Oimeakon – Capitala Zeului Ger

n imensitatea glacială a Siberiei există o vale unde domnesc, de milenii, cele mai crâncene geruri din toată emisfera nordică. Cu toate acestea, tot aici găsim o micuţă localitate permanent locuită. Acolo trăiesc oameni pentru care gerurile de la noi semnifică o frumoasă zi de primăvară cu toate atributele ei. Bine aţi venit în Oimeakon, aici unde îngheaţă chiar şi gândurile!

Viaţa la -71,2 grade Celsius

În inima puţin cunoscutei Republici Iakuţia (sau Saha) din Federaţia Rusă, pe malul râului Indigirka, la înălţimea de 740 m şi la 30 kilometri nord-vest de autostrada care leagă Tomtor de Kolyma, rezistă încă localitatea Oimeakon, locul unde a fost stabilit oficial polul frigului din emisfera nordică. Căci, în această vale uitată de timp din Siberia, nu doar că s-a înregistrat cea mai scăzută temperatura din emisfera boreală, dar temperaturile medii de aici sunt mereu cu mult mai scăzute chiar decât cele înregistrate la Polul Nord.

Pe data de 26 ianuarie 1926, mercurul termometrelor de aici a înregistrat valoarea de -71,2 grade Celsius, record negativ absolut în emisfera nordică.

Doar în inima Antarcticii s-au înregistrat temperaturi mai scăzute. În urma fenomenului de încălzire globală, pe data de 28 iulie 2010, temperatura record de vară în Oimeakon s-a ridicat până la +34 grade Celsius.

Verile sunt relativ călduroase, dar foarte scurte.

Adevăratele încercări apar odată cu venirea iernii, moment în care, în ciuda tendinţei de încălzire a climei planetei, gerurile din Oimeakon continuă să strângă localitatea într-o platoşă cumplită, cu toate că nu mai sunt la fel de aspre ca în trecut.

Clima din valea dintre Oimeakon şi Tomtor este neaşteptat de uscată, în ciuda gerului total. Aici temperaturile se menţin sub 0 grade timp de 7-8 luni pe an. Evaporarea apei este posibilă doar în scurta perioadă a verii.

Gerul nostru cel de toate zilele

Temperatura medie pe timpul iernii este de -51 grade Celsius. În lunile ianuarie şi februarie, mercurul termometrelor se plimbă între minus 55 şi minus 57 grade Celsius.

În lunile ianuarie şi februarie din anul 2006, a fost înregistrată cea mai rece iarnă din ultimii 30 de ani. Atunci, în decursul mai multor nopţi, gerul a "muşcat" din Oimeakon cu valoarea de -67,7 grade Celsius, temperatură la care fiinţa omenească nu poate respira decât cu ajutorul aparaturii speciale, altfel plămânii îngheaţă în circa 5 minute, dacă omul este expus acestui ger de-a dreptul insuportabil.

Cu toate acestea, oamenii s-au adaptat şi ştiu cum să contracareze puterea gerului extrem. Atunci când acesta depăşeşte -60 de grade, nimeni nu se aventurează afară.

Pământul de aici este complet îngheţat chiar şi pe timpul verii, stratul de permafrost nefiind învins nici în ziua când s-au înregistrat +34 grade la amiază.

niţial un loc de popas pentru crescătorii nomazi de reni din etnia Saha, care ajungeau aici doar pe perioada scurtei veri din Iakuţia, Oimeakon a devenit, în cele din urmă, o aşezare permanentă.

Cei care au hotărât asta au fost sovieticii care, în anul 1930, au stabilit aici locuinţe permanente în încercarea lor de a sedentariza şi lega de pământ populaţiile locale nomade de crescători de reni, vânători şi pescari. Pentru a realiza acest deziderat, sovieticii au trebuit să ridice de la zero o aşezare complet nouă, unde locuinţele şi dependinţele să fie construite în funcţie de clima extremă şi să poată oferi condiţii propice atunci când temperatura se menţine la -50 de grade timp de luni de zile, plus viscolul care mai scade şi el temperatura...

Oamenii de aici trăiesc în case încălzite exclusiv cu sobe pe cărbuni.

Temperaturile cumplite nu permit transportul gazelor, iar focul cu lemne ar încălzi o cameră doar până a valoarea de -1,2 grade, chiar dacă soba este alimentată permanent cu lemne pe tot parcursul zilei şi nopţii.

