Criza rachetelor cubaneze

Criza proiectilelor cubaneze a fost o confruntare între Uniunea Sovietică și Statele Unite în legătură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început la 14 octombrie 1962 și a durat 38 de zile, până la 20 noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear și să se transforme în Al Treilea Război Mondial.

Într-un discurs televizat de o extraordinară gravitate, președintele american, John F. Kennedy, a anunțat că avioanele americane de spionaj au descoperit baze sovietice de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba. Aceste rachete, purtând focoase termonucleare, constituiau un pericol iminent deoarece, având rază de acțiune medie (2000 km), erau capabile să lovească un număr mare de orașe americane foarte importante, precum Washington. Dintr-o dată, rachete sovietice puteau atinge teritoriul american, amenințând să discrediteze doctrina nucleară americană a represaliilor masive.

Kennedy a anunțat că va ordona o "carantină" navală a Cubei, pentru a impiedica navele sovietice să mai transporte pe insulă armament, și a explicat faptul că SUA nu va mai tolera existența amplasamentelor de lansare a rachetelor.

Președintele a ținut să întărească ideea că America nu se va opri din acțiunea sa militară legată de ceea ce el numea: "amenințare clandestină, nesăbuită și provocatoare ce amenință pacea mondială".

Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american, care analiza datele avionului-spion U-2, a descoperit că sovieticii construiau baze de lansat proiectile de rază mijlocie în Cuba. În ziua următoare, președintele Kennedy a convocat o întrunire de urgență cu consilierii săi experimentați din domeniile militar, politic și diplomatic pentru a discuta aceste gesturi amenințătoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de ExCom, prescurtarea de la Comitetul Executiv. După respingerea propunerii unui atac aerian pentru a extermina bazele proiectilelor, ExCom s-a decis pentru o carantină navală și s-a cerut ca respectivele baze să fie dezmembrate și proiectilele să fie îndepărtate. În noaptea zilei de 22 octombrie, Kennedy a anunțat decizia sa pe postul național de televiziune. În timpul urmatoarelor 6 zile, criza a crescut până la punctul în care era gata să izbucnească un război nuclear între cele două super-puteri.

La 23 octombrie a început carantina Cubei, dar Kennedy a decis să dea mai mult timp de gândire conducătorului sovietic, Nikita Hrușciov, în ceea ce privea acțiunile SUA, împingând linia limitrofă a carantinei înapoi cu 500 de mile. Până în ziua de 24 octombrie, vasele sovietice pe ruta spre Cuba, capabile de a transporta încărcături militare, au părut a-și încetini sau modifica cursul, sau chiar s-au întors de unde au venit, atunci când s-au apropiat de linia de carantină (blocada navală), cu unica excepție a unui vas - petrolierul numit București.

La cererea a peste 40 de țări necombatante, Secretarul-General al ONU, generalul U.Thant a trimis apeluri private lui Kennedy și omologului său sovietic, Nikita Hrușciov, insistând ca guvernele lor să "se abțină de la orice acțiune care ar putea agrava situația și care ar putea aduce riscul unui război". La ordinul Șefilor Uniți ai Statului-Major, forțele militare americane au intrat în DEFCON 2, cel mai înalt grad de alertă atins vreodată în epoca postbelică, deoarece comandanții militari se pregăteau pentru un război pe toate planurile cu Uniunea Sovietică.

La 25 octombrie, transportorul aerian USS Essex și distrugătorul USS Gearing au încercat să intercepteze petrolierul sovietic “București” pe când acesta din urmă trecea peste linia de blocadă a Cubei. Nava sovietică nu a cooperat, dar Marina SUA s-a abținut să captureze nava cu forța, considerând puțin probabil ca petrolierul să transporte armament. La 26 octombrie, Kennedy a aflat că lucrările la bazele de proiectile din Cuba continuă fără întreruperi, iar ExCom dezbătea autorizarea unei invazii americane în Cuba. În aceeași zi, sovieticii au transmis o propunere de a încheia criza: bazele de proiectile (rachete) vor fi demontate în schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba.

