Marele mister al stelelor uriaşe a fost descifrat

Oamenii de ştiinţă au elaborat o teorie care explică formarea stelelor gigantice, ducând astfel la elucidarea uneia dintre cele mai mari enigme ale Universului.

În 2010, cercetătorii NASA au descoperit patru stele care depăşeau ca mărime absolut orice corp întâlnit până atunci în spaţiu, fiind de 300 de ori mai mari decât Soarele nostru şi de două ori mai mari decât credeau specialiştii că ar fi posibil. Conform concepţiilor vremii, stelele cele mai mari din univers puteau avea o masă de maximum 150 de ori mai mare decât a Soarelui.

Descoperirea celor 4 stele ultramasive a produs confuzie în rândul astrofizicienilor, contrazicând teoriile acceptate până atunci şi făcând necesară elaborarea unei noi teorii explicative.

Acum, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Bonn din Germania susţin că aceste stele, care fac parte din aglomerarea R136 din galaxia Marele Nor al lui Magellan (foto), situată la aproximativ 160.000 ani-lumină de Pământ, au ajuns să aibă dimensiuni colosale ca urmare a unor "achiziţii şi fuziuni".

Experţii au realizat o simulare pe computer în care au aşezat, rând pe rând, fiecare stea din galaxie, dând naştere unei aglomerări de 170.000 de stele. Pentru a arăta modul în care acest sistem relativ de bază se schimbă de-a lungul timpului, computerul a trebuit să rezolve 510.000 ecuaţii de mai multe ori. Simularea a fost complicată de efectul reacţiilor nucleare, de energia eliberată de fiecare stea şi de efectele produse în urma coliziunii dintre două stele.

"După ce calculele au fost efectuate, ne-am dat seama că stelele ultramasive nu reprezintă un mister. Ele se formează foarte devreme în galaxie. Cu atât de multe stele mari strânse în perechi binare, nu e de mirare că se produc atât de multe întâlniri între ele, unele transformându-se în coliziuni ce dau naştere unei singure stele de dimensiuni mai mari", a declarat dr. Sambaran Banerjee .

Cu alte cuvinte, simularea pe computer a putut explica faptul că dimensiunile stelelor întâlnite în galaxia vecină se datorează aglomerării care le predispune la coliziuni.