Experienţa a dovedit că cel mai bun material de construcţie în aceste condiţii climatice, este lemnul de zadă daurică (Larix gmelinii), un conifer asemănător cu zada noastră, care atinge înălţimi cuprinse între 10-30 metri şi diametru maxim de 1 metru.

Doar grajdurile vitelor şi cailor sunt încălzite cu sobe cu lemne. Şi asta doar pe timpul iernii. Ziua, animalele sunt lăsate afară, pentru ca organismul lor să fie mereu obişnuit cu gerurile. Experienţe triste au arătat că, daca vitele erau ţinute o săptămână doar în grajduri şi erau eliberate apoi, mureau aproape instantaneu la confruntarea cu gerul ucigaş.

Ca o măsură suplimentară de apărare, caii şi vitele de aici au o blană atipică, groasă, deasă şi lungă, care le conferă aspectul unor animale sălbatice din evuri îndepărtate, fiind de la distanţă mai asemănători cu caii sălbatici şi zimbrii decât cu animalele domestice. Conform spuselor localnicilor, clima din centrul, vestul şi estul Iakuţiei este mult mai suportabilă decât cea din valea râului Indigirka, ceea ce le permite iakuţilor, evencilor şi evenilor să evite valea Oimeakonului şi să trăiască în părţile amintite, unde în ultimele veri s-a dezvoltat o agricultură specifică zonei.

Atunci când tehnologia capitulează

Oimeakon adăposteşte o populaţie de circa 520 de suflete, care trăiesc zile şi nopţi cu adevărat speciale, nu doar din cauza temperaturilor deja legendare, dar şi datorită raportului dintre lumină şi întuneric de aici.
Spre exemplu, ziua are doar 3 ore de lumină în luna decembrie, dar 21 de asemenea ore pe zi în perioada iunie-iulie.

Orăşelul beneficiază de toate clădirile şi instituţiile unei localităţi obişnuite. În ciuda condiţiilor aproape imposibile, aici există o creşă, grădiniţă, şcoală, spital, săli de sport şi chiar o casă de cultură (Dom Kulturîi, în limba rusă) mai mereu plină de oameni.

Chiar şi iarna, şcolile îşi încep activitatea la ora 8 jumătate dimineaţa, iar copii sunt transportaţi cu autobuze special echipate cu sobe. Spitalul şi unităţile administrative îşi încep activitatea la ora 9 dimineaţa, aproape la fel ca în orice alt orăşel din lume.

Conform declaraţiilor localnicilor, aceştia poartă iarna haine din blănuri de ren, iar căciulile duble sunt confecţionate obligatoriu din blănuri de vulpi polare.
Ghetele, bocancii şi alte tipuri moderne de încălţăminte de iarnă sunt total ineficiente, purtarea lor o perioadă mai mare de timp ducând la degerături. Singurele încălţări care protejează de gerul proverbial sunt tot cele cusute integral din blana de ren. Fără echipamentul conceput de localnicii din Oimeakon, un om obişnuit îngheaţă de viu în mai puţin de 30 de minute, atunci când temperatura a trecut de bariera celor -50 de grade.

"Turişti străini din toată lumea vin aici, deoarece Oimeakon-ul este celebru peste tot. Toate hainele lor de ultimă oră, realizate de firme de prestigiu şi garantate la temperaturi extreme, nu sunt bune de nimic, odată ajunşi aici. Fapt realizat de turişti pe propria lor piele. Chiar hainele de producţie japoneză, echipate cu dispozitive de încălzire electrică, sunt ineficiente, deoarece gerul de aici le distruge bateriile foarte repede. Toţi turiştii ajunşi la noi îşi abandonează în decursul primei zile proprii bocanci, hanorace, pantaloni şi şosete, pentru a se echipa doar cu hainele din blănuri produse de noi", declară într-un interviu Nikolai N. Krivoşapkin, un şofer de 50 de ani, care s-a născut şi a trăit neîntrerupt în Oimeakon.

Conform opiniei geologilor şi meteorologilor, persistenţa gerul extrem de aici are o singură explicaţie: orăşelul este situat într-o vale expusă curenţilor arctici, iar masele de aer extrem de rece rămân cumva blocate aici datorită particularităţilor reliefului şi circulaţiei specifice a curenţilor.

