Spunem adio cheilor: în scurt timp vom descuia uşile cu telefonul mobil

Pentru multe persoane, telefoanele mobile au înlocuit deja agenda, camera foto, ceasul şi player-ul muzical. Organizaţii precum Google lucrează la eliminarea portofelului, transformându-l într-o aplicaţie, astfel că următorul pas ar fi înlocuirea ultimului element care ne mai ocupă buzunarele: cheile de la casă.

Cercetătorii de la Institutul Fraunhofer din Germania au prezentat de curând o inovaţie ce va permite în câţiva ani ca inelul pe care ţinem cheile să intre în istorie, alături de Walkman şi de celelalte dispozitive înlocuite de aplicaţiile telefonului mobil.

ShareKey, aşa cum este denumită inovaţia cercetătorilor germani, foloseşte tehnologia NFC (near field communication) pentru a transforma telefonul mobil în purtătorul cheilor, fiind mai sigur decât soluţiile mai vechi, care apelau la Bluetooth şi la Wi-Fi.

ShareKey este o aplicaţie pentru sistemul de operare Android care comunică prin NFC cu „încuietorile inteligente”, încuind şi descuindu-le prin simpla trecere a telefonului mobil în apropierea sa. Profesorul Ahmad-Reza Sadeghi afirmă că tehnologia va putea fi folosită şi pe sistemul de operare iOS odată ce Apple va dota telefoanele sale mobile cu cipuri NFC.

„În esenţă, ShareKey oferă două funcţii noi: utilizatorii pot genera chei digitale de la distanţă şi pot oferi acestor chei digitale diferite permisiuni. De exemplu, pot să-i ofer administratorului blocului acces la apartamentul meu pentru o perioadă limitată, astfel încât să poată descuia uşa pentru a citi consumul de gaz cât timp eu sunt la serviciu”, explică Alexandra Dmitrienko de la Fraunhofer Institute for Secure Information Technology. ShareKey poate trimite cheile electronice direct către telefonul mobil al destinatarului.

Momentan, „încuietorile inteligente” sunt disponibile pentru sume de aproximativ 150-200 de dolari americani, însă pe măsură ce această tehnologie va câştiga mai mulţi adepţi, este foarte probabil ca în următorii ani costul său să scadă.

Chiar şi kilogramul trebuie să fie pus la regim!

Un cilindru din platină-iridiu, care reprezintă unitatea de masă fundamentală a luat în greutate câteva zeci de micrograme prin contaminarea suprafeţei, susţine un nou studiu.

Ca rezultat, fiecare ţară care deţine astfel de măsuri standard are o definiţie a kilogramului un pic diferită. Acest lucru ar putea pune în pericol experimentele care necesită măsurători foarte precise şi ar putea afecta comerţul internaţional în cazul unor produse care sunt reglementate foarte strict şi care pot fi tranzacţionate doar în cantităţi limitate, precum materialele radioactive. 

Acum, specialiştii sugerează curăţarea acestor cilindre standard cu ajutorul ozonului sau a luminii ultraviolete, astfel încât ele să nu fie afectate.

Primul cilindru de acest fel a fost creat în 1875, urmând ca în 1880, aproape 40 de astfel prototipuri să fie fie distribuite mai multor ţări. Pentru a evita pe cât posibil contaminarea suprafeţelor, unităţile de măsură standard au fost create sub formă de cilindru, astfel încât să existe o suprafaţă cât mai mică pe care să se adune impurităţi. Ele sunt păstrate la temperatură şi presiune constante,în camere unde aerul este filtrat. Cu toate acestea, nu este posibil ca prototipurile să fie izolate complet. 

Curăţarea lor este realizată doar de tehnicieni calificaţi care şterg cilindrul cu piele de căprioară îmbibată în alcool. Din cauză că fiecare tehnician curăţă diferit prototipul, dar şi pentru că fiecare ţară realizează curăţarea în zile diferite, masa fiecărui kilogram variază. 

Pentru a vedea cum „se îngraşă” kilogramul, oamenii de ştiinţă au utilizat un spectroscop cu raze X şi au analizat suprafeţe similare cu cele ale prototipelor internaţionale. De-a lungul unui deceniu, pe aceste suprafeţe se acumulează zeci de micrograme de elemente pe bază de mercur şi carbon. Elementele pe bază de carbon provin de la gazele de eşapament, pe când cele pe bază de mercur au ca sursă termometrele din laboratoare, care, uneori, se sparg. 

În urma cercetărilor, specialiştii au realizat că tratamentele pe bază de ozon şi lumină ultravioletă ar putea distruge legătura dintre atomii de carboni şi suprafeţe, făcând ca o cantitate însemnată de contaminare să dispară. 

Spectacol ceresc în 2013: doi asteroizi şi două comete vor trece aproape de Terra anul acesta

Astronomii s-au pregătit cu emoţie pentru 2013, deoarece în cursul acestui an aceştia vor putea observa pe cer trecerile a doi asteroizi şi a două comete, printre care şi o „rătăcitoare” observată ultima oară de strămoşii omenirii.

În cursul acestei săptămâni, specialiştii care veghează cerul vor fi atenţi la un asteroid celebru: 99942 Apophis.

Asteroidul denumit după zeul răului şi al întunericului din mitologia egipteană măsoară aproximativ 270 de metri în diametru. În cazul în care acest asteroid s-ar ciocni de Pământ, energia degajată în urma impactului ar fi echivalentul a peste 25.000 de bombe atomice similare celei folosite la Hiroshima. 

Deşi majoritatea asteroizilor se găsesc pe centura aflată între Marte şi Jupiter, există şi excepţii. Apophis aparţine unui grup cunoscut sub numele de „familia Aten”, fiind vorba despre corpuri ce nu rezidă în centura de asteroizi şi care îşi petrec majoritatea timpului pe orbita Pământului, fiind situate între planeta noastră şi Soare. Din acest motiv, asteroizii sunt extrem de periculoşi pentru că îşi petrec marea majoritate a orbitei aproape de Soare, motiv pentru care sunt greu de detectat de telescoapele de pe Pământ.

