Ce provoacă obezitatea?

O nouă cercetare arată că greutatea oamenilor poate fi prezisă de credinţa acestora referitoare la cauza obezităţii.

Studiul arată că persoanele care afirmă că principala cauză a obezităţii este lipsa activităţii fizice tind să fie mai grase decât persoanele care consideră că principala cauză este dieta.

„Analiza noastră a luat în calcul mai multe studii şi a dovedit, pentru prima dată, că oamenii au două teorii despre cauza obezităţii, iar aceste credinţe au un efect asupra probabilităţii ca oamenii să fie supraponderali”, subliniază Brent McFerran, autorul studiului şi totodată profesor de psihologie şi de marketing la Universitatea Michigan.

În SUA, peste două treimi din adulţi sunt supraponderali sau obezi. Deşi cercetările sugerează că un stil de viaţă sedentar şi genele joacă un rol în provocarea obezităţii, numeroase dovezi ştiinţifice arată că consumul excesiv de alimente este principala cauză a obezităţii.

Multă lume asociază sportul cu un consum sporit de mâncare, subliniază McFerran. „Sportul poate fi o metodă validă prin care să slăbiţi dacă menţineţi cantitatea de mâncare consumată constantă, însă multă lume nu reuşeşte să facă acest lucru”, spune cercetătorul.

În noul studiu, McFerran şi colegii săi au întrebat 301 de persoane din Coreea de Sud, cu vârste cuprinse între 15 şi 68 de ani, dacă sunt de părere că principala cauză a obezităţii este consumul excesiv de alimente, activitatea fizică insuficientă sau genele.

Jumătate dintre participanţi au afirmat că dieta este principala cauză a obezităţii, pe când 40% au considerat că activitatea fizică insuficientă este adevărata cauză. De asemenea, 8% dintre persoane au dat vina pe gene.

Oamenii care considerau dieta principala cauză a obezităţii aveau, în medie, un indice de masă corporală (IMC) de 21,55, cu mult mai mic decât IMC-ul înregistrat în rândul celor care spuneau că sportul insuficient este principala cauză, de 23,10.

Cercetătorii au identificat tendinţe similare între locuitorii din SUA şi Franţa, sugerând că teoriile populare despre obezitate şi pierderea greutăţii nu sunt limitate la o singură cultură.

Într-un alt test din cadrul acestui studiu, cercetătorii le-au oferit ciocolate celor 100 de studenţi din Hong Kong ce completau un sondaj. Înainte să le ofere ciocolată, cercetătorii rugaseră studenţii să citească un pasaj în care fie dieta, fie sportul erau menţionate drept principala cauză a obezităţii. Oamenii de ştiinţă au descoperit că studenţii care citiseră că absenţa activităţii fizice este principala cauză a obezităţii tindeau să mănânce mult mai multă ciocolată decât cei care citeau că dieta este principala cauză.

Acest lucru arată că teoriile pe care oamenii le au despre cauza obezităţii pot influenţa obiceiurile de consum, subliniază cercetătorii.

„Rezultatele noastre se aseamănă foarte mult cu datele din literatura medicală, ce atestă că modificarea dietei reprezintă o cale mult mai uşoară de a slăbi decât mersul la sală mai des”, a explicat McFerran. Cercetarea a fost publicată în jurnalul Psychological Science.

Cum schimbă divorţul relaţia dintre un copil şi părinţii săi?

Chiar dacă există puţine şanse ca la vârste fragede copii să reţină informaţii legate de divorţul părinţilor, despărţirea unui cuplu poate avea efecte pe termen lung asupra relaţiei dintre copil şi familie.

Deşi părinţii care divorţează îşi consolează copiii asigurându-i că „totul va fi bine”, un nou studiu reliefează că, în realitate, lucrurile nu stau chiar atât de bine. Cercetătorii au constatat că, spre deosebire de copiii ai căror părinţi s-au despărţi mai târziu, cei ai căror părinţi s-au separat de timpuriu (când copii aveau o vârstă fragedă) au relaţii mai nesigure.

„Prin studierea acestui fenomen sperăm să învăţăm mai multe legat de modul în care experienţele din copilărie prezic calitatea relaţiilor ce se vor forma mai târziu în viaţă”, a declarat R. Chris Fraley de la Universitatea din Illinois.

Deşi echipa de cercetători coordonată de Fraley a dorit să vadă cum experienţele timpurii afectează maturitatea, ei nu au avut nicio bază de la care să plece, tocmai din cauză că amintirile din copilărie ale oamenilor sunt, de obicei, neclare. Astfel, ei au ales să studieze divorţurile, deoarece chiar dacă subiectul nu îşi amintea detaliile, ei ştiau când au divorţat părinţii lor.

Pentru studiu, 7.735 de indivizi au răspuns la un chestionar legat de personalităţile lor şi relaţiile cu ceilalţi. Dintre participanţi, mai bine de o treime aveau părinţi care divorţaseră când ei aveau, în medie, 9 ani. Pe baza chestionarului s-a constatat că cei care erau copiii unor cupluri ce divorţaseră, aveau mai puţine şanse de a-şi descrie relaţiile cu părinţii drept sigure. Dacă părinţii divorţaseră când subiecţii aveau între 3 şi 5 ani, atunci participanţii aveau tendinţa de a-şi descrie relaţiile cu părinţii drept nesigure.

„O persoană care are o relaţie sigură cu părinţii are mai multe şanse de a avea încredere în ei, comparativ cu un individ nesigur. O astfel de persoană va putea depinde de părinte, fiind încrezător că familia îi va fi alături când va avea nevoie”, a declarat Fraley. Copiii părinţilor divorţaţi dau semne de anxietate şi atunci când sunt implicaţi în relaţii romantice. Totuşi, oamenii de ştiinţă au declarat că această legătură este relativ slabă, ceea ce indică faptul că divorţul afectează relaţiile apropiate într-o manieră selectivă. Mai mult, ei au constatat şi că divorţul influenţează siguranţa în funcţie de părintele care primeşte custodia. Majoritatea subiecţilor au declarat că se simţeau mai în siguranţă alături de mama decât de tată. Cercetătorii pun acest lucru pe seama faptului că, de obicei, mamele sunt cele care primesc custodia şi prin urmare ele reuşesc să formeze o legătură mai puternică cu copilul.

Pentru a vedea dacă această ipoteză este adevărată, ei au monitorizat un al doilea grup alcătuit din 7.500 de indivizi. În urma celei de-a doua analize s-a observat că în 74% dintre cazuri, indivizii fuseseră daţi în custodia mamei şi doar 11% în custodia tatălui. Astfel, participanţii care locuiseră cu mamele în copilărie aveau relaţii mai nesigure cu taţii şi invers.

Deşi, pentru moment, oamenii de ştiinţă nu cunosc modul în care aceste descoperiri ar putea afecta viitoarele „lupte” pentru custodie, ei susţin că aceste constatări subliniază cât de important este pentru un copil să petreacă timp cu ambii părinţi.

„Relaţiile oamenilor atât cu părinţii, cât şi cu partenerii joacă un rol important în viaţă. Acest studiu ne ajută să înţelegem mai bine de ce unii oameni au relaţii relativ sigure cu cei apropiaţi, pe când altora le este dificil să depindă de oamenii importanţi din vieţile lor”, a explicat Fraley.