Cu sau fără explicaţiile specialiştilor, Oimeakon rămâne capitala oficială a gerului şi un loc care merită vizitat dacă se iveşte ocazia. Folclorul localnicilor care au păstrat legături cu turiştii care s-au aventurat aici păstrează o maximă umoristică revelatoare: "Pentru orice străin care a ajuns în Oimeakon, iernile de acasă nu mai sunt deloc ameninţătoare, după ce turistul a primit iniţierea supremă în domeniu din partea Zeului Ger!"

Dolii: povestea adevăraţilor câini roşii

Vă mai amintiţi cum i-a ajutat Mowgli pe Akela şi haiticul său de lupi în lupta decisivă în care aceştia i-au înfuntat pe temuţii câini sălbatici roşcaţi coborâţi din Deccan în campania lor de vânătoare? Ei bine, dincolo de palpitanta nuvelă scrisă în stilul savuros al inegalabilului Kipling, în pustietăţile Asiei, fie ele jungle, munţi sau păduri, supravieţuieşte încă un neam teribil de canide sălbatice. Hinduşii care i-au descris prima dată i-au numit dhole, denumire preluată în toate limbile, dar li se mai spune şi câini roşii din cauza culorii blănii. Oricât aţi căuta pe întreaga planetă, nu veţi găsi un neam de vânători canini atât de eficienţi, perseverenţi şi energici. Aceştia sunt dolii, câinii roşcaţi despre care miturile străvechi ale Asiei spun că ar descinde din cele mai joase Iaduri... Să-i cunoaştem mai bine!

Sub semnul lui Cuon

La prima vedere tindem să-i considerăm nişte potăi bizare, de talia şi aparenţa unor maidanezi ordinari de culoare roşcată şi împodobiţi cu nişte cozi ciudate, foarte stufoase, de culoarea cărbunelui. 
Ce greşeală era să facem!

Înţeleapta zicală "Să nu judeci pe nimeni după înfăţişare" nu se potriveşte niciunui animal mai bine decât dolilor.

Pentru trai, preferă zone cât mai sălbatice şi depărtate de furnicarul uman în creştere al unei Asii de sud-est aflate într-o dezvoltare evidentă.
În ciuda presiunii antropice, dolii mai pot încă fi întâlniţi în jungle, păduri subtropicale, dealuri, munţi şi taigaua Extremului Orient. Specie veche, de fapt un relict glaciar, dolul ocupa pe vremuri o mare parte din Asia de Est. Trăia, pe atunci, din pădurile îngheţate din Ussuri, spre vest, până în Munţii Tian Shan şi Altai. Iar spre sud, arealul său includea Mongolia, China, Tibetul, Nepalul, India, Indochina, Malaezia, Sumatra şi Java. Alte rude ale dolilor, dispărute în prezent, trăiau pe vremuri şi în America de Nord şi chiar în Insula Sardinia.

Astăzi, după ce a plătit un aspru şi iraţional tribut oamenilor, neamul dolilor mai trăieşte sporadic şi fragmentar doar în provincia Ussuri, sud-estul Tibetului, Himalaya, India, Bhutan, Nepal, Thailanda, Vietnam, Malaezia şi Indonezia.

În ciuda faimei lor sângeroase şi faptului că sunt extremi de sociali, trăind în haite mai mari decât ale oricărui alt canid sălbatic, dolii nu se înrudesc direct cu lupii.
Originea lor datează de dinaintea perioadei Pleistocene, paleontologii considerându-i cele mai vechi specii de canide actuale, alături de câinii sălbatici africani (alţi vânători redutabili) şi câinii de tufişuri, care trăiesc în junglele Amazoniei.

Împreună cu aceste două rubedenii, câinele roşu asiatic a fost inclus în subfamilia Symocyoninae, datorită unor diferenţe anatomic evidente comparativ cu celelalte canide, fie ele sălbatice sau domestice. Pe baza unor analize genetice efectuate în anul 1997, a reieşit că specia a evoluat din tulpina genetică a lupului, dinainte de despărţirea speciilor de şacali, undeva cu peste un milion de ani în urmă faţă de momentul domesticirii câinelui. A fost inclus într-un gen unic, Cuon, cu un singur reprezentant, dolul, Cuon alpinus, separat ulterior în mai multe subspecii.