În 2004, atunci când acest asteroid a fost detectat, descoperirea a provocat temeri în jurul lumii, după ce calculele specialiştilor au relevat posibilitatea unei coliziuni în 2029. În urma observaţiilor ulterioare, astronomii au anunţat că riscul unei ciocniri în 2029 este extrem de mic.

Cu toate acestea, „există încă posibilitatea unui impact” pe 13 aprilie 2036, au explicat specialiştii NASA. Aceştia estimează riscul unei ciocniri a fi de 1 la 250.000.

Unul din marile mistere este „efectul Yarkovsky”, un fenomen descoperit de un inginer rus la începutul secolului al XX-lea. Un corp care se roteşte încet şi care orbitează aproape de Soare are parte de încălzirea părţii expuse la Soare, care se răceşte „noaptea”, atunci când corpul s-a rotit. Această încălzire şi răcire alternativă poate genera un mic impuls, în funcţie de suprafaţa zonei încălzite şi de forţa de rotaţie a corpului.

Întrebarea este dacă, de-a lungul timpului, acest efect Yarkovsky duce la accelerarea asteroidului Apophis, ceea ce ar face inexacte calculele realizate de specialişti cu privire la traiectoria viitoare a acestuia.

Pentru a obţine mai multe indicii, radarele NASA aflate în deşertul Mojave din California şi în Arecibo, Puerto Rico, vor scana Apophis cu ocazia „vizitei” pe care o va face acesta pe 9 ianuarie, când se va găsi la doar 14,5 milioane de kilometri de Terra.

„Folosind noile măsurători ale distanţei şi vitezei asteroidului sperăm să reducem elementul de nesiguranţă din calculele noastre şi să putem calcula traiectoria acestuia pe un timp mai îndelungat”, a explicat Lance Benner, reprezentantul laboratorului JPL al NASA.

„Este posibil ca noile măsurători să ne permită să calculăm orbita asteroidului încât să eliminăm complet posibilitatea unui impact”, a adăugat Benner.

Pe 15 februarie, un asteroid măsurând 57 de metri în diametru, 2012 DA14, va trece la doar 34.500 de kilometri de tera. Cu alte cuvinte, va zbura în interiorul orbitei sateliţilor geostaţionari.

„Este vorba de cea mai apropiată trecere prezisă a vreunui asteroid”, a explicat Mark Bailey, directorul Observatorului Astronomic Armagh din Irlanda de Nord.

„Pentru că va trece atât de aproape de planeta noastră, chiar şi astronomii amatori vor putea să-l vadă cum se deplasează, fiind posibil să fie zărit cu ajutorul unei binoclu”, a mai spus Bailey.

Cometele, considerate de oamenii superstiţioşi drept vestitori ai marilor evenimente, ar putea face la rândul lor 2013 un an memorabil – sau cel puţin aşa speră astronomii.

Formate din gheaţă şi praf în anii de început ai Sistemului Solar, cometele călătoresc singure prin univers, învârtindu-se în jurul Soarelui la intervale care pot varia între câţiva ani până la câteva milioane de ani.

Pe măsură ce se apropie de steaua noastră, căldura solară încălzeşte suprafaţa cometei, ducând la eliberarea unor gaze şi la formarea unei „cozi” de praf ce devine vizibilă pe măsură ce reflectă razele Soarelui.

Prima cometă este 2011 L4 (PANSTARRS), al cărui nume vine de la telescopul Universităţii din Hawaii care a fost folosit pentru a o observat în 2011. PANSTARRS ar putea atinge pragul maxim de luminozitate în perioada 8-12 martei, conform specialistului Gary Kronk.

Astronomii sunt mai entuziasmaţi de cometa ISON, ce poartă numele International Scientific Optical Network, organizaţie al cărui telescop a fost folosit de astronomii ruşi Vitali Nevski şi Artion Novicionok pentru a o detecta în luna spetembrie a anului trecut.

În acest moment este neclar cât de luminoasă va fi această cometă, însă unele calcule indică posibilitatea ca aceasta să poată fi văzută cu ochiul liber la finalul lunii noiembrie, fiind posibil chiar să rămână pe cer timp de câteva luni.

Ultima oară când ISON a trecut aproape de Terra a fost acum 10 milioane de ani, sau chiar mai mult, explică Bailey.

„Este o «cometă nouă», ce vine din regiunea Sistemului Solar cunoscută sub numele de «Norul Oort», un sistem extins ce se întinde de la o distanţă de 1.000 de ori mai mare dintre Pământ şi Soare până la o distanţă de 100.000-200.000 de ori mai mare decât cea dintre noi şi steaua noastră”, a explicat Bailey.

„Dacă vă imaginaţi un model al Sistemului Solar în care Soarele este o minge de fotbal amplasată la centrul unui teren de fotbal, iar Pământul este la perimetrul terenului, atunci această cometă a venit de undeva din Australia. Aceasta este scara lucrurilor”, a concluzionat Bailey.

O misterioasă „floare marţiană” îi intrigă pe astrofizicieni

O formaţiune cu aspectul unui mănunchi de pistiluri de floare a fost fotografiată de roverul marţian Curiosity, iar oamenii de ştiinţă încă nu ştiu ce poate fi această structură neobişnuită.

Experţii NASA afirmă că nu e vorba despre un rest de material artificial, de vreme ce bizara formaţiune pare să „crească” direct de pe suprafaţa pietroasă a planetei. (În octombrie 2012, o altă structură ciudată, fotografiată de Curiosity, s-a dovedit a fi o bucăţică de material plastic, desprinsă chiar din rover.)

Amatorii pasionaţi discută şi ei, pe forumurile de specialitate, despre noua descoperire, încercând să-i identifice natura. În acest mediu a şi apărut interpretarea conform căreia formaţiunea arată ca pistilurile unei flori.

Nu este vorba, desigur, de o plantă, după cum explică Guy Webster, purtător de cuvânt al NASA: „Cred că floare este un termen descriptiv folosit de cineva referitor la aspectul [formaţiunii], nu în sensul că pe Marte există flori.”

Alţii au speculat că ar putea fi vorba despre cristale de cuarţ prinse în rocă.

Pentru moment, natura „florii” marţiene rămâne neelucidată.

