

„Este o descoperire foarte interesantă deoarece reprezintă primele exemplare de dinozauri cu pene găsite în emisfera vestică, lucru care ar putea sugera că toţi dinozaurii din familia ornitomimide ar putea avea pene”, susţine Darla Zelenitsky, asistent la Universitatea din Calagary şi coordonator al studiului. 

Conform specialiştilor, specimenul arată că dinozaurii aveau un strat de pene moi, aşezate sub stratul exterior de pene şi că exemplarele adulte deţineau pene chiar şi pe membrele anterioare. În ciuda acestui fapt, experţii au declarat că animalele ar fi fost mult prea mari pentru a putea zbura. 

„Lucy” şi rudele ei erau fiinţe terestre bipede sau trăiau în copaci?

Oamenii de ştiinţă sunt de acord că Australopithecus afarensis - specia căreia îi aparţine şi celebra fosilă cunoscută sub numele de Lucy, reprezentând scheletul parţial al unei femele - erau o creatură cu mers biped şi ţinută verticală. Şi totuşi, o mare parte din viaţa acestor australopiteci se desfăşura în mediul arboricol, arată un nou studiu.

Multă vreme oamenii de ştiinţă s-au întrebat dacă aceste fiinţe erau la fel bine adaptate vieţii arboricole ca şi deplasării bipede  şi dacă petreceau la fel de mult timp în copaci ca şi pe sol. Răspunsul nu a putut fi aflat în lipsa examinării omoplaţilor, iar aceste oase lipseau la „Lucy”, care reprezintă cca. 40% din scheletul unei femele de Australopithecus afarensis, care a trăit acum cca. 3,2 milioane de ani.

Recent, însă, oamenii de ştiinţă de la Midwestern University şi California Academy of Sciences au examinat cei doi omoplaţi ai unui alt exemplar de Australopithecus afarensis, scheletul foarte bine păstrat al unui copil din această specie (botezat de specialişti „Selam”),  descoperit în anul 2000 la Dikika, Etiopia. A fost nevoie de ani de zile pentru a extrage omoplaţii din blocul de gresie în care se fosilizase scheletul. Deoarece aceste oase au o grosime mică, se întâmplă rareori ca ele să se păstreze în cazul fosilelor foarte vechi sau, cel mult, se păstrează doar fragmente. Scheletul Selam este excepţional din acest punct de vedere, deoarece în cazul lui s-au păstrat întregi ambii omoplaţi, ataşaţi de restul scheletului.

„Selam” era o fetiţă în vârstă de 3 ani, care a trăit acum  aproximativ 3,3 milioane de ani; este cel mai complet schelet de Australopithecus afarensis descoperit până acum.

Omoplaţii extraşi au fost scanaţi digital şi măsuraţi, fiind apoi comparaţi cu omoplaţii mai multor specii înrudite: umanoizi primitivi (Homo ergaster, Homo floresiensis, Australopithecus afarensis şi A. africanus), primate antropoide actuale (cimpanzeu, gorilă, orangutan) şi omul actual (Homo sapiens). Rezultatele au fost publicate în jurnalul Science.

Omoplaţii examinaţi s-au dovedit a fi asemănători cu cei ai maimuţelor antropoide arboricole, sugerând că specia Australopithecus afarensis era bine adaptată şi la deplasarea prin  coroanele arborilor, pe lângă deplasarea bipedă pe sol.

Se pare, aşadar, că strămoşii noştri au abandonat viaţa arboricolă mai târziu decît se credea. LaAustralopithecus afarensis, omoplaţii indică o adaptare la căţărarea în copaci, în vreme ce partea inferioară a corpului prezintă trăsături care arată că aceste fiinţe se deplasau pe sol cu un mers biped. Australopithecus afarensis apare, deci, ca o formă aflată pe drumul umanizării, care încă reţinea, totuşi, trăsături asociate unui mod de viaţă caracteristic primatelor arboricole.

De ce sunt bărbaţii mai pricepuţi la multi-tasking? De vină este ciclul menstrual

În viaţa de zi cu zi, mamele care au un loc de muncă par să jongleze cu mai multe sarcini decât soţii lor, ceea ce a dus la răspândirea ideii că femeile sunt mai pricepute în a gestiona mai multe sarcini. O cercetare recentă arată că această idee nu este adevărată, rezultatele arătând că femeile nu sunt mai pricepute decât bărbaţii la „multi-tasking”.

„În mod contrar mitului popular, rezultatele studiului nostru arată că bărbaţii sunt mai pricepuţi lamulti-tasking decât femeile”, afirmă Timo Mäntylä, profesor de psihologie la Universitatea din Stockholm.

Cercetarea arată că bărbaţii se descurcă mai bine decât femeile în a gestiona mai multe sarcini simultan, însă diferenţa de competenţă prezintă o corelare cu ciclul menstrual al femeii.