Înfăţişarea lor este cu totul specială. Au capete masive, cu botul scurt. Profilul facial este mai degrabă convex decât concav. Maxilarele sunt dotate cu imenşi muşchi maseteri, ancoraţi de o creastă sagitală, mai dezvoltată decât a tuturor canidelor. Aceasta este, de fapt, "schema" oricăror fălci adaptate pentru muşcături puternice. Spre deosebire de majoritatea speciile de canide, dolul are 6 molari, în loc de 7 - adică mai puţini, dar mai solizi, o altă adaptare care-i oferă nişte fălci "optimizate" pentru sfâşiatul prăzii. În ciuda conformaţiei lor fizice, relativ banale la prima vedere, sunt atleţi remarcabili, capabili să sară până la 3,5 metri în înălţime. Sunt de talie medie, fiind mai mici decât lupii şi câinii sălbatici africani. Cântăresc, în medie, între 10-25 kilograme. 

Moartea vine prin multe guri care sfâşie

În ciuda proporţiilor şi înfăţişării modeste, dolii au o faimă cumplită, şi nu din motive neîntemeiate. Forţa lor vine exclusiv din coeziunea, numărul şi determinarea tuturor membrilor haitei. Dacă o haită de lupi are, în medie, 10-15 exemplare, haita câinilor roşii poate cuprinde şi 40 de "războinici" hotărâţi. Haita se fragmentează de obicei doar în sezonul de împerechere, şi întotdeauna pentru scurtă durată de timp.
Dolii sunt părinţi excelenţi, care au o grijă deosebită faţă de progenituri.

După o gestaţie de aproximativ două luni, femelele aduc pe lume 4-6 pui care cresc şi se dezvoltă mai repede decât puii de lup. Micii doli rămân la vizuine timp de 70-80 zile, răstimp în care sunt hrăniţi şi protejaţi exemplar de toţi membrii haiticului. Iniţierea în tainele vânătorii se face la vârsta de 6 luni, când generaţia următoare de "terorişti" roşcaţi merge deja la vânătoare cu adulţii. Două luni mai târziu, tienrii doli iau parte la uciderea prăzilor mari, cum ar fi cerbii şi antilopele.

Odată porniţi la vânătoare, animalul asupra căruia şi-au fixat atenţia este practic condamnat. Pur şi simplu, nu are scăpare. Dolii nu iartă nicio pradă, ba chiar atacă animale mult mai mari şi mai puternice decât ei. Tactica lor este imbatabilă şi înfricoşătoare. Nu sunt nişte ucigaşi care se bazează pe forţă sau viteză. În schimb, nu există alt animal cu o răbdare mai mare decât a lor. 
De fapt, în orice dicţionar, acolo unde sunt trataţi termeni precum perseverenţă şi tenacitate, ar trebui să figureze fotografia unui dol, caci nimic nu este mai sugestiv...

Sub colţii haitei roşii, cad fără cruţare cerbi chital, sambar, sika, muntiaci, cerbi moscaţi, reni, antilope goral, antilope nilgau, capre şi oi domestice, mistreţi, iepuri, ba chiar şi viţei sau exemplare adulte de gauri (cele mai mari bovide sălbatice din lume), bivoli asiatici, bantengi, maimuţe surprinse pe sol, şoareci, mufloni, capre ibex şi markhor.
Există chiar o relatare credibilă despre o haită de doli din junglele Assam-ului, care a reuşit să ucidă un pui de elefant, în pofida apărării disperate a colosalei mame cu trompă...

Desen de epocă care reprezintă o haită de doli care atacă o antilopă nilgau

Sunt vânători de zi, care noaptea se odihnesc fără grabă. Înainte de orice expediţie de atac, toţi membrii haitei roşcate intră într-o adevărată frenezie a socializării, mirosindu-se şi atingându-se reciproc, ca şi cum ar vrea să-şi demonstreze unul altuia loialitatea şi determinarea. Odată ce nenorocosul animal-victimă a fost identificat, blestemul roşcat a picat asupra lui încet, dar sigur. Dolii nu se grăbesc, îşi urmăresc prada timp de ore, ba chiar zile întregi. Victimele nu au scăpare nici dacă se refugiază în ape, câinii roşii fiind înotători excelenţi.