În ziua următoare 27 octombrie, totuși, Hrușciov s-a contrazis, cerând, în public, demontarea bazelor americane de rachete din Turcia, presat fiind de comandanții militari sovietici. În timp ce Kennedy și sfătuitorii săi din timpul crizei dezbăteau această întorsătură periculoasă a negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost doborât în Cuba, iar pilotul ce-l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Spre regretul Pentagonului, Kennedy a interzis o replică militară, exceptând cazul în care mai multe avioane de supraveghere ar fi țintite deasupra Cubei. Pentru a detensiona criza mereu mai adâncă, Kennedy și sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze, în secret, bazele de rachete din Turcia, dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membru-cheie al NATO.

La 28 octombrie, Hrușciov a anunțat intenția guvernului său de a demonta și îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Transmițând mesajul acesta publicului prin Radio Moscova, URSS-ul își confirma dorința de a continua pe linia soluției propuse de americani cu o zi înainte. În acea după-amiază, tehnicienii sovietici au început să demonteze bazele de proiectile, iar lumea nu mai era în pragul războiului nuclear. Criza proiectilelor cubaneze era încheiată. În noiembrie, Kennedy a retras blocada navală și, până la sfârșitul anului, toate rachetele ofensive au fost retrase din Cuba. Curând după acestea, SUA și-a retras, în tăcere, proiectilele din Turcia.

Criza Rachetelor Cubaneze a părut în acele timpuri o victorie clară a SUA, dar Cuba a ieșit din această criză cu un sentiment mult mai pronunțat de siguranță. O succesiune de administrații americane au onorat promisiunea lui Kennedy de a nu invada Cuba și națiunea comunistă insulară, situată doar la 80 de mile de Florida, a rămas ca un spin în coasta politicii externe americane.

Jocul dus de Hrușciov în această criză a fost unul de intimidare, dar foarte riscant, pe muchie de cuțit, deoarece URSS se afla într-un dezavantaj strategic enorm, înconjurată de baze cu arme nucleare americane. La acea vreme exista un dezechilibru imens între SUA și URSS la capitolul armelor strategice intercontinentale, în ciuda faptului că primul satelit artificial, Sputnik, fusese lansat cu o rachetă puternică de tip SS-6 Sapwood, capabilă să fie folosită și ca rachetă balistică intercontinentală, transportând o încărcătură nucleară de 3-5 megatone până la 12.000 km. Atât ca număr, cât și ca performanțe, această armă, alături de puținele bombardiere intercontinentale ale URSS, nu putea asigura paritatea nucleară cu SUA. Singurul as în mâneca lui Hrușciov, la amenințarea americană cu represalii nucleare complete, era situația periculoasă a Europei de Vest (în special RFG și Berlin) de a fi luate ostatice, având în vedere că pe continentul european, URSS deținea, mai ales la capitolul armelor convenționale, un avantaj considerabil.

Ceea ce a urmărit Hrușsciov prin plasarea acestor rachete a fost obținerea unui instrument de presiune pentru a obține concesii din partea SUA (de exemplu, în cazul problemei încinse a Berlinului). Niciodată, însă, nu a intenționat cu adevărat să înceapă un război nuclear cu SUA.

Ridicarea proiectilelor învechite de tip PGM-19 Jupiter și PGM-17 Thor din Turcia nu a avut un efect dăunător asupra strategiei nucleare a SUA, dar Criza Rachetelor Cubaneze a convins URSS, umilit, să înceapă o dezvoltare nucleară masivă. La sfârșitul anilor 1960, URSS a atins paritatea nucleară cu SUA și a construit proiectile balistice intercontinentale capabile de a supraviețui unui atac nuclear preventiv și de a fi lansate rapid asupra oricărui oraș în SUA.

Criza rachetelor cubaneze a constituit cel mai periculos punct al Războiului Rece, unde lumea a fost cel mai aproape de un război nuclear total. Prin urmare, s-a instaurat o linie telefonică directă (așa numita "linie roșie") între Kremlin și Casa Albă pentru a evita un război nedorit.

Porţia zilnică de cafea ne ajută să trăim mai mult

Pe lângă faptul că ne asigură energia zilnică, cafeaua pare să ne lungească şi viaţa, dar asta doar dacă nu avem şi alte vicii precum fumatul sau sedentarismul.

Cu cât bem mai multe ceşti de cafea, cu atât trăim mai mult, demonstrează un studiu realizat pe aproape o jumătate de milion de subiecţi în vârstă. 

