The Eds Neighborhood

Dog hug a Cat

Botezul sateliţilor lui Pluto: oamenii de ştiinţă ne cer ajutorul în alegerea unor nume potrivite

Chiar dacă Pluto este o planetă pitică, asta nu înseamnă că ea nu poate avea sateliţi naturali. De fapt, ea are cinci, iar două dintre ele nu au nume, motiv pentru care cercetătorii de la Institutul SETI au creat un site unde se pot vota numele potrivite pentru cele două „luni”.

Mark Showalter, astronom în cadrul Centrului SETI Carl Sagan a lansat un apel public pentru votarea numelor potrivite pentru sateliţii cunoscuţi acum sub numele de P4 şi P5. 

Iată ce trebuie să ştiţi înainte de a vota:

Prin tradiţie, numele sateliţilor lui Pluto sunt inspirate din mitologia Greacă sau Romană şi sunt legate de mitul lui Hades şi a împărăţiei umbrelor. Astfel, Pluto este stăpânul Infernului şi fratele lui Zeus şi al lui Poseidon (zeul mării). 

Ceilalţi trei sateliţi naturali ai lui Pluto sunt: Charon (luntraşul lui Hades în Infern), Nix (zeiţa nopţii şi mama lui Charon) şi Hydra (un monstru cu nouă capete care era paznicul Infernului). 

Cel mai probabil, sateliţii vor primi două dintre aceste nume: Acheron (unul dintre cele 5 râuri ale Infernului, simbolizând durerea), Alecto (unul dintre monştrii care îl serveau pe Hades şi care îi pedepsea pe muritori pentru crimele făcute), Cerberus (un câine cu trei capete care păzea porţile Infernului), Erebus (personificarea întunericului, tatăl lui Hypnos şi Styx.), Eurydice (o nimfă, soţia lui Orfeu pentru care el a intrat în Infern. În timpul întoarcerii lor din Infern, Orfel a încălcat înţelegerea pe care o făcuse cu Persefona şi se uită înapoi. Din această cauză, Eurydice nu va mai fi eliberată de Hades), Hercules (cel mai cunoscut erou din mitologia greacă şi care după moarte este primit în rândul zeilor), Hypnos (Fiul lui Nyx şi personificarea somnului), Lethe (un alt râu al Infernului simbolizând uitarea), Obol (moneda cu care cei intraţi în Infern îşi plăteau vama), Orpheus, Persephone (o zeiţă răpită de Hades pentru a deveni regina Infernului) şi Styx (râul care separă Pământul de Infern). 

Dacă totuşi nu vă place niciuna dintre propunerile de mai sus, puteţi completa un chestionar special cu un nou nume propus. Desigur, în acest caz veţi fi rugat să vă motivaţi alegerea. 

Cum pot mări diamantele şansele oamenilor de a avea copii?

Spermatozoizii utilizaţi în cadrul procedurii de fertilizare in vitro „se descurcă” mai bine într-un vas acoperit la interior cu un strat de diamant, ceea ce măreşte şansele de reuşită a intervenţiei, arată un studiu recent.

Aşa-numita motilitate scăzută a spermatozoizilor (capacitatea redusă de mişcare) este un aspect frecvent incriminat în cazurile de infertilitate masculină, dar cercetări mai noi arată că nu e întotdeauna „vina” spermatozoizilor: condiţiile în care sunt păstraţi în laborator pot să le afecteze „vivacitatea”.

Fertilizarea in vitro - fecundarea ovulelor de către spermatozoizi în condiţii de laborator, într-un vas de cultură special - se practică, de obicei, în vase numite plăci Petri (vase rotunde, cu capac). Cândva, vasele de laborator, în general, erau făcute din sticlă (de unde şi numele de proceduri in vitro - „în [vase de] sticlă”).

Azi, mare parte din „sticlăria” de laborator este făcută, de fapt, din polistiren (un material plastic). Când se umezeşte, suprafaţa acestuia se înmoaie, rezultând un material vâscos care poate avea un efect toxic asupra celulelor.