Moartea prăzilor este una cruntă. Dolii nu ucid folosind muşcătura de gât, cea mai puţin dureroasă metodă de "execuţie". Nu. Animalul victimă este omorât prin zeci de muşcături de abdomen şi flancuri, în urma cărora este literalmente eviscerat de viu, încă stând în picioare. Exemplarele dominante imobilizează de obicei prada muşcând-o de bot. Câteodată îşi orbesc victimele, muşcându-le de ochi. Prada este mâncată cât este încă în viaţă, haita flămândă hrănindu-se instantaneu cu ficatul, inima, plămânii şi intestinele animalului muribund. Prăzile care cântăresc sub 50 kilograme mor în mai puţin de 2 minute, dar cele mari au de îndurat o tortură de până la 15 minute.

Spre deosebire de lupi, la care se hrănesc întâi adulţii, după care permit accesul puilor la carcasă, dolii îşi lasă întotdeauna căţeii să se hrănească primii şi să beneficieze astfel de cele mai bune părţi.

Neînfricaţii

Aceşti vânători neîndurători au reuşit de-a lungul mileniilor să-şi creeze o faimă binemeritată; în lumea animalelor, ţin cont de această "faimă" şi singurii lor duşmani naturali, precum leoparzii şi tigrii.Cu toate că este greu de crezut (mai ales după ce l-am citit pe Kipling ), lupii nu intră în conflict cu dolii, chiar dacă par animale concurente; cele două specii de canide sălbatice tind să se evite reciproc atunci când arealele lor se suprapun. Războiul neîncetat se desfăşoară între doli, tigri şi leoparzi.

Credeţi sau nu, dar aceşti vajnici luptători roşcaţi obişnuiesc să fure prada puternicelor feline!

Leoparzii, de obicei, sunt cel mai repede deposedaţi de prăzi şi goniţi în copaci de haita insistentă. Leopardul va prefera mereu să-şi abandozeze prada hoţilor roşii, decât să rişte o rană în lupta cu aceştia. Experienţa i-a învăţat pe leoparzi că majoritatea rănilor nu le mai permit o condiţie fizică ideală pentru viitoarele vânători.

Situaţia se schimbă odată cu căderea nopţii, când fiorosul pătat nu uită afrontul şi umilinţa de peste zi. Acum, leoparzii ucid dolii fără probleme, devenind cel mai periculos duşman pentru roşcaţii cu cozi stufoase. (De fapt, puterea dolilor stă în număr: dacă leopardul surprinde, chiar pe timp de zi, 1 sau 2 doli, aceştia sunt victime sigure. Un motiv în plus pentru care haita roşcaţilor este atât de unită!)
Cu toate că, pe vremur,i circulau poveşti vânătoreşti conform cărora dolii ucideau chiar şi tigri, în prezent nu s-a înregistrat niciun astfel de eveniment. Tigrul matur este un adversar formidabil pentru orice haită de doli. În schimb, dolii vor încerca mereu să intimideze tigrii tineri şi fără experienţă, pentru a fura ulterior prăzile regilor vărgaţi.                                        Alte carnivore terorizate non-stop de doli sunt urşii tibetani şi urşii furnicari. Pentru doli, orice urs înseamnă un singur lucru: duşmanul generaţiei următoare de "terorişti" roşii. Prin urmare, orice urs identificat este înconjurat şi atacat prin muşcături de fese şi picioarele posterioare, până când ditamai ursul fuge cât mai departe de vizuinile dolilor.

Chiar şi câinii roşii trebuie ocrotiţi !

În afară de leoparzi, tigri sau câte un urs mai iute decât au estimat, dolii mai au de suferit datorită unor boli, a unor afecţiuni comune tuturor canidelor, precum turbarea, râia, parvoviroza, viermii paraziţi, cei mai frecvent întâlniţi fiind cei din specia Toxocara canis.

Şi apoi, mai sunt şi oamenii. Deoarece oamenii i-au considerat un pericol pentru speciile de erbivore sălbatice, dolii au fost prigoniţi în modul crud şi nejustificat în care omul a tratat mai mereu animalele carnivore. Au fost ucişi cu glonţul, săgeata, toporul, otrava, laţul şi capcana. Chiar şi puii erau omorâţi cu ciomagul, la vizuini. Rezultatul trist al acestei porniri spre distrugere se vede astăzi, când câinii roşii au devenit o specie ameninţată.