În general, consumul excesiv de cafea este considerat nesănătos, dar noul studiu a scos la iveală că riscul de a deceda din cauza bolilor de inimă, a celor respiratorii, a atacurilor cerebrale, accidentelor, diabetului sau infecţiilor scade invers proporţional cu numărul de ceşti de cafea consumate. 

Consumul zilnic a două sau trei ceşti de cafea poate reduce riscul decesului prematur cu 10-15%, susţine dr. Neal Freedman, de la Institutul Naţional pentru Cancer, din Statele Unite. Totuşi, el a explicat că nu ar trebui să bem mai mult de 3 ceşti de cafea, deoarece studii au arătat că un consum mai ridicat de atât nu aduce beneficii în plus. 

În studiu, oamenii de ştiinţă au monitorizat timp de 12 ani un grup de participanţi cu vârste între 50 şi 71 de ani. 

Pe de altă parte, Neal Freedman a mai explicat şi că cel mai mare obstacol în calea participanţilor de a-şi prelungi viaţa a fost fumatul. „În acest studiu, era foarte probabil ca participanţii care consumau cafea să şi fumeze”. De altfel, el a mai adăugat şi că băutul cafelei este asociat cu o serie de comportamente nesănătoase precum consumul excesiv de alcool sau de carne roşie şi adoptarea unui stil de viaţă sedentar. 

Cu toate acestea, cercetătorii nu au descoperit modul în care această băutură reduce mortalitatea dar potrivit unor studii precedente, cafeaua ar putea avea implicaţii la nivelul presiunii sanguine. 

Cutremurele sunt următoarea ameninţare pentru omenire: 3,5 milioane de decese până în 2100

 Un nou studiu realizat de geologi susţine că, în acest secol, creşterea populaţiei va atrage după sine sporirea numărului de decese provocate de cutremure.

 În condiţiile în care populaţia planetei continuă să crească şi să se dezvolte în aceste regiuni predispuse la cutremure, un nou studiu estimează că în perioada 2001-2100, seismele vor fi responsabile pentru 3,5 milioane de morţi. 

„Cu cât vor exista mai mulţi oameni pe planetă, cu atât creşte probabilitatea apariţiei cutremurelor catastrofale”, a declarat autorul studiului, Tom Holzer. 

Din 2001 şi până acum, au existat deja patru cutremure catastrofale care au ucis mai bine de 50.000 de oameni. Până în 1900, în fiecare secol a existat doar câte un cutremur de proporţii, însă din 1900 până în 2000 s-au înregistrat 7 astfel de catastrofe. 

Oamenii de ştiinţă au analizat date istorice referitoare la decesele provocate de cutremure din anul 856 e.n. până în prezent şi au comparat aceste evenimente cu estimările populaţiei mondiale. În funcţie de documentele supuse analizei s-a constatat că în secolul actual seismele vor produce între 2,3 milioane şi 5 milioane de victime. Analizarea celor mai credibile documente estimează că până în 2100 se vor înregistra 3,5 milioane de morţi provocate de 21 de cutremure catastrofale. 

Studiul lui Holzer subliniază că această creştere a cutremurelor letale nu este datorată numărului mare de astfel de evenimente ci faptului că oamenii locuiesc în clădiri vulnerabile situate în zone seismice. 

Asteroidul DA14 care ne-a „vizitat” vinerea trecută a fost imortalizat într-un timelapse

Mare parte dintre noi am fost distraşi de meteoritul care a căzut în Rusia şi de urmările acestuia, motiv pentru care am uitat de „vizita” asteroidului DA14. Fotograful Colin Legg nu a ratat evenimentul şi, mai mult decât atât, a imortalizat momentul realizând un timelapse ce îi are ca protagonist pe DA14.

Asteroidul a trecut pe lângă noi la o distanţă rezonabilă, am punea spune,de 27.000 kilometri. Cu toate acestea, niciun obiect de dimensiunea sa nu a mai trecut atât de aproape de Pământ, în ultimele decenii. 

Deşi a fost aproape de noi, DA14 nu a fost vizibil cu ochiul liber.