O idee inovatoare ar putea permite studierea celui mai ciudat lucru care există: antimateria

Un cercetător canadian ce studiază antimateria a propus o metodă inedită prin care poate fi rezolvată una din cele mai mari probleme ale fizicienilor: cum să o stocheze.

Pentru oamenii de ştiinţă din domeniul fizicii experimentale, antimateria este o „pradă” greu de cucerit, deoarece dispare instant atunci când intră în contact cu orice lucru conceput din materie obişnuită. Acum, un nou studiu oferă o potenţială soluţie pentru această problemă: folosirea unor lasere pentru a „îngheţa” pe loc atomii de anti-hidrogen, permiţând studierea acestora şi compararea lor cu atomii obişnuiţi.

Propunerea lui Makoto Fujiwara, un cercetător din cadrul laboratorului de fizica particulelor TRIUMF din Canada, nu a fost testată în realitate, însă simulările computerizate pe care acesta le-a conceput alături de un om de ştiinţă din SUA sugerează că tehnica cunoscută sub numele de „Doppler cooling” ar putea permite îngheţarea atomilor de anti-hidrogen la o temperatură puţin mai mare de zero absolut.

În acel punct, explică cercetătorul, oamenii de ştiinţă ar avea posibilitatea de a studia culoarea şi greutatea precisă a celui mai ciudat lucru care există.

Oamenii de ştiinţă au reuşit să obţină multe îmbunătăţiri în ultimii ani în ceea ce priveşte studierea antimateriei. Specialiştii care lucrează la proiectul ALPHA din cadrul CERN au reuşit în 2011, folosind magneţi, să menţină atomii de anti-hidrogen stabili pentru 15 minute. De asemenea, anul trecut aceştia au reuşit să măsoare pentru prima dată energia antimateriei. Luna trecută, Fujiwara şi colegii săi au început să testeze un prototip al sistemului de lasere ce va fi folosit pentru a produce tehnica „Doppler cooling”.

Antimateria continuă să rămână unul din marile mistere ale ştiinţei. Existenţa acesteia a fost prezisă în 1930, fiind descoperită trei ani mai târziu. Antimateria este opusul materiei, iar atunci când o particulă se întâlneşte cu o antiparticulă, ambele dispar într-o explozie luminoasă. Marea întrebare ce nu şi-a găsit încă un răspuns este de ce în Univers există atât de puţină antimaterie şi atât de multă materie.

Teoria spune că ambele au fost create în cantităţi egale în Big Bang, lucru confirmat de licăririle ce pot fi detectate în univers, ce atestă anihilarea lor reciprocă. Dintr-un motiv neidentificat încă, materia obişnuită a „câştigat” această luptă, iar astăzi antimateria este foarte rară. Cu excepţia dezintegrării radioactive şi a coliziunilor razelor cosmice, antimateria nu este produsă în mod natural, iar oamenii pot crea doar cantităţi foarte mici. Antimateria este folosită în medicină în cadrul scannerelor PET (positron emission tomography).

Dacă oamenii de ştiinţă vor descoperi diferenţe între hidrogen şi antihidrogen, acest lucru ar putea duce la descoperirea motivului pentru care există materie, în loc ca universul să fie doar o mare sclipire de lumină şi nimic altceva. În schimb, dacă antihidrogenul se va dovedi a fi exact opusul hidrogenului, acest lucru ar constitui o temelie pe baza căreia ar putea fi concepute alte experimente în viitor.

Acum, după ce conceptul teoretic a fost demonstrat, următorul pas constă în construirea unei maşinării care să poată „îngheţa” atomii de anti-hidrogen.

Deja, aparatul ALPHA de la CERN poate captura un nor de antihidrogen în interiorul unui cilindru înconjurat de magneţi superconductori şi detectori de siliciu. Următorul pas ar fi răcirea sa.

„Vrem ca atomii de antihidrogen să fie cât mai reci în «capcana» noastră, şi prin «reci» înţeleg să nu se deplaseze. În acest moment, atomii de antihidrogen capturaţi se deplasează prea repede pentru a ne permite să îi măsurăm  proprietăţile gravitaţionale. Acum, lucrarea noastră a demonstrat că această tehnică intitulată «răcire prin laser» poate fi aplicată în acest scop”, a explicat Fujiwara.

Din nefericire, aparatul ALPHA nu a fost conceput cu o fereastră care să permită utilizarea unui laser. De aceea, cercetătorii canadieni trebuie să elaboreze maşinăria necesară de la zero.

Scopul final este studierea culorii antimateriei, cum reacţionează la lumină, greutatea sa şi cum reacţionează la gravitaţie.

„Nimeni nu a văzut vreodată antimaterie căzând în jos”, a explicat Fujiwara.

Premieră în adâncuri: un calmar gigantic a fost filmat în mediul său natural

Oamenii de ştiinţă au anunţat că au reuşit să filmeze, pentru prima dată, o specie rară de calmar gigantic care cutreieră adâncurile Pacificului şi a cărui lungime ajunge până la 8 metri.

Cei de la Muzeul Naţional de Ştiinţă, din Japonia, au surprins, în premieră, creatura în mediul său natural. Nevertebratul în cauză este personaj de legendă, descris de pescari drept bestia din adâncuri. 

Pentru a ajunge în mediul natural al calmarului, în apele adânci aflate la 15 kilometri est depărtare de insula Chichi, oamenii de ştiinţă au utilizat un submersibil. Cercetătorul Tsunemi Kubodera a declarat că echipa a urmărit molusca la adâncimi de 900 de metri. 

Imaginile au surprins creatura argintie cum înota împotriva curentului ducând în braţele sale un calmar folosit pe post de momeală. 

Kubodera a explicat că exemplarul filmat nu avea două dintre cele mai lungi braţe şi estimează că, dacă acesta ar fi fost întreb, ar fi ajuns să măsoare 8 metri lungime. Totuşi, el nu a dat nicio explicaţie pentru lipsa celor două braţe. 

În 2006, Kubodera a mai filmat un astfel de calmar din barca sa. Ambele filmări, atât cea din 2006, cât şi cea din 2012 au fost realizate în aceeaşi zonă, la aproximativ 1.000 de kilometri de Tokyo.