În schimb, acoperirea suprafeţei de polistiren cu un strat nanometric de diamant creează un mediu mai sigur pentru celule. Într-un articol publicat în Online Proceedings Library,  autorii afirmă că pe plăcile Petri acoperite cu diamant spermatozoizii au supravieţuit în număr mult mai mare decât pe plăcile Petri obişnuite, de polistiren, astfel crescând mult şansele de  fecundare.

Shakespeare la Verona

Sub balconul Julietei din Verona, mii şi mii de graffiti-uri, bileţele şi suveniruri au încărcat zidurile medievale ale casei de pe Via Capello. De multe ori, curtea mică şi decorată cu iederă verde se umple până la refuz cu turiştii dornici să se oprească în acest templu al iubirii shakespeariene. Iar după ce au fotografiat statuia şi balconul, după ce şi-au scris jurămintele şi au aflat legendele locale, în sfârşit sunt liberi să exploreze frumoasa Veronă a ruinelor romane, a castelelor medievale şi a palatelor renascentiste.

Verona lui Shakespeare

Trei piese ale lui William Shakespeare au acţiunea desfăşurată în oraşul italian Verona, însă cea mai celebră dintre ele este „Romeo şi Julieta”. Fiindcă sursa poveştii romantice şi tragice a fost o nuvelă din secolul XIV a scriitorului italian Matteo Bandello, iar datele istorice confirmă existenţa în secolul al XIII a două partide locale – Capelletti şi Montecchi –, legendele veroneze par a fi aproape de adevăr, iar câteva locuri din oraş le reprezintă în cel mai turistic mod cu putinţă. Dintre ele, casa Julietei a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru îndrăgostiţii lumii, iar Verona profită din plin de povestea ţesută artistic în jurul personajului fermecător din piesa shakespeariană. Clubul Julietei, susţinut de Primăria oraşului, nu doar răspunde scrisorilor venite din întreaga lume, ci se şi îngrijeşte ca turiştii să poată parcurge turul romantic al Veronei, sfârşit, de ce nu, cu oficierea unei logodne ori cununii fericite şi de durată...

Pe Via Capello nr. 23 din centrul Veronei, un mic palat medieval a fost ales drept casa Julietei. Cele două etaje ale clădirii au ferestrele îndreptate spre curtea strâmtă, mărginită de ziduri înalte şi acoperite de iederă. În 1935 se adaugă peretelui de la primul etaj un balcon din marmură, renovat de Antonio Avena. Începând de atunci, domnişoarele şi doamnele care au vizitat această casă s-au fotografiat în acest balcon mic, dreptunghiular, cu decoraţiuni în arcade. Secvenţa shakespeariană a primit locaţia perfectă, iar romanticii de pretutindeni retrăiesc, imaginar, povestea de iubire. Cei mai mulţi dintre ei dau curs imboldului de a-şi exprima direct emoţiile, astfel că pereţii de jos ai casei se transformă în suportul ideal al graffiti-urilor cu desene năstruşnice şi declaraţii de iubire dintre cele mai frumoase ori triste. De două ori pe an, în 14 februarie (Ziua Îndrăgostiţilor) şi în 17 septembrie (ziua Julietei), toate inscripţiile sunt şterse, pentru ca următorii turişti îndrăgostiţi să găsească loc liber pentru jurămintele lor.

(Fiindcă exista riscul distrugerii pereţilor – cei prea entuziaşti lipeau cu gumă de mestecat bileţele cu fraze şi versuri de iubire sau scrijeleau tencuiala –, s-a hotărât ocrotirea clădirii prin interzicerea acestor vandalisme, prin instituirea de amenzi usturătoare şi prin aşezarea de panouri mari pentru graffiti-uri, care ar urma să fie expuse ca piese de street-art.)

Sub balcon, în curtea casei, statuia din bronz a Julietei (realizată în 1972 de artistul Nereo Costantini) înfăţişează imaginea delicată a unei tinere în rochie lungă, cu falduri. Se spune că poartă noroc atingerea pieptului ei, aşa că se înţelege de ce această parte a statuii are un luciu aparte.

În interiorul casei medievale se află expuse obiecte datând din secolele XVI-XVII, câteva fresce şi gravuri, într-un decor destul de auster. O piesă mai deosebită este un pat folosit în filmul „Romeo şi Julieta” al lui Franco Zeffirelli (1968).