Alarmate de dispariţia lor iminimentă, autorităţile indiene i-au trecut sub protecţie încă din anul 1972.Ca fapt divers merită menţionat faptul că unele populaţii umane au ajuns chiar să paraziteze haitele de doli, în speranţa dobândirii unei mult râvnite bucăţi de carne. Este cazul membrilor triburilor Kurumbas şi Mon Khmer, care urmăresc şi jefuiesc de prăzile doborăte, haitele vitejilor câini roşii.
Situaţia dolului a rămas una extrem de delicată, specia având încă de suferit mai ales în urma distrugerii continue a habitatului.

Cu toată faima lor de ucigaşi necruţători, dolii se feresc de oameni şi nu este cunoscut nici măcar un singur caz în care aceşti redutabili câini roşii ai Asiei să fi atacat vreun om.
(Poate că se tem de noi, ne dispreţuiesc şi nu vor să trăiască lângă noi.)
Cercetătorul Brian Houghton Hodgson a ţiunt doli în captivitate, doar pentru a descoperi că toţi, cu exepţia unui singur exemplar, au rămas temători şi agresivi faţă de om, chiar şi după o perioadă de 10 luni de socializare.

Conform lui Richerd Lydekker, dolii adulţi sunt imposibil de domesticit, iar puii sunt docili doar până în momentul maturizării.
Locul lor este în mijlocul sălbăticiei, unde îşi merită pe deplin faima de vânători fără egal, care se achită strălucit de menirea lor şi menţin echilibrul naturii.

Okapi - o misterioasă creatură a junglei

În decursul istoriei, animalele exotice, cu înfăţişări aparte, au captivat imaginaţia europenilor. Pornind de la câte un exemplar de vietate exotică, văzut cine ştie când de strămoşii lor, oamenii Europei perpetuau mitul existenţei a tot felul de creaturi uimitoare, descriindu-le în texte şi reprezentându-le în imagini. Girafa adusă de Iulius Caesar la Roma pentru a-şi sărbători triumful în campania din Egipt i-a uluit pe romanii anului 46 î. e. n., iar girafa primită în dar de Lorenzo de Medici în 1486 i-a lăsat cu gura căscată pe cetăţenii Florenţei. Multă vreme, acest animal a fost considerat singurul reprezentant al familiei, o specie neasemănătoare cu nicio alta, până când, în secolul XX, europenii au avut din nou prilejul să se minuneze în faţa existenţei unei rude a girafei – singura ei rudă în viaţă, din câte ştim: rara şi impunătoarea okapi. Şi, întrucât e vorba despre un animal puţin cunoscut, cei care află despre el încă mai au şansa să se minuneze, chiar şi acum, în secolul XXI.

Familia Giraffidae, din care fac parte girafa şi okapi, a fost cândva mult mai bogată în specii decât azi: în ultimele 20 de milioane de ani, aproximativ 20 de specii au fost răspândite pe teritorii vaste, în Eurasia şi Africa. (Un membru notabil al acestei familii a fost Sivatherium, un girafid care purta, în locul "corniţelor" osoase discrete, specifice girafei, nişte uriaşe prelungiri osoase ramificate spectaculos, care îi dădeau mai curând înfăţişarea unui cerb decât a unei rude a girafei. Sivatheriuma fost un reprezentant al megafaunei ce popula Sahara acum 7000 de ani, pe vremea când aceasta era o câmpie verde şi roditoare.)

Azi, din această familie n-au mai rămas decât două specii, amândouă trăind în Africa: girafa, specie a savanei, şi okapi, locuitoare a junglei. Caracteristicile craniului şi alte trăsături morfologice dovedesc înrudirea acestor specii, deşi, la început, exploratorii şi zoologii europeni credeau că okapi ar fi un fel de zebră.

Cel care a descoperit-o - din punctul de vedere al europenilor - a fost Sir Harry Johnston (Henry Hamilton Johnston), explorator şi diplomat britanic care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi-a petrecut o mare parte a vieţii în Africa, în calitate de explorator şi de împuternicit al guvernului Marii Britanii, aflată pe atunci în plină expansiune colonială.

Zvonuri despre un copitat ciudat, mare şi vărgat, circulau de ceva vreme printre europenii aflaţi în Africa, dar, întrucât niciunul dintre aceştia nu văzuse animalul, era greu de spus dacă era vorba despre adevăr sau despre o legendă. Celebrul explorator Henry Morton Stanley, care a condus mai multe expediţii în Africa, trecând în 1887 şi prin Congo, ar fi menţionat în istorisirile sale de călătorie un soi de "măgar" neobişnuit despre care zoologii cred acum că era, de fapt, okapi.