Calmarul numit oficial „Architeuthis” este descris drept unul dintre ultimele mistere ale oceanului, făcând parte dintr-o lume atât de ostilă încât a fost foarte puţin explorată. 

Pe baza acestei filmări, NHK şi Discovery Channel plănuiesc să realizeze o serie de documentare. 

“Răzmeriţă” în spaţiu – un episod puţin cunoscut din istoria explorărilor spaţiale

În 1973, echipajul navei spaţiale americane Skylab 4 - Gerry Carr, Bill Pogue şi Ed Gibson –, aflat pe orbită, s-a revoltat împotriva programului de lucru extrem de încărcat, care nu le permitea respectarea perioadelor de odihnă necesare sau orarul meselor. Epuizaţi de lungul răstimp petrecut în spaţiu, în condiţii dificile, cei trei astronauţi au recurs la grevă pentru a obţine condiţii mai decente de activitate.

Skylab a fost un program spaţial de scurtă durată (1973 – 1979), doar trei echipaje fiind trimise pentru a lucra la bordul unui laborator spaţial situat pe orbită, operaţiunea lansării purtând numele de Skylab 1.

Un prim echipaj uman – a cărui misiune s-a numit Skylab 2 – a petrecut 28 de zile la bordul acestei staţii spaţiale, făcând reparaţii, instalând un sistem de protecţie împotriva radiaţiilor solare şi efectuând diferite experimente şi măsurători de astronomie, medicină etc.

Al doilea echipaj - Skylab 3 – a petrecut în spaţiu aproape 60 de zile, ocupându-se de întreţinerea staţiei şi de experimente medicale şi ştiinţifice.

Al treilea echipaj – Skylab 4 – a bătut recordul: Gerry Carr, Bill Pogue şi Ed Gibson au pornit de Pământ la data de 16 noiembrie 1973, într-o misiune programată să dureze 84 de zile. Programul lor cuprindea 6.051 de ore de muncă, împărţite între cei trei oameni, incluzând descărcarea şi punerea în ordine a mii de obiecte necesare pentru desfăşurarea experimentelor ştiinţifice şi medicale. Trebuiau, de asemenea, să efectueze o serie de observaţii asupra Soarelui, a Pământului şi a cometei Kohoutek care urma să treacă prin apropierea Terrei. La acestea se adăugau 4 sesiuni de lucru în afara navei (ieşiri în spaţiu).

Dar cei trei astronauţi nu au reuşit să facă faţă acestui program, prea încărcat. A contat, probabil, şi faptul că toţi trei erau la prima misiune de acest gen, spre deosebire de celelalte echipaje Skylab, care fuseseră comandate de doi astronauţi cu experienţă, foşti participanţi la misiunea Apollo 12 de explorare a Lunii şi care erau mai obişnuiţi cu un program dur de muncă.

Perioadele lungi de lucru şi nesfârşita listă de sarcini i-au afectat, în cele din urmă, pe cei trei membri ai misiunii Skylab 4. Extenuaţi şi nereuşind să ducă la bun sfârşit tot ce aveau de făcut, au intrat în conflict cu membrii echipei de control al misiunii, aflaţi la sol, care considerau că astronauţii ar trebui să lucreze în timpul programului de masă şi al celui de odihnă ca să ajungă la zi cu treburile pe care le aveau de făcut. NASA voia să "stoarcă" tot ce putea de la oamenii pe care îi trimisese pe Skylab, având în vedere cât de costisitoare era menţinerea unui echipaj pe orbită timp de 84 de zile.

După aproximativ 6 săptămâni petrecute în spaţiu, cu puţin timp înaintea Anului Nou, capacitatea de suport a echipajului a ajuns la limită. Astronauţii au anunţat centrul de control că îşi vor lua o zi liberă neplanificată, au închis comunicaţiile radio şi s-au odihnit.

În cele din urmă, la sfârşitul lunii decembrie 1973, echipajul Skylab 4 şi personalul de la centrul de control al misiunii au ajuns la o înţelegere. Sarcinile de rutină au fost trecute pe o listă separată, urmând ca astronauţii să le facă atunci când aveau timp. Responsabilii misiunii au fost de acord să îi lase în pace pe astronauţi în timpul meselor, în cursul perioadelor de odihnă planificate, precum şi seara după cină.

Reducerea volumului de muncă a dus la îmbunătăţirea calităţii acesteia, spre marea satisfacţie a NASA, însă cei trei astronauţi au plătit ulterior un preţ uriaş pentru îndrăzneala lor: niciunuia dintre ei nu i s-a mai permis să zboare vreodată în spaţiu.

Poate că banii aduc fericirea, dar fericirea aduce bani? Răspunsul e surprinzător

A câştiga mai mulţi bani tinde să facă oamenii mai fericiţi, cel puţin până la un punct. Acum, un nou studiu sugerează că relaţia funcţionează şi invers: oamenii mai fericiţi câştigă mai mulţi bani.

Într-un studiu efectuat pe mai bine de 10.000 de americani, cei care au trăit zilnic mai multe emoţii pozitive şi care s-au declarat mai satisfăcuţi de propriile vieţi în adolescenţă câştigau mai mulţi bani la vârsta de 29 de ani, arată un nou studiu efectuat de Jan-Emmanuel De Neve, profesor la University College London şi la London School of Economics, şi de Andrew Oswald, profesor de economie laUniversity of Warwick.  Cercetarea a fost publicată în jurnalul Proceedings of the National Academy of Sciences, urmând să fie prezentată la întrunirea anuală a Asociaţiei Americane de Economie.

Cercetătorii au folosit datele acumulate între 1994 şi 2008 de cercetarea National Longitudinal Study of Adolescent Health, în cadrul căreia studenţii erau întrebaţi dacă afirmaţii precum „M-am bucurat de viaţă” au fost adevărate în cursul săptămânii curente. Ulterior, când studenţii erau mai bătrâni, aceştia au răspuns şi la întrebarea „Cât de satisfăcut eşti de viaţa ta în ansamblu?”.