Studiul arată că bărbaţii şi femeile care au rezultate bune în testele de memorie funcţională sunt mai pricepuţi la multi-tasking.

Diferenţa de performanţă între bărbaţi şi femeie în ceea ce priveşte multi-taskingul este cauzată de abilităţile spaţiale, a descoperit cercetătorul.

„Alte cercetări au arătat că abilităţile spaţiale ale femeilor se modifică în funcţie de ciclul menstrual, având abilităţi mari în timpul menstruaţiei şi mult mai scăzute în perioada de ovulaţie, când nivelul de estrogen este ridicat”, a declarat cercetătorul.

„Rezultatele studiului au arătat o diferenţă mare în abilităţile de multi-tasking între bărbaţi şi femeile aflate în faza de ovulaţie, însă efectul nu era observat în cazul femeilor aflate în faza de menstruaţie”, a explicat cercetătorul.

Scene de groază în lumea dinozaurilor: T. rex smulgea capetele uriaşilor Triceratops

Studiind cranii fosile de Triceratops - unul dintre dinozaurii erbivori despre care se ştie că erau vânaţi de Tyrannosaurus rex, paleontologii au ajusn la concluzia că uriaşul carnivor avea un mod aparte de a-şi trata victimele: le decapita înainte de a le consuma.

Se cunoştea anterior faptul că T. rex (în stânga în fotografie) vâna exemplare de Triceratops (dreapta), dar puţini s-au întrebat cum reuşea să se descurce cu „echipamentul de protecţie” al acestora, căci enormii Triceratops erau înzestraţi cu un mare „guler” osos, dur, care le apăra gâturile vulnerabile.

T. rex îşi folosea, se pare, muşchii gâtului şi maxilarele puternice pentru a smulge capetele prăzilor doborâte, astfel încât să poată ajunge la conţinutul hrănitor al gâtului, care, altminteri, ar fi fost de neatins, fiind protejat de gulerul osos.

Specialiştii de la Museum of the Rockies, din statul american Montana, au examinat mai multe exemplare fosile de Triceratops, prezentându-şi concluziile într-un studiu publicat în Nature.

Dintre cele 18 specimene fosile analizate, cele mai multe erau reprezentate prin cranii, care purtau urme de răni făcute de dinţii lui T. rex. Urmele nu prezentau niciun semn al unui proces de vindecare, ceea ce arată că rănile fuseseră făcute după ce exemplarele de Triceratops muriseră, foarte probabil în timp ce erau mâncate.

Ceea ce i-a intrigat pe cercetători a fost faptul că multe urme de muşcături se aflau pe „gulerele” craniilor, un lucru aparent fără sens, deoarece aceste gulere, constituite din ţesut osos şi cheratină, nu puteau reprezenta o masă prea hrănitoare pentru T. rex.

Dar, la o examinare mai atentă, s-au descoperit urme adânci, paralele, care sugerau că T. rex şi-a folosit dinţii pentru a trage de gulerul osos al lui Triceratops, în încercarea de a schimba poziţia prăzii doborâte, astfel încât să poate ajunge la gâtul ei, ca şi cum gulerul ar fi fost singurul obstacol care îl oprea pe prădător să muşte din gâtul prăzii.

În asemenea condiţii, cred oamenii de ştiinţă, metoda cea mai eficientă ar fi fost desprinderea capului de corp. Şi, într-adevăr, examinând, la exemplarele de Triceratops, structurile anatomice prin care capul se articulează cu gâtul - condilii occipitali -, paleontologii au descoperit urme de muşcături care ar fi putut apărea numai dacă prada ar fi fost decapitată. Prin urmare, odată ce T. rex îşi dobora victima - Triceratops - îi smulgea literalmente capul, pentru a se hrăni, cred oamenii de ştiinţă.

Comorile nepreţuite de lângă Dunăre cad pradă unui flagel de neoprit

Pe malurile Dunării, în nord-vestul Bulgariei, se află ruinele unei foste aşezări romane – Ratiaria, un sit arheologic de o valoare nepreţuită. Ratiaria a fost cucerită mai întâi de dacii conduşi de Burebista, iar ulterior de către romani. Craterele ce marchează astăzi situl de patrimoniu sunt dovezi ce atestă că această comoară arheologică este ameninţată de o gravă problemă: jefuitori care sapă în căutare de artefacte pe care să le vândă pe piaţa neagră.

Arheologul Krasmira Luka, coordonatorul unei echipe de cercetători ce excavează o parte din situl ce se întinde pe 80 de hectare, afirmă că hoţii au descins în repetate rânduri în această zonă. Aceştia sapă în căutare de monede şi bijuterii din antichitate. Hoţii distrug toate celelalte artefacte descoperite, inclusiv vase de ceramică de o valoare inestimabilă şi alte artefacte importante.