Romeo nu putea rămâne fără o casă a lui, aşa că următorul pas din turul shakespearian prin Verona se opreşte în faţa unui castel de secol XIII, cu turn şi fortificaţii din cărămidă, atribuit familiei Montecchi (Montagues). Aflat nu departe de casa Julietei, pe Via delle Arche Scaligeri, acest edificiu nu poate fi vizitat, căci e reşedinţă privată, însă o placă inscripţionată aminteşte de personajul piesei.

Traseul merge mai departe la Poarta Bra, cea prin care se intra în oraş la sfârşitul secolului XIII. Câteva versuri din piesa lui Shakeaspeare au fost gravate în marmură şi afişate aici, marcând locul prin care Romeo a părăsit Verona.

Dincolo de zidurile medievale ale oraşului, mânăstirea San Francesco al Corso a fost locaşul sfânt al călugărilor franciscani. Un sarcofag din marmură roşie, aflat în cripta unde au fost îngropaţi secole de-a rândul aceşti călugări, este acum considerat mormântul Julietei.

Verona romană

Verona este unul dintre oraşele Italiei cu cele mai multe vestigii romane. Primele elemente de arhitectură romană au apărut după transformarea ei în colonia (89 î.Hr.), iar treptat li s-au adăugat construcţiile monumentale din care se mai păstrează azi părţi importante: Porta Leoni şi Porta Borsari, două porţi ale oraşului înconjurat la vremea aceea de fortificaţii (secolele I, respectiv III), Arco dei Gavi, distrus în 1805 de trupele franceze şi reconstruit lângă Castelvecchio, Teatrul Roman, excavat în secolul XIX şi restaurat pentru a fi folosit în continuare pentru spectacole, şi Amfiteatrul Arena, al treilea mare amfiteatru antic, după Colosseum din Roma şi cel din Capua.

Prin ce se remarcă Arena? În primul rând, prin starea bună de conservare în care se află, deşi o parte din zidul înalt al acesteia s-a prăbuşit după un cutremur din secolul XII, aşa încât întreaga ei măreţie mai poate fi astăzi doar ghicită. Cu toate acestea, amfiteatrul construit în anul 30 domină Piaţa Bra, una dintre cele mai mari pieţe centrale ale Italiei. În al doilea rând, Arena este folosită pentru organizarea spectacolelor de operă şi a concertelor de mare anvergură, peste 500.000 de spectatori bucurându-se an de an de acustica ei excelentă. Dintre toate obiectivele istorice ale Veronei, acesta este cel mai vizitat, fapt evident în cozile lungi ce se formează la intrare, în special în sezonul estival.

Verona medievală şi renascentistă

Ansamblul arhitectural urban al Veronei a fost integrat patrimoniului cultural universal pentru că reflectă dezvoltarea progresivă şi neîntreruptă a oraşului fortificat timp de 2000 de ani, cu păstrarea tuturor elementelor artistice specifice fiecărei epoci istorice. Deşi a traversat aceleaşi perioade tumultoase precum multe alte oraşe europene, existenţa construcţiilor reprezentative ale Veronei nu a fost periclitată. De aceea, turiştii de azi ai oraşului primesc o plăcută lecţie de iniţiere în stilurile arhitecturale şi o pauză binemeritată sub umbrelele teraselor cochete ce împânzesc centrul istoric.

Din secolele medievale, dominate de stilul romanic, au rămas multe palate din Piazza delle Erbe, Piazza Bra şiPiazza dei Signori (Palazzo del Comune, Palazzo del Governo, Loggia del Consiglio etc.), bisericile San Giovanni in Valle şi San Fermo, precum şi Catedrala – Duomo. Secolele XIII şi XIV aduc noi edificii în oraş, cele mai importante fiind Castelvecchio, reşedinţa fortificată a familiei Scaliger (cea care va conduce Verona în această perioadă) şi biserica dominicană Sant’Anastasia.