Studenţii care s-au descris ca fiind mai fericiţi la vârstele de 16 şi 18 ani şi care s-au declarat satisfăcuţi de viaţa lor la vârsta de 22 de ani câştigau mai mulţi bani la vârsta de 29 de ani. Pe o scară de 1 la 5, o creştere cu un punct în satisfacţie la vârsta de 22 de ani ducea la un venit suplimentar de 2.000$ la vârsta de 29 de ani. Venitul mediu era de aproximativ 35.000$. Între aceiaşi membri ai familiei, o creştere cu un punct în nivelul de satisfacţie cu propria viaţă la vârsta de 22 ani, în comparaţie cu media familiei, ducea la o diferenţă de 4.000$ în venituri la vârsta de 29 de ani în comparaţie cu media familială.

Acest studiu sugerează că fericirea nu prezintă doar o conexiune cu veniturile mai mari — ci chiar ajută să le genereze. Acest lucru s-ar putea datora faptului că tinerii adulţi fericiţi au şanse mai mari să termine o facultate, să fie angajaţi şi promovaţi, să fie mai optimişti şi mai puţin nevrotici, postulează cercetătorii. Analiza efectuată de cei doi profesori normaliza alţi factori, precum educaţia şi stima de sine.

A fi foarte fericit ajută mult: cei care s-au declarat „foarte fericiţi” în adolescenţă câştigau cu 10% mai mult decât media. A fi nefericit e mult mai periculos, însă — cei care s-au declarat în adolescenţă „profund nefericiţi” câştigau cu 30% mai puţin decât media, a relevat studiul.

Autorii cercetării sugerează că legătura dintre fericirea personală şi veniturile mai mari ar putea fi o veste bună pentru ţările care au probleme în a accelera creşterea economică. „Pentru cei care elaborează politici, existenţa acestor mecanisme oferă posibilitatea ca o societate mai fericită să fie una care generează mai multe venituri pentru cetăţenii săi”, explică cercetătorii.

De ce unele femei suferă avorturi spontane repetate? Specialiştii au descoperit o posibilă cauză

Teste de laborator realizate de o echipă de cercetători au arătat că la femeile care au pierdut trei sau mai multe sarcini, există în celulele uterului un nivel ridicat al unei proteine numite IL-33. Specialiştii consideră că această concentraţie mare de IL-33 le face pe femei deosebit de vulnerabile la riscul de a pierde sarcina.

De concentraţia acestei molecule depinde dacă embrionul va fi „acceptat” de uter, putându-se astfel nida (implanta) în mucoasa uterină, pentru a se dezvolta.

La începutul sarcinii, embrionul trebuie să se implanteze în mucoasa uterină, pentru a se putea dezvolta în continuare. Mucoasa uterină este receptivă timp de numai câteva zile în cursul fiecărui ciclu menstrual; astfel se asigură implantarea unui embrion aflat într-un stadiu de dezvoltare optim. Întregul proces biologic este extrem de complex şi modul în care este el controlat la nivel molecular este încă puţin înţeles de către oamenii de ştiinţă.

Celulele secretă IL-33 în timpul acestei faze receptive, iar proteina secretată influenţează activitatea celulelor din jur. În mod normal, aceste efecte durează puţin, astfel încât femeile să poată concepe doar într-o „fereastră” de timp de câteva zile. 

Însă femeile care au suferit avorturi spontane multiple continuă să secrete această proteină timp de cca. 10 zile în plus. La aceste femei, receptivitatea uterului nu este controlată în mod corespunzător; mecanismul care stă la baza acceptării şi protejării embrionului în uter funcţionează defectuos.

În consecinţă, fie că se implantează embrioni slabi calitativ, fie că embrionii implantaţi nu beneficiază de un mediu bun pentru dezvoltare; în oricare dintre aceste situaţii, şansele de a duce la capăt o sarcină sunt compromise grav.

Cercetătorii au studiat şi pe şoareci efectele substanţelor secretate de mucoasa uterină umană. Ei au tratat uterele femelelor de şoareci cu substanţe extrase din celulele mucoasei uterine umane şi au descoperit că substanţele produse de femeile care suferiseră avorturi spontane repetate prelungeau perioada fertilă (cea în care femelele de şoarece puteau fi fecundate), însă  măreau şi probabilitatea producerii avorturilor spontane. 

Rezultatele sugerează că o perioadă fertilă prelungită măreşte riscul nidării (implantării) unor embrioni anormali. În plus, ea este asociată şi cu inflamaţia mucoasei uterine, ceea ce compromite dezvoltarea chiar şi în cazul unor embrioni sănătoşi. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în PLOS ONE.

Unul dintre autorii studiului, prof. Jan Brosens de la Universitatea din Warwick, a explicat că semnalele moleculare pe care le-au identificat sunt implicate şi într-o gamă întreagă de alte afecţiuni, printre care boala Alzheimer, astmul şi bolile de inimă.

Dar aceste rezultate sugerează, totodată, că aceste molecule pot reprezenta punctul de pornire pentru dezvoltarea unor tratamente ce vor putea preveni pierderea sarcinii la femeile vulnerabile din acest punct de vedere.

De ce aveau dinozaurii pene?

O analiză a oaselor fosilizate ce au aparţinut unor dinozauri a dus la o descoperire revoluţionară: unii dinozauri se foloseau de penajul de pe coadă pentru a atrage partenere.

Cercetătorii de la Universitatea din Alberta au analizat cozile a patru specii diferite de dinozauri, unii dintre ei fiind separaţi de timp şi evoluţie cu până la 45 de milioane de ani. Astfel s-a constatat că în cazul unor dinozauri numiţi oviraptori, vertebrele finale din coadă au fuzionat formând un fel de creastă, o structură ce astăzi se mai întâlneşte doar la păsări. 

Cercetătorii susţin că fosilele dinozaurului Similicaudiptery, un oviraptor primitiv, prezentau o astfel de structură. Având în vedere că el nu era un dinozaur zburător, această trăsătură pare să fi evoluat special cu scopul de a atrage partenerii prin fluturarea cozii. 

Specialiştii spun că această ipoteză este susţinută atât de structura osoasă, cât şi de cea musculară a animalului. Analizele realizate pe fosile au demonstrat că vertebrele individuale de la baza cozii unui oviraptor erau scurte şi numeroase, lucru care indică o mare flexibilitate. De asemenea, dinozaurii prezentau muşchi mari extinşi mult în josul cozii care aveau suficiente puncte de legătură cu vertebrele încât să îşi poată etala penele din această zonă. 