 Din fericire, Legg a realizat imaginile din Perth, Australia, reuşind să surprindă şi alte evenimente, pe lângă trecerea asteroidului. Mai exact, imediat după începerea video-ului, poate fi observat un meteor ce lasă în urma lui un nor strălucitor de praf. De asemenea, pe lângă DA14 care apare în partea de sus a ecranului şi coboară spre colţul din dreapta, pe parcursul timelapse-ului mai pot fi observate şi alte puncte ce se mişcă reprezentând sateliţi artificiali. 

O filmare unică arată „ploaia de foc de pe Soare”

Din cauză că nu ne putem uita direct la el, pierdem mare parte din spectacolul oferit de Soare. Din fericire, specialiştii NASA studiază Soarele pentru noi, iar acum au făcut public un video care prezintă erupţia splendidă de vara trecută.

 În ziua de 19 iulie 2012, pe Soare a avut loc o erupţie ce a provocat o ejecţie puternică de particule încărcate electric producând un fenomen cunoscut sub numele de ploaie coronală. 

Plasma fierbinte din coroana solară s-a răcit şi s-a condensat de-a lungul câmpurilor magnetice din regiune. Câmpurile magnetice sunt invizibile dar plasma încărcată electric este forţată să se deplaseze de-a lungul liniilor. 

Erupţiile solare pot fi foarte diferite. Unele vin doar cu un flux de particule încărcate electric, altele cu ejecţii majore de materiale solare iar altele cu structuri mobile complexe asociate cu schimbări ale liniilor câmpului magnetic la nivelul coroanei solare. 

  În timpul erupţiei din vara anului trecut, au avut loc toate cele trei tipuri de explozii. Pe parcursul zilei de 20 iulie 2012, plasma din coroană s-a răcit şi s-a condensat în jurul câmpurilor magnetice puternice. 

Imaginile de mai jos au fost surprinse la fiecare 12 secunde cu ajutorul instrumentului NASA, Solar Dynamics Observatory's Atmospheric Imaging Assembly (AIA), fiecărei secunde din acest video corespunzându-i 6 minute în timp real. 

Leopardul zăpezilor – prinţul înălţimilor

În inima muntoasă a Asiei Centrale, trăieşte o creatură magnifică. Cel mai frumos şi misterios reprezentat al felinelor în opinia multor oameni, leopardul zăpezilor, căci despre el este vorba, stăpâneşte încă regatul său de stânci şi pajişti alpine. Se străduieşte din greu să supravieţuiască în mileniul trei, precum un duh cenuşiu care bântuie şi se furişează cu pas felin printre munţi, prăpăstii şi cer, ameninţat de lăcomia şi ignoranţa oamenilor. Cei care l-au întâlnit nu-l mai pot uita niciodată, subjugaţi de frumuseţea, maiestuozitatea şi aura celui pe care băştinaşii îl numesc, deloc întâmplător, „leopardul care îţi fură sufletul”.

Leopardul care este un tigru ?

  La prima vedere, spectaculosul leopard al zăpezilor face deja notă distinctă printre rudele sale apropiate, la rândul lor nişte carnivore redutabile. Considerat de majoritatea zoologilor ca un reprezentant al subfamiliei Pantherinae, alături de leu, tigru, leopard şi jaguar, leopardul zăpezilor prezintă unele particularităţi morfologice.

Cercetătorii au descoperit că, spre deosebire de marile feline amintite anterior, acest stăpân al ţinuturilor înalte ale Asiei Centrale, Tibetului şi Himalayei nu poate rage. Cauza o reprezintă lipsa unui organ specializat, alcătuit dintr-un ţesut dens fibro-elastic care le permite marilor feline să emită răgetele şi mârâiturile lor caracteristice. Cu toate acestea, cercetătorii care au studiat recent ADN-ul acestui prădător au descoperit că ruda cea mai apropiată a leopardului zăpezii nu este leopardul comun, răspândit în Africa şi Asia, cum se credea până atunci, ci însuşitigrul.

Nu e chiar surprinzător, daca observăm că cele două mari feline au evoluat în aceeaşi zonă geografică; în plus, şi în zilele noastre tigrii ocupă nişele ecologice şi habitatele situate imediat sub etajul altitudinal unde trăiesc leoparzii zăpezii.

A fost ultima mare felină descoperită şi catalogată de lumea ştiinţifică, leopardul zăpezii fiind descris în anul 1775 de către naturalistul german Johann Christian Daniel von Schreber, care a studiat câteva exemplare în Munţii Kopet Dag.