Dar Sir Harry Johnston a reuşit ceva mai mult: pe vremea când era guvernator în Uganda, a izbutit să capete, de la pigmeii care trăiau în Congo, câteva fragmente de piele vărgată de okapi şi, mai târziu, un craniu. Bucăţile de piele n-ar fi spus mare lucru, decât poate că era vorba despre un mamifer cu dungi; însă craniul, care poartă cele mai importante trăsături pe baza cărora sunt clasificate vieţuitoarele, a permis o identificare mai corectă a animalului (amintiţi-vă că niciun savant nu văzuse încă o okapi în carne şi oase). Studiind craniul, zoologii şi-au dat seama că era vorba despre un animal necunoscut lor până atunci, înrudit cu girafa, pe care l-au numit Okapia johnstoni, în cinstea lui Sir Harry Johnston.

Curând după descoperire, muzeele şi grădinile zoologice din întreaga lume au devenit interesate de procurarea unor asemenea animale.
Prima okapi vie a ajuns în Europa în 1918, la Antwerp, Belgia. Dar, în primele decenii ale secolului XX, prea puţine grădini zoo reuşeau să capete un exemplar. Bietele animale, în ciuda înfăţişării lor robuste, nu supravieţuiau lungii călătorii şi condiţiilor de viaţă atât de diferite de cele din Africa natală. Mai recent, transportul cu avionul s-a dovedit mai uşor de suportat, iar cunoştinţele în materie de îngrijire a animalelor exotice au evoluat mult, ceea ce a permis întreţinerea cu succes a multor okapi în captivitate şi chiar înmulţirea lor. 

În anul 2011, erau înregistrate, în grădinile zoologice din întrega lume, 154 exemplare de okapi, multe dintre ele născute în captivitate.

(În România, nu există niciun asemenea animal viu. Un exemplar naturalizat, de mare valoare ştiinţifică, poate fi văzut la Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa".)

Imaginile spun despre înfăţişarea acestui animal mai mult (şi mai clar) decât ar putea spune cuvintele; n-ar fi de adăugat decât, poate, câteva informaţii referitoare la dimensiunile animalului (care nu reies întotdeauna limpede din fotografii), la hrana sa, la rostul dungilor de pe picioare… ei, uite că s-au adunat.

Mai scundă decât girafa, dar numai datorită gâtului mai scurt, okapi, cu o înălţime de 1,5-2 m la greabăn, rămâne un animal impozant şi, cu siguranţă, o apariţie memorabilă în mijlocul desişurilor verzi şi ude ale junglei din Ituri.

E un animal solitar şi greu de văzut; faimoasele dungi albe de pe picioare şi crupă, cea mai frapantă caracteristică a înfăţişării sale, sunt, cred unii dintre specialişti, un mijloc de camuflaj, dacă nu cumva sunt - cum cred alţi specialişti - un mijloc de semnalizare, care îi ajută, de pildă, pe pui să nu-şi piardă din ochi mama, atunci când merg în urma ei prin jungla deasă. O legendă locală spune că okapi îşi face singură aceste dungi, pentru a se camufla. De altfel, chiar denumirea de okapi ar veni din două cuvinte ale localnicilor: oka (a tăia) şi kpi, care desemnează modelul în dungi cu care tribul de pigmei Efe, din Ituri, îşi împodobeşte săgeţile. Cozile săgeţilor sunt înfăşurate cu fâşii de scoarţă de copac şi apoi încinse în foc; se înnegresc, rămânând albe doar locurile în care lemnul a fost protejat de fîşiile de scoarţă. Şi… iată! un model cu linii albe pe fond închis, aşa cum are şi okapi…

Masculii poartă o pereche de "corniţe" - cum au şi girafele - de un tip specific, întâlnit numai la girafide. Ele se formează din ţesut cartilaginos osificat şi sunt acoperite permanent cu piele şi păr, spre deosebire de coarnele bovidelor (care sunt formate dintr-o teacă de keratină ce acoperă partea osoasă) şi de cele ale cervidelor (care cad periodic, sunt derivate din ţesut osos şi, după osificare,a lor pielea care le-a acoperit este îndepărtată).