O listă de edificii la fel de lungă cuprinde construcţiile din perioada Renaşterii: palatele Canossa, Pompei, Giusti şiBevilacqua, bisericile Santi Nazaro e Celso, Santa Maria in Organo, San Giorgio, San Tomaso şi San Bernardino.

Urcând dealul până sub zidurile Castelului San Pietro, o fostă cazarmă austriacă, îţi poţi lua rămas bun de la Verona fără să te mai gândeşti la Shakespeare şi la balconul Julietei. Oraşul istoric, întins sub ochii tăi în bucla râului Adige, îţi povesteşte întâlnirea lui cu Arta, romantic derulată pe terasa Timpului.

Descoperire bizară: un animal îşi abandonează penisul după sex, iar apoi îi creşte altul!

Oamenii de ştiinţă japonezi au publicat o cercetare despre viaţa sexuală bizară a unui melc marin care îşi abandonează penisul după copulaţie, ca ulterior să crească altul în loc.

„Nu este cunoscut niciun alt animal care să copuleze în mod repetat cu asemenea «penisuri de unică folosinţă»”, scriu biologii japonezi în jurnalul ştiinţific Biology Letters, adăugând că acest comportament este „extrem de ciudat”.

Melcul alb-roşu cunoscut sub numele de Chromodoris reticulata (care este de fapt o moluscă fără carapace) trăieşte în apele calde din Asia de Sud-Est.

Cercetătorii au descoperit că animalul are nevoie de 24 de ore între partidele de sex pentru a „derula” un penis juvenil care este spiralat în interiorul corpului, acesta luând locul penisului extern uzat. Specialiştii au observat că animalul poate repeta acest proces de cel puţin trei ori.

Bizara creatură de dimensiunile unui deget uman este un hermafrodit, adică are atât organele sexuale masculine, cât şi pe cele feminine. Animalul joacă un rol dublu în timpul copulaţiei: el transmite spermă partenerului, dar în acelaşi timp recepţionează spermă de la acesta, pe care o stochează pentru inseminarea ulterioară.

Cercetătorii au observat copulaţii între aceşti melci după ce au capturat câteva exemplare în urma unei scufundări. După fiecare cuplare – proces care dura între câteva zeci de secunde şi câteva minute – fiecare melc îşi arunca penisul, un organ ca un fir, pe care îl introdusese în vaginul partenerei.

Cercetătorii au examinat totodată structura microscopică şi funcţia organelor sexuale masculine, observând o structură internă spiralată despre care cred că se dezvoltă şi devine „penisul înlocuitor”.

„Noi credem că ţesutul aflat în partea spiralată a penisului este comprimat şi nediferenţiat, iar cu timpul se diferenţiază în «penisul următor»”, scriu cercetătorii în publicaţia ştiinţifică. „Este nevoie de aproximativ 24 de ore pentru ca structura spiralată să fie gata pentru actul de copulaţie”, adaugă specialiştii.

De asemenea, cercetătorii au descoperit că penisul animalului este acoperit cu ţepi, sugerând că aceştia sunt folosiţi pentru a elimina sperma partenerilor precedenţi din corpul melcului cu care copulează. Aceşti ţepi sunt orientaţi spre înapoi, ceea ce face dificilă extragerea penisului după actul sexual. Cercetătorii spun că acesta ar putea fi un motiv pentru care melcul renunţă la penis după actul sexual.

„Choromodoris reticulata ar putea compensa pentru costul pe termen scurt pe care pierderea penisului îl provoacă asupra oportunităţilor de reproducere cu avantajul reproductiv oferit de eliminarea spermei concurente”, spun autorii studiului.

Mai multe animale renunţă la diferite părţi ale corpului, un exemplu fiind şopârla gecko, ce-şi abandonează coada. Cercetătorii subliniază că, de regulă, animalele nu sunt dispuse să renunţe la penis.

Depresia poate avea o cauză pe care deseori medicii o trec cu vederea

Se zice adesea că oamenii beau de supărare sau că îşi îneacă amarul în alcool, dar cercetări recente arată că, de multe ori, nu starea de depresie este cauza consumului de alcool, ci dimpotrivă: depresia poate fi un rezultat direct al excesului de alcool, iar această corelaţie este adesea neglijată de medici şi prea puţin cunoscută de către public.