Leoparzii zăpezii sunt cei mai mici reprezentanţi ai pantherinelor, dar rămân nişte carnivore remarcabile din multe puncte de vedere. Masculii sunt mai mari decât femelele, atingând greutăţi cuprinse între 27-55 kilograme. Au un corp tipic de prădător, musculos şi îndesat. Sunt feline solide şi compacte, cu picioare scurte, adaptate alergatului şi deplasării pe teren foarte accidentat şi abrupt; în consecinţă, au înălţimea la greabăn de doar 60 centimetri. O notă caracteristică o face coada lor, extrem de lungă şi groasă, care atinge 75-90 % din lungimea corpului felinei.

Coloritul şi blana lor sunt de asemenea unice între marile feline. Blana are o culoare de fond în nuanţe cenuşii-gălbui, presărată cu pete şi rozete mari de culoare neagră. Pe abdomen, gât şi interiorul membrelor, culoarea de fond este albă. Pe abdomen, blana atinge chiar 12 centimetri lungime.

Această specie trăieşte exclusiv în Munţii Hindu Kush, Pamir, Tian Shan, Himalaya, Altai, Sayan, Tannu-Ola, Hangai, Kunlun, precum şi în Tibet, Kashmir şi Karakoram. Este întâlnit în zonele alpine şi subalpine menţionate, în general la altitudini cuprinse între 3.350-6.700 metri.

Trăieşte într-un mediu ostil, cu temperaturi extrem de scăzute, viscole puternice şi oxigen rarefiat, dar este adaptat perfect mediului, în plus fiind carnivor de top în lumea sa rece şi periculoasă. Blana sa este foarte deasă şi lungă, iar urechile mici şi rotunjite, alte adaptări care ajută la reducerea pierderilor de căldură din organism. Labele sunt late şi tălpile sunt acoperite cu o blană aspră, pentru ca acest vânător eficient să aibă o stabilitate crescută pe suprafeţe alunecoase şi îngheţate.

Coada sa lungă şi flexibilă îl ajută foarte mult pentru menţinerea echilibrului atunci când sare şi aleargă peste stânci şi prăpăstii în timpul vânătorii (filmările în care leoparzii zăpezii au fost surprinşi la vânătoare de mufloni sau diferite specii de capre de munte sunt printre cele mai dinamice şi spectaculoase secvenţe de vânătoare din întreg regnul animal).

Vânător la mare altitudine

Lista adaptărilor sale la un mediu ostil nu se sfârşeşte aici. Leopardul zăpezii are nişte fose nazale neobişnuit de mari, considerabil mai mari, proporţional, decât ale tuturor speciilor de feline. În aceste fose largi se încălzeşte aerul rece al înălţimilor (înainte de a ajunge în plămâni), mai ales când leopardul este în plină goană după pradă.

În timpul scurtelor veri alpine, leoparzii trăiesc îndeosebi în zona păşunilor înalte şi a regiunilor stâncoase, la altitudini cuprinse între 2.700-6.000 metri. Totuşi, gerul iernilor şi mai ales lipsa prăzilor determină aceste carnivore să coboare în zona pădurilor montane, odată cu sosirea anotimpului rece.

Dincolo de frumuseţea sa unică (este singura mare felină cu ochii verzi-albaştri), descoperim un carnivor de elită şi un oportunist remarcabil, care nu se dă în lături de la consumul cadavrelor sau atacul animalelor domestice, atunci când prăzile sale naturale devin rare. Puterea şi agilitatea sa îi permit să sară 15 metri în lungime şi să doboare animale a căror greutate o depăşeşte de 3-4 ori pe a sa.

Prăzile sale obişnuite sunt caprele şi oile sălbatice: tahr de Himalaya, bharal, markhor, ibex siberian, precum şi muflonii argal, dar nu se dă în lături nici de la mici mamifere sau păsări. De fapt, în aceste biotopuri singurele animale care nu au de ce să se teamă de leoparzii zăpezilor sunt impozanţii tauri de yak...