Dinozaurii oviraptor erau ierbivori şi trăiau pe actualele teritorii ale Chinei, Mongoliei şi Albertei, în Cretacic. 

LHC se va opri din funcţiune timp de doi ani, urmând ca în 2015 să descifreze secretele Big Bangului

Cel mai mare şi cel mai puternic accelerator de particule din lume va intra într-o perioadă de hibernare începând cu luna martie, permiţând inginerilor să efectueze o modernizare care îi va permite să atingă niveluri de energie foarte ridicate, ce vor putea deschide calea spre noi descoperiri uluitoare în urma identificării bosonului Higgs.

Odată ce acceleratorul în valoare de 10 miliarde de dolari va fi redeschis la începutul anului 2015, acesta va putea fi folosit pentru a observa fenomene rare şi pentru a desluşi mai multe mistere, a explicat James Gillies, purtătorul de cuvânt al laboratorului de fizica particulelor cunoscut lumii sub numele CERN.

Marele Accelerator de Hadroni — Large Hadron Collider, aşa cum este cunoscut în limba engleză — situat sub graniţa dintre Elveţia şi Franţa va continua să funcţioneze încă două luni, oprindu-se apoi din funcţiune pentru a permite inginerilor să amplaseze câteva mii de cabluri superconductoare care vor permite acceleratorului să atingă „energia maximă permisă de design”, a explicat Gillies.

Fizicienii de la Centrul European de Cercetări Nucleare (cunoscut sub numele CERN, acronimul său în limba franceză) nu vor înceta lucrul în timp ce acceleratorul va fi oprit. Aceştia au de studiat cantităţi uriaşe de date obţinute în urma descoperirii în 2012 a noii particule subatomice ce poartă numele de bosonul Higgs, urmând să obţină noi informaţii despre univers.

În următoarele două luni, LHC-ul va ciocni protoni cu ioni de plumb, ca apoi să fie supus câtorva săptămâni de teste înainte să fie oprit. Acceleratorul a fost lansat în septembrie 2008, însă a fost oprit la doar nouă zile după lansare când o problemă de sudură a dus la supraîncălzire, dăunând magneţii masivi şi alte elemente ale acceleratorului. Reparaţiile au costat 40 de milioane de dolari.

De la repornirea acceleratorului în noiembrie 2009, acesta a funcţionat aproape fără probleme, iar nivelul de energie a fost crescut treptat până la niveluri record, producând cantităţi uriaşe de date.

Cu toate acestea, din cauza accidentului din 2008, acceleratorul a fost nevoit să funcţioneze la un nivel al energiei mult situat sub capacităţile din proiectul acceleratorului. Pentru a repara această deficienţă, inginerii vor instala în următorii doi 10.000 de cabluri superconductoare reproiectate, acestea urmând să formeze o legătură între magneţi. Noile cabluri vor îmbunătăţi semnificativ capacitatea acceleratorului de a simula momentele ce au avut loc la scurt timp după Big Bang, acum aproape 14 miliarde de ani.

„Vom obţine mai multe coliziuni. Cu cât sunt mai multe coliziuni, cu atât sunt şanse mai mari să observăm evenimente rare. Particula Higgs e doar una din numeroasele dorinţe pe care le avem de la acest accelerator de particule, aşadar creşterea nivelului de energie va duce la creşterea potenţialului de a face descoperiri”, a concluzionat Gillies.

Cum vom fi noi peste 10 ani? Oamenii de ştiinţă oferă un răspuns surprinzător

Atunci când ne amintim de modul în care eram în trecut, fostul nostru „sine” pare diferit. Aşadar, ştim cât de mult s-au schimbat personalitatea şi gusturile noastre de-a lungul anilor. Cu toate acestea, atunci când privim spre viitor, ne aşteptăm să rămânem la fel, explică o echipă de psihologi care a efectuat studii asupra modului în care oamenii îşi percep sinele.

Specialiştii au denumit acest fenomen „iluzia sfârşitului istoriei”, în care oamenii tind să „subestimeze cât de mult se vor schimba în viitor”. Conform acestei cercetări, ce s-a desfăşurat pe 19.000 de persoane cu vârste cuprinse între 18 şi 68 de ani, această iluzie persistă din anii adolescenţei până după pensionare.

„Oamenii de vârstă mijlocie – ca mine – reflectă adesea asupra modului în care erau în adolescenţă cu amuzament şi tristeţe”, a explicat unul din autori, Daniel T. Gilbert, un psiholog de la Universitatea Harvard. „Ce nu realizăm niciodată este faptul că în viitor, sinele nostru va privi la modul în care suntem astăzi în exact acelaşi fel. La toate vârstele credem că suntem cei mai isteţi şi de fiecare dată ne înşelăm”, a explicat Gilbert.

Alţi psihologi s-au declarat intrigaţi de rezultatele publicate în jurnalul Science şi au fost impresionaţi de cantitatea dovezilor care susţin această descoperire. Participanţii au fost întrebaţi despre trăsăturile lor de personalitate şi despre preferinţele lor – mâncărurile vacanţele, hobby-urile şi formaţiile preferate – în anii trecuţi şi în prezent, fiind rugaţi apoi să facă o serie de predicţii despre viitor. Deloc surprinzător, participanţii mai tineri la studiu au relatat mai multe schimbări în deceniul trecut decât respondenţii mai vârstnici.

Atunci când au fost rugaţi să prezică care trăsături ale personalităţii şi care gusturi urmează să se schimbe în următorii 10 ani, participanţii de toate vârstele estimau doar schimbări minore.

Astfel, o femeie tipică de 20 ani prevedea mult mai puţine schimbări pentru următorii 10 ani în comparaţie cu schimbările din deceniul trecut relatate de o femeie de 30 de ani. Această discrepanţă se menţinea la toate grupele de vârstă.

Discrepanţa nu pare să fie provocată de problemele de memorie, deoarece schimbările de personalitate relatate de oameni erau consistente cu cele reliefate de cercetările independente care măsurau modul în care trăsăturile de personalitate se schimbă cu vârsta. Oamenii păreau mult mai pricepuţi în a-şi aminti „sinele din trecut” decât în a-şi imagina modul în care se vor schimba în viitor.