Un articol ce urmează a fi publicat în Journal of Studies on Alcohol and Drugs afirmă că, în cazul marilor consumatori de băuturi alcoolice, episoadele depresive pot fi o consecinţă directă a excesului de alcool - un aspect a ceea ce specialiştii numesc depresie indusă de consumul de substanţe.

Totuşi, mulţi medici nu par să fie foarte conştienţi de această legătură, iar cei mai mulţi dintre oamenii obişnuiţi nu cunosc nici ei această informaţie, spune conducătorul studiului, Marc A. Schuckit, de la Facultatea de Medicină a Universităţii California - San Diego.

În articolul lor, care prezintă rezultatele unui studiu de 30 de ani, autorii insistă asupra faptului că această relaţie între depresie şi consumul de alcool se întâlneşte frecvent şi că este foarte importantă din punct de vedere clinic

Este esenţial ca medicii să dea atenţie problemei, spune Schuckit, deoarece depresia cauzată de excesul de alcool are un prognostic diferit şi trebuie tratată altfel decât episoadele de depresie majoră care apar în alte contexte.

Chiar dacă simptomele depresiei legate de consumul de substanţe şi ale depresiei de alt tip sunt identice, dacă ele apar în contextul abuzului de alcool, atunci au şanse mari să dispară după câteva săptămăni de abstinenţă, cel mai adesea nefiind nevoie de tratament cu medicamente anti-depresive.

Aceste concluzii au fost elaborate în urma unui studiu - întins pe 30 de ani - realizat pe aproape 400 de bărbaţi care aveau, la începutul studiului, vârsta de 18 ani. Aproximativ jumătate dintre ei prezentau un risc crescut de a avea probleme cu alcoolul, deoarece taţii lor erau alcoolici.

După trei decenii, s-a constatat că aproximativ 41% dintre bărbaţii care avuseseră taţi alcoolici deveniseră şi ei consumatori de alcool în exces, iar aproape 20% dintre ei avuseseră cel puţin un episod de depresie majoră.

E important ca medicii să ia în considerare consumul mare de alcool drept o posibilă cauză a depresiei pacienţilor, spune Schuckit, în loc de a se grăbi să le prescrie anti-depresive. Cu mare probabilitate, simptomele depresie la aceşti pacienţi vor dispărea după renunţarea la alcool.

Multă lume crede că unii oameni beau pentru că sunt deprimaţi (ceea ce se întâmplă, poate, în unele cazuri), dar echipa de cercetători condusă de Marc Schuckit nu a găsit vreo dovadă a faptului că persoanele care suferiseră de depresii ar prezenta un risc crescut de a avea „probleme cu băutura” în viitor.

„Când eşti alcoolic”, a explicat Schuckit, „eşti adesea prost-dispus. Şi atunci ai putea fi tentat să spui: «Păi, beau mult fiindcă sunt deprimat.» S-ar putea să fie şi aşa, dar e mult mai probabil ca, de fapt, să fii deprimat pentru că bei mult.”

Un medicament larg utilizat este periculos şi ar trebui retras de pe piaţă, spun oamenii de ştiinţă

Este cel mai utilizat medicament antiinflamator nesteroidian în 15 ţări şi se află pe listele naţionale ale medicamentelor esenţiale în 74 de ţări. Cu toate acestea, diclofenacul, spun specialiştii, este un medicament a cărui folosire implică riscuri semnficative pentru sistemul cardiovascular.

În ciuda riscului asociat cu el, diclofenacul continuă, totuşi, să fie prescris şi utilizat pe scară largă. 

Un studiu publicat în PLOS Medicine arată cât de răspândit este acest medicament, deşi se ştie că utilizarea lui măreşte riscul apariţiei atacului de cord şi a accidentelor vasculare cerebrale la pacienţii vulnerabili. 

Diclofenac face parte din clasa antiinflamatoarelor nesteroidiene (AINS) şi se găseşte pe lista medicamentelor esenţiale în 74 de ţări ale lumii, în 15 ţări fiind cel mai utilizat AINS.