În unele părţi ale Himalayei vânează şi antilope goral. În lista sa de prăzi intră şi mistreţii, unele specii de cerbi şi maimuţele langur, alături de iepuri, marmote, rozătoare mici, precum iepurii şuierători (pika) şi şoarecii de munte, ca şi păsări precum cocoşii de zăpadă himalayeni sau potârnichile chukar. Preferă să vâneze prin ambuscadă, fiind, la fel ca toate felinele, un alergător "exploziv" pe distanţe scurte.

 Obişnuieşte să se apropie de pradă de deasupra, de la înălţime, folosindu-se magistral de particularităţile terenului pentru a se ascunde cât mai bine atunci când se furişează şi se apropie de potenţiala victimă. Izbucneşte în salturi incredibile peste stânci, dar dacă prada nu este prinsă în primii 300 metri de urmărire, o abandonează, pentru a-şi păstra forţele şi a căuta o altă victimă. Ucide cu precizie de asasin profesionist, dintr-o singură muşcătură de gât, după care îşi târăşte prada spre un loc ascuns, unde se poate ospăta în voie.

O pradă de talie mare, precum o capră de munte, îi astâmpără foamea pentru circa două săptămâni. Leoparzii zăpezilor nu se dau deloc în lături nici de la prăzile mai mici, mai ales atunci când acestea se întâlnesc din abundenţă. Un studiu efectuat în provincia Tibet de către reputatul expert în feline mari George Shaller a descoperit că, pe timpul verii, marmotele reprezentau aproximativ 45% din totalul prăzilor doborâte de leoparzii zăpezilor.

Într-un studiu desfăşurat între anii 1988-1989, alţi zoologi au estimat că un leopard de zăpadă din Himalaya se hrăneşte, în medie, cu 30-40 oi naur (Pseudois nayaur). Un studiu demarat pe o perioadă de un an de zile în rezervaţia Kibber, în statul indian Himachal Pradesh, a descoperit că un singur leopard monitorizat în această perioadă a vânat fix cinci oi naur, nouă iepuri sălbatici tibetani, douăzeci şi cinci de marmote, cinci capre domestice, o oaie domestică şi cincisprezece păsări.

Între legende şi supravieţuire

Denumit sarken de tibetani, palang i-berfy de persani şi afgani, sau irbis  în limbile turcice, magnificul prădător se află într-o situaţie cu adevărat dificilă. Mai pe scurt, este serios ameninţat cu dispariţia totală: Deşi, la prima vedere, acest fapt pare puţin probabil dacă luăm în considerare faptul că acest leopard trăieşte într-unele dintre cele mai izolate, inaccesibile şi neospitaliere zone ale planetei pentru om, din nefericire realităţile ne contrazic.

Experţii susţin că în prezent ar mai exista între 4.000-6.590 exemplare în sălbăticie, dintre care cele mai multe (2.000-2.500) trăiesc în Tibet. Ca şi cum lucrurile nu ar fi stat îndeajuns de rău, unii specialişti consideră că doar 2.500 de leoparzi ai zăpezii mai supravieţuiesc, de fapt, în zilele noastre.

Adevărul întârzie să apară, deoarece estimarea numărului de indivizi ai unei specii de carnivor solitare prin excelenţă şi care trăieşte într-un mediu greu accesibili şi ostil este o operaţiune extrem de imprecisă şi dificilă.

Cauzele răririi sale considerabile sunt diverse şi greu de soluţionat.

Atacurile asupra turmelor pot deveni semnificative în unele cazuri, cercetătorii descoperind că în medie circa 10% din efectivele de ovine şi caprine din Podişul Tibetan cad victimă lui sarken, cum îl numesc etnicii tibetani. În Nepalul vecin, cifra pierderilor este mult mai mare, de 17% pe timpul verii şi 39 % din şeptel pe timpul iernii. În astfel de situaţii, magnifica felină intră deseori în conflict cu păstorii, care o împuşcă sau o otrăvesc.

Studiile de teren au arătat totuşi că atacurile asupra animalelor domestice sunt provocate, indirect, tot de om. Acest leopard evită omul cu orice preţ şi nu se apropie de aşezările umane decât când suferă de foame. Cercetările au descoperit că doar în zonele în care oamenii au decimat prin vânătoare populaţiile locale de erbivore sălbatice s-au înmulţit atacurile leoparzilor asupra animalelor domestice.