De ce are loc acest lucru? Dr. Gilbert şi colaboratorii săi, Jordi Quoidbach de la Universitatea Harvard şi Timothy D. Wilson de la University of Virginia, au câteva teorii. Prima se bazează pe o tendinţă bine-documentată a oamenilor: aceea de a-şi supraestima propria splendoare.

„A crede că am ajuns pe culmea evoluţiei personale ne face să ne simţim bine”, a explicat Dr. Quoidbach. „Sentimentul de «mi-aş fi dorit să ştiu atunci ce ştiu acum» ne dă o senzaţie de satisfacţie şi de înţeles, pe când realizarea faptului că preferinţele şi valorile noastre sunt temporare ne-ar duce să ne îndoim de fiecare decizie pe care o luăm, generând astfel anxietate”, a mai spus specialistul.

O altă variantă ar putea fi faptul că este nevoie de mai multă energie mentală pentru a prezice viitorul decât este necesară pentru a ne aminti trecutul. „Oamenii pot confunda dificultatea imaginării schimbărilor personale cu probabilitatea scăzută a schimbării în sine”, au explicat autorii.

Fenomenul are şi aspecte neplăcute, au mai spus cercetătorii. De exemplu, mulţi oameni iau decizii în tinereţe – de exemplu, decizia de a-şi face un tatuaj, sau de a se căsători – pe care ajung să le regrete.

Această iluzie a stabilităţii ar putea conduce la aşteptări financiare ciudate, lucru demonstrat de cercetători într-un experiment în care au cerut oamenilor să spună câţi bani ar plăti pentru a lua parte la un concert al formaţiei preferate. Atunci când au fost întrebaţi câţi bani ar fi dispuşi să plătească pentru a merge la un concert al formaţiei preferate de acum 10 ani, participanţii erau dispuşi să plătească, în medie, aproximativ 80 de dolari. Atunci când erau întrebaţi câţi bani ar fi dispuşi să plătească pentru a vedea peste 10 ani un concert al formaţiei preferate de astăzi, aceştia erau dispuşi să plătească 129 de dolari. Aşadar, chiar dacă şi-au dat seama că formaţii precum Dixie Chicks sau Creed şi-au pierdut din atractivitate, oamenii se aşteaptă ca Rihanna sau Coldplay să continue să fie interesanţi pentru eternitate.

Cu toate acestea, un alt studiu efectuat de Gilbert a arătat un alt efect interesant: atunci când oamenii simt că au posibilitatea de a se răzgândi, sunt mai puţin fericiţi cu alegerea pe care au făcut-o. Oamenii care fac alegeri ireversibile tind să fie mai fericiţi decât cei care au posibilitatea de a se răzgândi ulterior, a explicat Gilbert.

„O lume ideală ar putea fi una în care ai posibilitatea să te răzgândeşti, dar nu ştii acest lucru”, a concluzionat Gilbert.

„Echipa roboţilor” în luptă cu super-microbii

Spitalul Johns Hopkins din SUA testează o nouă strategie de combatere a microorganismelor rezistente la antibiotice: un cuplu de roboţi specializaţi dezinfectează spaţiul încăpere cu încăpere, folosind ca „armă” peroxidul de hidrogen.

Fiecare robot - un dispozitiv de vaporizare - are aproximativ dimensiunile unei maşini de spălat şi cântăreşte cca. 30 kg. 

Doi astfel de roboţi sunt plasaţi într-o încăpere sigilată (pentru a împiedica circulaţia aerului încărcat cu microorganisme) şi lucrează în echipă: unul dintre ei pulverizează peroxid de hidrogen, care se acumulează în aer şi se depune, într-un strat de 2-6 microni grosime pe toate obiectele din încăpere. Un al doilea robot descompune peroxidul de hidrogen în apă şi oxigen, făcându-l astfel inofensiv pentru oameni. Întregul proces durează aproximativ 90 de minute.

Aceste dispozitive vaporizatoare, produse de compania  Bioquell, au fost dezvoltate iniţial în Singapore în 2002, pentru a combate răspândirea SARS (sindromul acut respirator sever, o afecţiune gravă a căilor respiratorii, produsă de un virus) şi au fost procurate de ageţiile guvernamentale din SUA pentru a fi utilizate în cazul unei epidemii de antrax.

Ele se dovedesc foarte utile în lupta cu microbii rezistenţi la antibiotice - aşa-numiţii super-microbi - care provoacă un mare număr de infecţii nosocomiale (infecţii „de spital”).

La spitalul Johns Hopkins, numărul pacienţilor care au contractat infecţii cu germeni rezistenţi a scăzut cu 64% în urma utilizării vaporizatoarelor pentru dezinfectarea saloanelor, comparativ cu numărul de cazuri care se înregistrau în situaţia în care dezinfectarea se făcea manual.

Descoperire uluitoare: bomba tsunami ar fi putut înlocui bomba atomică

De curând, cu toţii am putut vedea urmările unui tsunami devastator. Cum ar fi dacă cineva ar deţine puterea de a declanşa un astfel de val? La asta s-au gândi forţele armate americane în 1944, când au încercat să creeze o bombă a cărei explozie să formeze un tsunami de 10 metri cu o putere ce ar fi distrus un oraş întreg.

Regizorul Ray Waru, din Noua Zeelandă a fost cel care a descoperit că aceste bombe reprezentau scopul unei operaţiuni secrete numite „Project Seal”, în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În timpul testelor, aproape 3.700 de bombe au fost lansate pentru ca oamenii de ştiinţă să îşi dea seama că ar fi nevoie de „aproximativ 2 milioane de kilograme de explozibil aranjat pe o linie dreaptă de aproape 8 kilometri de-a lungul malului” pentru a crea un tsunami. 

„Probabil că dacă bomba atomică nu ar fi funcţionat, bomba cu tsunami ar fi fost încercată în timpul războiului. A fost absolut uimitor, în primul rând, pentru că cineva a venit cu ideea de a crea o armă de distrugere în masă pe baza unui tsunami. În al doilea rând, uimitor a fost şi faptul că Noua Zeelandă pare să o fi construit cu succes şi că ea ar fi urmat să fie pusă în aplicare”, a declarat Waru.