O limbă foarte lungă (până la 35 cm), de o ciudată culoare albăstrui-negricioasă, este o altă trăsătură comună celor două specii, girafa şi okapi; cu această limbă supradimensionată, okapi îşi poate curăţa "faţa" (inclusiv ochii), ba chiar şi urechile.

Okapi consumă o mare varietate de plante - frunze de copaci, ierburi, ferigi, fructe -, uneori şi ciuperci, înghiţind, în plus, pentru a-şi asigura necesarul de minerale, şi oarecare cantităţi de argilă cu conţinut de sulf şi sare, găsită pe malurile unor cursuri de apă.

Şi, desigur, ca mai toate erbivorele, okapi constituie şi ea, la rândul ei, hrană pentru carnivorele mari din regiune. Cel mai important prădător al ei este leopardul.

Okapi este un animal cu un statut destul de ciudat, din mai multe puncte de vedere: nu este clasificată, oficial, drept o specie aflată în pericol; totuşi, este ameninţată din cauza distrugerii habitatului şi a intensificării braconajului. Acolo unde trăieşte, există o densitate acceptabilă a populaţiei; însă trăieşte pe o arie destul de restrânsă, mai ales pentru un animal de asemenea mărime; cu alte cuvinte, este o specie foarte localizată.

Este întâlnită în pădurea ecuatorială Ituri, o imensă zonă de junglă, cu o întindere de cca. 63.000 kmp, aşezată în mijlocul Africii, pe teritoriul Republicii Democratice Congo. Este o junglă montană, cu altitudini cuprinse între 700 şi 1000 m; temperatura medie este de 31 grade Celsius, iar umiditatea atinge 85%. Pe o cincime din suprafaţa acestei păduri calde şi umede se întinde o zonă de protecţie înfiinţată anume pentru okapi - Okapi Wildlife Reserve - , inclusă pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Aici, trăiesc cca. 5000 de exemplare de okapi, dintr-o populaţie totală cu un efectiv încă neprecizat, estimat la 10.000 - 20.000 exemplare.

În rezervaţie există o veche şi importantă staţiune de cercetări zoologice - Centrul de Conservare şi Cercetare Epulu (după numele râului Epulu, care străbate regiunea Ituri), staţiune în care, în afara muncii de cercetare, se desfăşoară un program de înmulţire în captivitate a speciei Okapia johnstoni, program ce furnizează grădinilor zoologice puţinele exemplare ce mai sunt azi exportate.

Curios: dacă specia însăşi (okapi) nu e considerată în pericol, rezervaţia, în schimb, se află pe lista patrimoniului mondial aflat în pericol, deoarece, în ultimii ani, suferă de pe urma a tot felul de factori care îi ameninţă integritatea şi funcţionarea normală: defrişări urmate de arderea vegetaţiei rămase, pentru obţinerea de teren arabil; proiecte miniere; vânarea animalelor pentru obţinerea de carne (nici okapi nu scapă întotdeauna, dat fiind faptul că un erbivor atât de mare reprezintă o sursă de carne deloc neglijabilă) şi conflicte armate din cadrul războaielor civile care au avut loc în zonă. Un element important este sporirea populaţiei umane a regiunii, prin stabilirea aici a unor imigranţi care, spre deosebire de populaţiile indigene (pigmeii nomazi Mbuti şi triburile locale de agricultori) nu au cu mediul acea legătură ancestrală, profundă, care îi face pe nativii din regiune să respecte, în general, pădurea şi animalele ei şi să trăiască astfel încât să nu tulbure echilibrul natural. Ca toate pădurile de pe planetă, pădurea Ituri suferă din cauza presiunii antropice, provocate de o populaţie în continuă creştere şi al cărei mod de viaţă în schimbare vine adesea în contradicţie cu cerinţele conservării.

În urmă cu câţiva ani, a fost semnalată prezenţa unor exemplare de okapi şi în Parcul Naţional Virunga, din estul Republicii Democratice Congo, şi tot aici a fost filmat un exemplar care se hrănea în timpul nopţii, în ciuda faptului că "toată lumea ştia", până atunci, că okapi e un animal diurn. Asta dovedeşte ce puţin ştim, de fapt, despre această făptură şi, în general, cât de plină de surprize este lumea vie din jur şi câte mai avem de învăţat despre ea…