Altă cauză care a contribuit la declinul speciei este reprezentată de vânătoarea excesivă a erbivorelor sălbatice, precum şi campaniile de otrăvire în masă a populaţiilor de marmote şi de iepuri şuierători pika, întreprinse de către autorităţile chineze în Platoul Tibetan.

Un alt pericol este reprezentat de cererea crescută de oase de leopard, folosite în prezent în farmacopeea tradiţională chinezească drept substitut pentru oasele de tigru. Astfel, braconierii vând în Tibet un schelet de leopard al zăpeţii cu preţul de 190 $.

Blănurile groase şi moi de leopard de zăpadă erau foarte preţuite înainte de interzicerea comerţului internaţional cu blănuri de feline periclitate. În deceniul 1970-1980 o haină din blană de sarken costa în medie 50.000 $, la cotaţia de atunci a monedei americane.
Situaţia vânătorii leoparzilor pentru blănuri a fost şi mai gravă în anii 1920-1930, când din republicile sovietice centrasiatice se trimiteau anual spre Moscova aproximativ 1.000 blănuri, cifră imensă pentru populaţia unui asemenea carnivor.

 Cu toate acestea, s-au luat unele măsuri de protecţie, care, chiar dacă nu stăvilesc total vânătoarea sa, l-au salvat totuşi de la dispariţia totală. În plus, în ultimele decenii au apărut mai multe organizaţii occidentale dedicate salvării leopardului zăpezii, precum The Snow Leopard Trust, The Snow Leopard Conservancy, Cat Specialist Group şi Panthera Corporation, care, pe baza unor donaţii consistente, au lansat programe de conservare şi salvare a speciei care includ locuri de muncă pentru localnicii care au astfel tot interesul să salveze leoparzii.

Poate că acest adevărat prinţ al înălţimilor, venerat în trecut de şamani pentru spiritul său călăuzitor, va supravieţui şi pe viitor, ca o podoabă supremă a celor mai sălbatice ţinuturi muntoase ale lumii.

Stai jos cel puţin 4 ore zilnic? Asta înseamnă... veşti proaste pentru sănătatea ta

Cu cât petreci mai mult timp aşezat pe scaun, cu atât ai un risc mai mare de a te îmbolnăvi de cancer, diabet şi boli de inimă, afirmă cercetătorii de la Kansas State University, SUA, care au cercetat recent acest aspect în cadrul unui studiu realizat pe mai mult de 60.000 de persoane

Iată câteva dintre rezultatele studiului, publicat în International Journal of Behavioural Nutrition and Physical Activity:

• cei care stau jos mai mult de 4 ore pe zi prezintă un risc mai mare de apariţie a diabetului, cancerului şi bolilor cardiace, comparativ cu cei stau mai puţin de 4 ore.
• la cei care stau jos timp de cel puţin 6 ore pe zi, riscul de a dezvolta diabet este considerabil crescut.
• cei care petrec mai mult de opt ore aşezaţi pe scaun prezintă cel mai mare risc de a dezvolta boli cronice.

În general, studiul indică faptul că bărbaţii care şed pe scaun timp de peste 4 ore pe zi sunt mai predispuşi la instalarea diabetului, a cancerului, a hipertensiunii arteriale şi a bolilor de inimă, comparativ cu cei care şed mai puţin de 4 ore pe zi, iar şansele de a suferi de o boală cronică cresc proporţional cu numărul de ore petrecute şezând, independent de greutatea corporală şi de alţi factori care pot afecta sănătatea.

Cercetările au fost realizate pe 63.048 de bărbaţi de vârstă mijlocie (45-65 de ani) din Australia, dar autorii studiului afirmă că aceste corelaţii sunt valabile, cel mai probabil, şi în cazul femeilor.

Prof. Richard Rosenkranz, conducătorul studiului, a declarat că aceste descoperiri ar trebui să fie un avertisment pentru persoanele ale căror slujbe implică şederea îndelungată pe scaun, precum salariaţii care au slujbe de birou, dar şi şoferii de taxi şi de camion.

Rezultatele confirmă un studiu realizat anul trecut pe 220.000 de participanţi şi care arăta că persoanele care stau jos timp îndelungat aveau un risc mai mare de a deceda în următorii trei ani, chiar dacă, în afara orelor de muncă, erau activi fizic.