„A distruge aceste artefacte nu este doar o infracţiune, este o tragedie ireparabilă”, a declarat Luka, privind cioburile de ceramică lăsate în urmă de jefuitori. „În ziua următoare după ce echipa noastră părăseşte situl, hoţii îşi fac apariţia. Este o luptă inegală”, spune cercetătorul.

Pentru că s-a situat la răscrucea multor civilizaţii străvechi, solul Bulgariei găzduieşte nenumărate artefacte din antichitate. Cercetătorii estimează că Italia şi Grecia sunt singurele ţări europene mai bogate în tezaure arheologice. Din nefericire, autorităţile bulgare nu pot preveni jefuirea acestora. Un raport emis de poliţie estimează că până la 50.000 de persoane efectuează zilnic expediţii în căutare de comori. Angel Papazelov, un oficial din poliţia bulgară, estimează că sute de mii de artefacte preţioase sunt scoase ilegal din ţară în fiecare an, dealerii de obiecte de contrabandă obţinând din vânzarea acestora 40 de milioane de dolari.

Ratiaria reprezintă exemplul cel mai drastic al acestui jaf. Primele săpături au fost efectuate de arheologii bulgari între 1958 şi 1962. În 1976 acestea au fost continuate de o echipă de cercetători italieni, însă aceştia au părăsit situl în 1991 din cauza lipsei de fonduri. Experţii afirmă că Ratiaria este unul dintre cele mai importante situri arheologice din lume, însă subliniază că jafurile reprezintă o ameninţare gravă.

„Ratiaria este un sit arheologic şi istoric de mare însemnătate, fiind important nu doar pentru Bulgaria, ci pentru întreaga lume, oferind perspective unice asupra Imperiului Roman”, explică Jamie Burrows, un arheolog de la Universitatea Nottingham care a studiat acest sit timp de mai mulţi ani. „Acest sit ar fi putut fi Pompeii-ul Bulgariei, aducând bogăţie într-o regiune săracă ce are o mare nevoie de turism”, afirmă expertul. „Fără un efort rapid, această şansă va fi ratată”, concluzionează Burrows.

Siturile antice erau protejate în timpul comunismului, omniprezenţa poliţiei şi pedepsele aspre descuranjând potenţialii jefuitori. De la căderea regimului totalitar, multe persoane au recurs la jefuirea acestor situri pentru a-şi câştiga existenţa. Benzile de jefuitori sunt organizate de grupările mafiote locale, prădătorii fiind dotaţi cu detectoare de metale, buldozere, tractoare şi chiar cu vehicule care au aparţinut armatei.

În Bulgaria se găsesc câteva dintre cele mai importante resurse culturale din întreaga Europă. Printre acestea se numără artefacte din Neolitic, Chalcolitic şi din Epoca de Bronz. De asemenea, în Bulgaria se găsesc ruinele unor centre urbane romane, greceşti şi bizantine. Cele mai importante comori arheologice sunt cele lăsate în urmă de traci, mormintele acestora conţinând bijuterii din aur şi argint.

În această lună, la graniţa Bulgariei cu Serbia (aflată la câţiva kilometri de Ratiaria) au fost capturate 5.000 de obiecte romane. Acestea au fost oferite Muzeului Naţional de Istorie din Sofia. Prezentând noua colecţie, directorul muzeului a spus că este fericit că a recuperat această comoară, însă totodată întristat, deoarece captura a demonstrat cât de răspândit este jaful siturilor arheologice din Bulgaria.

Nivelul scăzut de trai al persoanelor care trăiesc în apropiere de aceste situri istorice contribuie la acest flagel. Luka a relatat povestea unui om din satul Archar, aflat lângă Ratiaria, care a descoperit o monedă de aur şi a vândut-o cu 1.500 de euro, echivalentul a patru salarii medii. „Câteva luni mai târziu, aceeaşi monedă a fost revândută în Germania pentru mult mai mulţi bani”, a explicat arheologul.

„Dar cei care jefuiesc comorile cu lopeţile nu singurele persoane responsabile”, subliniază Luka. „Sunt mult mai mulţi oameni la un nivel înalt, care se bucură de protecţie”, afirmă specialistul.

Rata şomajului în Archar, unde trăiesc 2.700 de persoane, depăşeşte 50%. Primarul Emil Georgiev a declarat că a obţinut fonduri guvernamentale care permit angajarea a opt paznici pentru situl arheologic, însă nu a putut explica cum ar putea aceştia să protejeze un sit de 80 de hectare.

Cu toate acestea, noul guvernator al regiunii, Tsvetan Arsenov, afirmă că protejarea sitului arheologic şi atragerea turiştilor se numără printre priorităţile sale, însă a subliniat că aceste lucruri sunt greu de realizat într-o perioadă de criză economică.