Mister elucidat: testele ADN au ajutat la identificarea unor dovezi importante pentru istoria Franţei

Oamenii de ştiinţă au stabilit autenticitatea unei bucăţi de pânză îmbibată cu sângele lui Ludovic al XVI-lea, ultimul rege francez care a fost executat.

De asemenea, descoperirea demonstrează şi autenticitatea unui cap mumificat despre care se credea că i-ar fi aparţinut unui alt rege francez şi anume, lui Henri al IV-lea. Ludovic al XVI-lea a fost executat prin ghilotinare în 21 ianuarie 1793, fiind prima victimă a „Terorii iacobine”, o perioadă dominată de violenţă din timpul Revoluţiei Franceze. 

Aşa cum era obiceiul, după executarea aristocraţilor francezi, spectatorii îşi atingeau batistele de sângele coagulat al victimei. O astfel de pânză a fost păstrată într-o tigvă (un vas creat dintr-un bostan uscat) pe care scria: „În 21 ianuarie, după decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, Maximilien Bourdaloue şi-a înmuiat batista în sângele acestuia”.

Artefactul a fost deţinut de o familie de italieni pentru mai bine de un secol, dar autenticitatea obiectului nu a fost dovedită până acum. În 2010, eşantioanele ADN prelevate de pe batistă au demonstrat că sângele provenea de la cineva a cărui descriere se potrivea cu cea a lui Ludovic. Cu toate acestea, în lipsa probelor ADN provenite de le vreo rudă a acestuia, autenticitatea nu a putut fi stabilită. Abia când a fost examinat presupusul cap al lui Henri al IV-lea, care a fost furat din capela regală de la Saint Denis, specialiştii au putut spune cu siguranţă că sângele de pe batistă îi aparţine lui Ludovic. 

Henri al IV-lea, unul dintre cei mai populari monarhi francezi, a fost ucis de un catolic fanatic în 1610, la vârsta de 57 de ani. După ce capul mumificat i-a fost furat, în timpul revoluţiei, acesta a ajuns în cele din urmă într-o colecţie privată. 

Noul studiu ADN, realizat de cercetătorii francezi şi italieni, a descoperit o semnătură genetică rară pe care o împărţeau cei doi monarhi, chiar dacă ei fuseseră despărţiţi de câteva generaţii. Astfel, ei au putut stabili atât autenticitatea sângelui de pe batistă, cât şi cea a capului lui Henri cel Mare.

Cum ar arăta Planeta Roşie dacă ar fi... o Planetă Albastră?

Cum ar arăta Marte dacă ar avea apă şi viaţă ? Un specialist în software a întreprins acest exerciţiu de imaginaţie şi, cu ajutorul unor informaţii ştiinţifice despre planeta Marte şi al unor programe de computer - plus un număr de ipoteze personale - a realizat „portretul” lui Marte în chip de planetă asemănătoare Terrei, acoperită de oceane şi mari întinderi de vegetaţie.

Proiectul realizat de Kevin Gill, un inginer de software din SUA, se numeşte A Living Mars şi porneşte de la premisa - imaginară, desigur - că Planeta Roşie ar avea o atmosferă de tip terestru, mari cantităţi de apă, alcătuind un Ocean Planetar, şi viaţă, cel puţin viaţă vegetală. Cum ar arăta atunci Marte?

Într-un complex model computerizat, Kevin Gill a reprezentat relieful planetei Marte cu ajutorul unui program creat de el,  jDem846, după care a stabilit un „nivel al mării”; orice porţiune de teren cu elevaţie sub acest nivel a fost imaginată ca fiind plină cu apă şi, în consecinţă, reprezentată în albastru şi cu suprafaţa plată, aşa cum sunt reprezentate zonele oceanice pe hărţile terestre.

Apoi, a utilizat programul GIMP (GNU Image Manipulation Program  - un program multi-platformă pentru editarea de imagini) pentru a desena, pe „uscatul” planetei, diferite caracteristici al terenului, inspirându-se din imaginile realizate de NASA în cadrul proiectului Blue Marble: Next Generation.

În această etapă a făcut în mare măsură apel la propria imaginaţie, decizând singur unde să aşeze regiuni verzi, cu vegetaţie abundentă, şi unde să pună zone deşertice. De exemplu, i s-a părut mai potrivit ca în jurul muntelui numit Olympus Mons (cel mai înalt munte de pe Marte şi de pe orice planetă din Sistemul Solar - 22 km înălţime) şi al vulcanilor înconjurători, într-o zonă aflată în apropierea Ecuatorului marţian, peisajul să fie mai curând arid, deşertic, şi l-a reprezentat într-un mod similar celui în care apar zonele deşertice din Africa şi Australia pe imaginile din satelit.

Tot astfel, în regiunile mai înalte şi aflate la latitudini mai mari, peisajul a fost reprezentat într-un mod ce aminteşte  de pădurile boreale - cu vegetaţie de culoare mai întunecată - sau de tundră, cu întinderi de gheaţă, inspiraţia constituind-o peisajele din nordul Rusiei. 

Întinderile de vegetaţie din zonele tropicale şi subtropicale sunt inspirate din pădurile pluviale din Africa şi America de Sud.

Apoi, a importat din nou imaginea în programul jDem846, cu ajutorul căruia a modelat-o sub forma unei sfere, a adăugat nori - pentru a reprezenta atmosfera - şi a prelucrat lumina.

Gill a realizat două proiecţii diferite, una reprezentând emisfera estică a planetei Marte (stânga), cealaltă emisfera vestică (pe care pot fi văzute unele dintre cele mai cunoscute forme de relief de pe Marte, precum  Olympus Mons - spre orizont - şi canioanele din Valles Marineris, în centrul imaginii).

„Nu am avut intenţia de a realiza un scenariu riguros ştiinţific” - spune Kevin Gill despre creaţia sa - „şi sunt sigur că unele dintre presupunerile mele se vor dovedi incorecte.” Dar, adaugă el, speră să stimuleze imaginaţia utilizatorilor, iar aceştia să se bucure de imaginile create de el.