Un alt studiu anterior arătase că persoanele care se uită la televizor 6 ore pe zi îşi scurtează durata vieţii cu 5 ani, faţă de cele care nu se uită deloc la televizor.

Persoanele care petrec mult timp şezând au circumferinţa taleiei mai mare şi nivelul mai ridicate de colesterol, trigliceride şi glucoză în sânge.

  Totuşi, deşi descoperirile făcute până în prezent sugerează o legătură de tipul cauză-efect între şederea timp îndelungat pe scaun şi apariţia bolilor cornice, cercetătorii spun că nu pot fi siguri chiar în proproţie de 100%: nu se ştie precis dacă şederea îndelungată determină apariţia bolilor cronice sau dacă existenţa unor astfel de boli influenţează timpul pe care oamenii îl petrec stând jos. Corelaţia există şi este neîndoielnică, dar sunt necesare şi alter studii pentru a lămuri natura acestei corelaţii.

În sfârşit, organele printate 3-D devin realitate

Folosind imprimante 3-D şi matriţe din gel de colagen, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Cornell, SUA, ar putea realiza, peste câţiva ani, urechi umane, gata de a fi implantate copiilor care suferă de malformaţii ale pavilionului urechii.

În cazul copiilor născuţi cu microtie, o malformaţie congenitală a urechii externe, singura soluţie era, până de curând, chirurgia plastică de reconstrucţie, care implica însă operaţii dureroase sau proteze care nu semănau suficient de bine cu o ureche reală. Implanturile de urechi artificiale (realizate dintr-un material asemănător polistirenului expandat) nu se fixează întotdeauna bine şi au tendinţa de a „ieşi prin piele”, ceea ce este dureros şi periculos, iar metoda alternativă - prelevarea de cartilaj din coastele pacientului, „sculptarea” lui în forma pavilionului urechii şi implantarea lui - presupune două intervenţii chirurgicale dureroase.

Dar specialiştii în bioinginerie de la Universitatea Cornell au imaginat o soluţie alternativă mult mai eficientă, realizând o ureche artificială care arată şi funcţionează ca una adevărată.

Metoda ar putea fi utilă nu doar copiilor cu microtie, ci şi celor care şi-au pierdut porţiuni din urechi în urma unor accidente sau a cancerului.

Cercetătorii au început prin a realiza o imagine 3-D a urechii umane. Pe baza acestei imagini, au printat, cu ajutorul unei imprimante 3-D, o matriţă, în care au injectat apoi un hidrogel cu densitate mare, care să acţioneze ca o armătură pe care să poată creşte cartilajul.

Cartilajul urechii are o particularitate, au explicat cercetătorii: nu are nevoie de un aport imediat de sânge pentru a supravieţui, ceea ce îl face foarte potrivit pentru o astfel de abordare.

Folosind hidrogelul special de colagen, cartilajul nu numai că supravieţuieşte, dar şi proliferează (celulele se înmulţesc), dând maştere unei matriţe cartilaginoase.

  Un alt avantaj este timpul scurt de realizare  a unei urechi prin această metodă. După afirmaţiile specialiştilor, e nevoie de aproximativ o jumătate de zi pentru a proiecta urechea, o zi pentru a o printa şi o jumătate de oră pentru a injecta hidrogelul. După alte 15 minute, urechea este pusă într-o cultură de celule cu substanţe nutritive, timp de câteva zile, înainte de a fi implantată.

În acest studiu au fost utilizate, deocamdată, celule cartilaginoase bovine, dar cercetătorii experimentează acum moduri de a extinde gama de celule cartilaginoase prin combinarea lor cu diferite medii de dezvoltare.

Una dintre tehnicile avute în vedere este combinarea lor cu celule din măduva osoasă. A preleva celule din resturile de cartilaj ale urechii microtice a unui copil, o mică grefă din urechea normală şi o cantitate mică de măduvă osoasă sunt proceduri care ar putea fi realizate în 20-30 de minute, în vreme ce metoda „clasică” a prelevării cartilajului din coaste ar implica o intervenţie chirurgicală de 5-6 ore.

Mai sunt necesare teste legate de eficienţa procedurii, până când ea va putea fi încercată pe subiecţi umani, dar specialiştii sunt de părere că în 4 sau 5 ani s-ar putea trece la studiile clinice pe scară largă.