Riscurile asociate cu diclofenacul sunt aproape identice cu cele asociate cu Vioxx (rofecoxib), care a fost retras de pe piaţă în 2004 tocmai din cauza acestor riscuri.

Autorii articolului din PLOS Medicine fac un apel pentru retragerea autorizaţiei de comercializare a  diclofenacului şi scoaterea lui de pe listele naţionale ale medicamentelor esenţiale.

Se cunoaşte de peste un deceniu faptul că unele AINS, precum diclofenac, sunt mai periculoase decât altele, cum ar fi naproxen; şi totuşi autorii articolului au constatat, analizând listele cu medicamente esenţiale din 100 de ţări,  că diclofenacul se găseşte pe listele a 74 de ţări, iar naproxenul (considerat o alternativă mult mai sigură) doar pe listele din 27 de ţări.

Analizând situaţia din 15 ţări cu nivel economic diferit (locuitori cu venituri mari, mijlocii şi mici), cercetătorii au observat că, în 2011, vânzările de diclofenac au fost de trei ori mai mari decât cele de naproxen.

Rezultatele studiului arată că, deşi riscurile legate de administrarea de diclofenac sunt cunoscute, acest lucru nu se traduce în schimbări evidente în practica clinică.

„Diclofenac nu oferă niciun avantaj din punct de vedere al siguranţei gastrointestinale şi are dezavantaje clare din punct de vedere al riscului cardiovascular”, a afirmat unul dintre autorii, studiului, Patricia  McGettigan, de la Barts and The London School of Medicine and Dentistry, Marea Britanie.

Autorii susţin că, de vreme ce sunt disponibile alternative mai sigure, există suficiente argumete pentru scoaterea diclofenacului de pe listele naţionale ale medicamentelor esenţiale şi retragerea autorizaţiei de comercializare la nivel global. 

Viitoarele mămici pot reduce riscul ca bebeluşii lor să fie autişti printr-un gest simplu, arată un nou studiu

Copiii născuţi de femeile care au început să consume suplimente cu acid folic cu 4-8 săptămâni înainte să rămână însărcinate par să prezinte un risc mai mic de a dezvolta tulburări de spectru autist, arată un studiu publicat în cursul acestei săptămâni.

Pal Suren de la Institutul Norvegian de Sănătate Publică şi colegii săi au studiat consumul suplimentelor cu acid folic înainte de sarcină şi în timpul primelor săptămâni de sarcină şi impactul pe care acestea le aveau asupra riscului de a suferi de mai multe afecţiuni de spectru autist.

„Principala descoperire a fost că atunci când mama consumă suplimente cu acid folic în perioada concepţiei riscul ca bebeluşul să sufere de o afecţiune din spectrul autist scade”, au scris cercetătorii în publicaţia ştiinţifică Journal of the American Medical Association.

Cercetătorii reamintesc că multe ţări recomandă îmbogăţirea făinii cu acid folic pentru a reduce riscul malformaţiilor congenitale, iar femeile sunt încurajate să consume suplimente cu acid folic înainte de concepţie şi în timpul sarcinii. 

Cu toate aceste, studii efectuate în Europa şi America de Nord au descoperit că multe femeie însărcinate au o dietă insuficient de bogată în acid folic pentru a preveni defectele de tub neural în rândul bebeluşilor.

Cercetarea efectuată de Suren pare să confirme că recomandarea specialiştilor pentru mame – o dietă bogată în acid folic – este binevenită.

Cei 85.176 de copii norvegieni care au luat parte la studiu au fost născuţi între 2002 şi 2008. Dintre aceştia, 270 de copii (0,32%) au fost diagnosticaţi cu tulburări de spectru autist, iar cercetătorii au descoperit o relaţie inversă între consumul de acid folic şi riscul de a dezvolta ulterior autism.

Cercetătorii au descoperit că mamele care au consumat suplimente cu acid folic la începutul sarcinii prezentau un risc cu 40% mai mic de a avea copii cu tulburări de spectru autist în comparaţie cu mamele care nu au consumat acid folic.

Printre alimentele bogate în acid folic se numără legumele cu frunze verzi, precum salata, sparanghelul, spanacul sau broccoli, seminţele de floarea soarelui, drojida de bere şi unele citrice.